Culegatorii de aur

* Celebra, astazi, pentru terenul de golf care atrage amatori de pe toate meridianele globului, cu secole in urma, comuna Pianu era celebra pentru aurul ei, mai bogat decat cel din Muntii Apuseni si mai usor de exploatat, pentru ca nu se afla in adancurile pamantului, ci sub picioare, in tarana de pe dealurile si ogoarele satului. O poveste halucinanta, ale carei urme le-am aflat intre copertile unui vechi manuscris si in cateva marturii din trecut *

Dacii "aureguli"

Calcau pe aur, la propriu, stramosii satenilor din comuna Pianu. In comparatie cu aurul Apusenilor, care trebuie cautat in adanc, in Pianu aurul se afla in tarana de sub picioare. Iar primii care l-au folosit au fost dacii. Era suficient sa treaca prin apa pamantul pietros, ca sa ramana cu firicelele de aur agatate de "dintii" de lemn ai doscai, firicele pe care apoi le sortau si mai fin, in saitroc. Munca migaloasa, nu incape vorba, dar era pacat de toti zeii sa lase sa li se scurga printre degete o astfel de bogatie! Asa ca dacii au sapat vai largi, le-au captusit cu zid si au indrumat paraiele astfel incat sa aiba o cat mai lunga si mai lina curgere in jurul colinelor din tinutul Pianului, asezat chiar la poalele muntelui dacic Sureanu. Zeci de kilometri de intinderi de aur au gasit de-a lungul acestor vai. "Aureguli" le spuneau dacilor, in vechime, popoarele din vecini. "Culegatori de aur". Norocosi care culegeau aurul din nisip. Era mult adevar si inca pe-atata invidie in vorba aceasta! Caci nu era seara in care causele de aur fin, cules peste zi, sa nu le mangaie dacilor "aureguli" mainile asprite de munca si de soare...

Solzi de aur

"Uite, vedeti, acolo sus, in zare, unde e padurea mai neagra? De acolo venea apa care spala aurul de nisip si pietris. Santurile sapate pentru a trage apa coborau in panta lina, inconjurau dealul usor, apoi ajungeau aici, in vale, in bazinele unde se curata aurul". Ilie Stanus este angajat al primariei din Pianu, un om binevoitor si mai ales sprinten, care calca cu pas asa de mare si hotarat, incat abia ne tinem dupa el. Cunoscator al locurilor inca din anii copilariei, cand jocurile il purtau pana la poalele muntelui, ne conduce pe drumul vechilor apeducte ale dacilor folosite apoi de romani si de imparatii de la Viena, care le-au extins si le-au perfectionat, dar pe care dezinteresul contemporanilor le-a prapadit intr-atat incat numai un om care stie la perfectie istoria locului le mai poate ghici.
Suntem pe platoul de unde incepe terenul de golf, mandria Pianului de azi. Afaceristi bogati, imbracati la patru ace, vin mereu aici pentru a se relaxa. Bogatia la bogatie trage: actualul teren de golf este tocmai locul unde aurarii roboteau de zor in vremurile de demult. Gazonul fin ascunde urmele vechi. Dar in dreapta locului de agrement, pe pasunea comunala, relieful ia forme spectaculoase. Munti in miniatura, dalme inalte, ca de un stat de om, rasar la tot pasul. Iarba abia ca se prinde pe ele, contrastand cu platoul lin si verde. "Dalmele acestea sunt, de fapt, gramezile de pietris si nisip ramase de sute de ani de pe urma aurarilor care spalau in cautarea aurului", ne lamureste Ilie. Dupa atata amar de timp, par forme de relief in toata puterea cuvantului. Delusoarele cresc unul din altul, mai inalt si mai inalt, pe masura ce inaintam spre coama dealului negru, din departare. Poti ridica doi munti uriasi din gramezile de steril intinse cat vezi cu ochii, la Pianu de Jos! "Pe vremea Colectivului, era un drum foarte prost incoace, spre pasune. Toamna era un noroi, Doamne fereste! Atunci s-au gandit oamenii sa faca un pic de drum si le-a venit ideea sa nu mai care pietris de cine stie de unde. Au folosit pietrisul ramas dupa sortarea aurului", spune Ilie.
Mergem la pas intins, de aproape jumatate de ora, cand dam, deja, de primele portiuni de "sant", urmele apeductelor faurite de aurari. S-au distrus intre timp, apa nu mai curge de sute de ani pe acolo, dar lucrul mestesugit nu poate sa nu te impresioneze. Sunt adanci de peste jumatate de metru si late de pana la trei metri, asa ca oamenii le-au mai aranjat cu sapele si cu tarnacoapele in ultimii ani si au facut din ele drumuri pana sus, pe coama dealului. "Mai an, am urcat cu treaba pana incolo, sus, si am intrat cu carul cu fan pe santuri!", povesteste Ilie. "Va dati seama, vazand santurile astea si muntii de pietris ramasi, cam cat aur s-a putut scoate de aici!". Pe marginea vechilor apeducte, in locurile unde malul s-a surpat de la ploaie, dar si pe jos, din loc in loc, pietrele au si acum solzi de aur de-ti iau ochii ziua in amiaza mare.

Cetataua Bogataua

La cei 90 de ani ai sai, fostul invatator din sat, Ioan Bena, si-ar dori sa mai urce, barem o data, pe calea vechilor aurari. Nu-l mai tin picioarele, dar are mintea brici, ca la tinerete. Isi aminteste "la perfectie" cum el, tanar venit din Pianu de Jos in Pianu de Sus, dupa casatorie, descoperea in noul sat locuri noi si spectaculoase, batute de aurarii de odinioara."Este un deal caruia ii zice Piscul Cetatelii. Am fost de mai multe ori acolo dupa ce m-am insurat, ca socru' meu lasa pe-acolo caii la pascut seara, iar eu urcam sa ii cobor in sat. Cautand eu dupa cai, am ajuns intr-o zi, pe sant in sus, pana catre muchea dealului Varatec, si de acolo am trecut pe partea cealalta. M-am dus asa, pe vechiul canal care tragea apa pentru aurari, pana am trecut hat, pe versantul celalalt. Si acolo am dat peste un punct de priveliste extraordinar, de zaream pana spre Tartaria si spre Cioara... Cand am venit acasa, i-am povestit lui nevasta-mea: "Sa vezi pe unde am umblat!". Si soacra-mea imi zice: "A, pai ai fost pana sus, pe Piscul Cetatelii!". Sigur a fost o cetate acolo! Mai este pe aici un alt loc interesant, Cetataua Bogataua ii zice, ca cica s-ar fi gasit acolo ceva bani si aur ascuns. E pe malul drept al raului. Practic, Valea Pianului asta era aparata de pe ambele maluri. Oamenii zic ca acolo, in Cetataua Bogataua, isi ascundeau oamenii aurul cand erau atacuri straine, sau cand era razboi. Si la Rachita s-a gasit un adapost de pamant pentru aparare, cu intrare, asa, in zig-zag, facuta tot de aurari. Mai este un loc, mai in jos, si in ziua de azi i se spune "La Comoara". Zice ca s-ar fi gasit acolo o comoara ascunsa, se vede treaba ca a fost ascuns ceva aur in pamant... Toate urmele astea dovedesc ca aici s-a spalat mult aur", spune Ioan Bena, singurul om din sat care i-a mai prins, mic fiind, intre cele doua razboaie mondiale, pe ultimii culegatori de aur din Pianu.

Francezii disparuti si "Casa Auraria"

"Intre razboaie, inca mai mergeau oamenii, saracii, cu ce aur gaseau, sa mai faca un ban. Eu am avut un om de serviciu la scoala, care toata vara imi spunea ca spala la aur. Si am dus la el acasa multi curiosi, pe vremea aceea.Unui inginer i-a facut omul meu si un saitroc, era ultimul care mai stia sa faca saitrocul pe model mostenit din mosi-stramosi", isi aminteste Ioan Bena. Batranul dascal a fost pasionat de vechile povesti ale Pianului o viata intreaga. Se insufleteste si acum, cand le spune. Cand povesteste, nu-si mai arata deloc varsta, ochii vii si palaria neagra fac din el un tanar aventuros, nu altceva! "Ultimii care au exploatat aici au fost de la o societate straina, franceza, Societe Anonyme des Mines d'Or. Francezii au cumparat gradini de la oameni, le-a platit, apoi or renuntat, nu stiu de ce, si n-o mai venit veci sa-si ceara banii inapoi. Intre razboaie o fost asta. Am prins si Casa Auraria, aici, cand eram mai tanar. Acolo stateau cei ce colectau aurul pana acum, in zilele noastre. Si mai stiu pe cineva caruia ii zicea "Sanica Domnului", cineva de la Casa Auraria, care se ocupa cu preluarea aurului. Aceasta Casa Auraria s-a desfiintat, pentru ca nu se mai scotea asa de mult aur incat sa fie rentabila. Dupa ce s-a inchis Casa Auraria, preotii din sat s-au ocupat de preluarea aurului", ma lamureste Ioan Bena.

Ploaia de aur

"Multi s-au trezit vorbind ca romanii au venit aici si au inceput sa exploateze aurul. Normal ca romanii au exploatat aurul, dar e cat se poate de clar ca ei au gasit aici o exploatare functionala facuta de daci, si au continuat sa ia aur si sa-l trimita la Roma, apoi sigur ca, in timp, au imbunatatit ceea ce au gasit aici", spune primarul comunei Pianu, Marian Petruse. "S-au gasit urme de zidire pe un canal, pe care apa era adusa de la peste 3 kilometri! Unii zic ca e zidire din epoca romanilor, altii zic ca e preromanica.Nu sunt istoric, dar din cate imi dau seama, e un canal preromanic, pentru ca nu e stilul de constructie specific romanilor", spune primarul. Descoperirile istorice il confirma pe Marian Petruse. Comorile de aur aflate in proprietatea regilor daci trebuie sa fi fost foarte insemnate: o dovedesc scenele de pe Columna lui Traian in care cai mici, de munte, cara din greu desagi cu podoabe din cetatile dacice.
Transilvania producea mult aur. Peste 100 de kilograme de aur din Ardeal luau saptamanal drumul Romei. Consemnari despre bogatia in aur a Transilvaniei sunt numeroase in Evul Mediu, dar cea mai spectaculoasa dintre toate este cea a notarului Kosleri, care, la 1717, povesteste ca, dupa o ploaie puternica, s-au gasit la Pianu de Sus bucati de aur de marimea unui deget, fara a spune ca asa ceva ar fi un fenomen iesit din comun in zona.

Comoara lui nea Ioan

Batranul dascal Ioan Bena stie cate in luna si in stele despre aurul din Pianu. I-a placut de cand se stie sa citeasca si sa cerceteze. Doar nu era degeaba urmas al familiei Bena, neam falnic, din care au iesit o multime de oameni invatatori. Dar i-a placut mult, in calitate de invatator, sa stea la vorba si cu batranii satului, care stiau din tata-n fiu povestile vechilor aurari. Totusi, cele mai multe le stie din amintirile bunicului Ioan Bena, preot in Pianu de Jos, si care a pus pe hartie aceste amintiri pe vremea Imperiului Austro-Ungar, in 1916, sub forma unei monografii a satului. Castigase un concurs lansat de "Reuniunea Romana de Agricultura din Comitatul Sibiu", iar lucrarea urma sa fie publicata numaidecat. Doar ca razboiul s-a impotrivit ambitiilor parintelui Bena. Mai rau, manuscrisul s-a pierdut, iar parintele s-a trezit cu munca lui de ani de zile risipita in ceata acelor zile teribile. Ani intregi a suferit bietul om dupa manuscrisul atat de drag sufletului sau. Pusese acolo, cu migala si cumpatare, cu grija mare, ca sa nu dea de banuit cenzurii austro-ungare, tot ce avea mai de pret satul in care se nascuse, satul ridicat pe ravna de sute de ani a "culegatorilor de aur".Se ruga mereu, in sinea lui, ca da' de s-a indura Dumnezeu cel bun si a scoate la iveala, candva, paginile scrise de el despre Pianu. Nu se gandea sa mai prinda el alea vremuri, dar macar nepotii lui sa afle odata si odata povestea adevarata a satului de aurari. Dar Cel de Sus i-a ascultat rugile mai repede decat s-ar fi asteptat vrednicul parinte. In 1922, chiar inainte de Buna Vestire, a aflat vestea cea mare: manuscrisul a fost gasit. Neatins! Grabnic l-a dat preotul mai departe, spre tiparire si, dupa 1925, monografia sa vedea lumina tiparului.
"Mai am si acum cateva exemplare vechi din cartea bunicului", zambeste batranul dascal Ioan Bena. Se ridica cu greu si merge schiopatand spre camera din dosul frumoasei curti pietruite, plina de trandafiri si muscate, opera doamnei Bena, sotia, nonagenara si ea, care pluteste prin lumina fosforescenta a verii, subtire si transparenta, ca o naluca de fum. D-l invatator vine dupa minute bune si intinde un caiet verzuliu, de pe care tocmai stersese un fir de colb. Radiaza de fericire. "E aur curat aici! Astea e adevarata comoara, daca vrei sa stii povestile vechilor aurari din Pianu", spune, apoi se retrage pe un colt al dormezei sale, ca sa ma lase sa citesc in treaba mea.

Jumatate de tona de aur pe an!

Tai cu un creion ascutit capetele paginilor iesite de sub tipar in perioada interbelica. Volumul e neatins. Sunt pagini intregi despre vechii aurari, in monografia scrisa de bunicul domnului invatator. "Pe hotarul Pianului de Jos, in partea numita Nasapuri, si in padurea Margini, sunt o multime de gropi si ridicaturi, semne neindoioase ca acolo, in vechime, s'a spalat aur (...) Autorii cari descriu izvoarele de aur spun ca mai mult aur iese din spalatul straturilor de aluviu decat din Muntii Apuseni", scrie preotul Ioan A. Bena.Tot el il citeaza pe un anume Benigni, care spune ca "cele mai de frunte si mai productive spalaturi de aur sunt la Pian si Rachita, in scaunul Sebesului. Din productia anuala de aur, care se evalueaza la 11-12 maji, spalaturile singure dau 7-8 maji", adica o jumatate de tona de aur! Preotul Bena noteaza ca, dupa plecarea romanilor, care au perfectionat spalatoriile mostenite de la daci, "regentii urmatori, in diferite randuri, au reorganizat productia de aur, caci toti recunosteau valoarea si efectul aurului pentru intarirea tronului si bunastarea poporului. Data cand s-a reluat spalatul de aur pe hotarul Pianului nu se stie. Intaia pomenire despre el se face in decisul dela congregatia celor Sapte-judete cu data 4/II 1485. Pe atunci s-a format satul Pianu de Sus, crescand repede, pentruca baiesii se bucurau de privilegii".
Care era mestesugul cernerii aurului din pietrisul de pe malul apelor nu ne spune parintele Ioan A. Bena. O descriere originala si plastica a baiesitului ne-o lasa insa, tot intr-un manuscris, preotul Joseph Leonard din Sibiu. "Uneltele pentru aceasta munca sunt o scandura de o lungime de 5-6 urme (160-190 cm), asezata oblic, care la margine are cate o "sistoare" de lemn. Pe aceasta scandura se aseaza niste petece de lana si se toarna pe ea nisipul aurifer impreuna cu apa, praful de aur ramanand pe aceste petece.Praful de aur se spala apoi intr-un vas cu apa si se extrage aurul intr-un fel de covata. Aceasta manipulatie o fac cu mare exactitate si certitudine, incat nu le scapa nici un firicel de aur".

Zestrea de nume

Preotul Bena surprinde, in frumoasa lui monografie, si anii decaderii baiesitului la Pianu. "Unele zidiri, in cari au functionat amploaiatii pentru rascumpararea aurului, oficerul (Goldeinloser) si controlorul, se mai pot vedea si astazi in Pianu de Sus. Dar de cand aceasta institutie si-a inchis rostul, apaductul si santurile s-au stricat, si astfel numai pe timp de ploaie mai puteau spala baiesi singuratici, - iar aurul ce doar mai gaseau, il vindeau la Zlagna. Baiesitul s-a mai continuat o scurta bucata de vreme, apoi a incetat de la sine".
In zilele noastre, Pianu de Sus si Pianu de Jos, satele pe care aurul le-a invrajbit, nu o data, de-a lungul secolelor, traiesc in buna pace. O binecuvantata liniste domneste pe strazile cu case dupa modele sasesti, caci sasii au locuit aici vreme indelungata, alaturi de romani. Azi comuna prospera din turism, din agricultura si din fonduri europene. Putini mai stiu povestea aurului. Se tot vorbeste de unii care s-au mai tot cazat pe la oamenii din sat, in ultimele decenii, si despre care se zicea ca ar cauta aur, dar precis nu se stie nimic. Nu stiu nici macar cei care i-au gazduit, caci noii cautatori de aur erau oameni ciudati si tacuti, secretosi nevoie mare. "Dadeau buna-zaua cand vineau o' cand plecau din cas', apai altu' nu mai scoteai o vorba de la ei".
Ilie Stanus, calauza noastra, imi povesteste ca era tanar, prin anii '70, cand a vazut un batran din sat, cum spala pamant in vale, la un saitroc improvizat, dupa cum auzise si el de la altii mai in varsta. Altfel, doar saitrocul desenat pe stema comunei, dalmele uriase de pe pasune si drumurile din varfuri de deal trecute prin vechile santuri mai amintesc de spalatoriile de aur. Si numele oamenilor. "Noi avem aici, in sat, foarte multe nume specifice zonei Olteniei sau Moldovei. E clar ca, in sute de ani, au ajuns aici oameni de peste tot, atrasi de exploatarile de aur. Gasesti aici nume ca Alion, adica A lui Ion, care nu e nume din Ardeal. Plus ca tot aici au fost adusi tiganii baiesi. Interesant e ca nu i-au lasat sa se stabileasca in sat. I-au trimis peste deal, la Salistea, unde si acum este o comunitate puternica, de peste 1.000 de suflete, numai baiesi. S-au adaptat foarte bine, nu au facut probleme, iar cand aurul nu a mai fost rentabil au trecut la diverse mestesuguri. Fac maturi, linguri din lemn sau cosuri de nuiele", imi povesteste primarul Marian Petruse.
Primar de ani de zile in Pianu, Marian Petruse a fost permanent la curent cu miscarile tuturor celor care, naivi si nu prea, s-au interesat dupa Revolutie de reluarea exploatarilor de aur in comuna. "Au venit niste aurari de prin sud, prin 1992-1993, care au cercetat Valea de Sebis, unde e un curs de apa. Au gasit ceva aur atunci, dar l-au exploatat in saitroc, ca acum 3-400 de ani. Carau in saci pamantul, iar seara il spalau la rau...", imi spune primarul. "N-au stat mult si au plecat. Apoi au mai venit niste studenti sa cerceteze prin 2000, dar abia in 2001 s-au facut niste foraje serioase, niste puturi, destul de multe. A venit un englez cu avizul Agentiei Nationale pentru Resurse Minerale, iar geologii au fost romani, foarte buni specialisti, din cum mi-am dat seama. Am discutat cu ei si mi-au spus ca exista aur si acum, dar nu in cantitati care sa justifice o investitie serioasa. Oricum, nu ne gandeam noi sa autorizam exploatari aurifere, pentru ca locul respectiv are deja o destinatie turistica, e cel mai mare teren de golf din sud-estul Europei si un teren recunoscut prin faptul ca are suprafete naturale deosebite, cum rar mai gasesti", sustine primarul din Pianu.
Marian Petruse vrea, totusi, sa dea de cei doi geologi si sa-i roage sa sape niste puturi, pe care sa le foloseasca in scop turistic, in cadrul unui muzeu al satului transilvan, pe care si-l imagineaza in apropierea terenului de golf, pentru a creste si mai mult atractivitatea comunei. "Nu trebuie sa ne uitam trecutul, trebuie sa ne mandrim cu el, chiar daca azi nu mai depindem de aur. De aceea am si pus saitrocul pe stema comunei. Mie, unuia, mi se pare extraordinar ca noi avem aici o traditie de peste 2.000 de ani, deci daca vine cineva si vorbeste despre continuitate, noi avem dovada clara a continuitatii romanilor. Povestea aurului e aceasta dovada", spune hotarat primarul. In jurul lui, lumea trebaluieste de zor. Se pregatesc Zilele Fiilor Pianului. "Fiii" vechilor "culegatori de aur". "Aureguli", cum le ziceau bravilor daci, care au plamadit in saitroacele lor de lemn, acum mai bine de 2.000 de ani, bogatia Romei si apoi a Imperiului Roman. O lectie a istoriei din care nu invatam nimic. Dincolo de Mures, in Muntii Apuseni, aurul Rosiei Montane nu-i va imbogati pe romani, ci pe o mana de aventurieri din cele patru vanturi.

Fotografii de ANDREI CHERAN