Vindecatoarea de pe muntele Deia
Babuca s-a oprit la casa Domnicai, sus, pe muntele Deia, si i-a zis din poarta: "Maica Domnului m-o trimis la tine". Tine minte ca azi: era vara, batrana purta o rochie albastra, era mica si slaba ca o scolarita. Fara batic, cu parul prins la spate, intr-un colac argintiu. Si cu spatele drept, deloc incovoiata, la cei peste 80 de ani. Ca o scolarita carunta. "Haide, ca Maica Domnului m-o trimis..." Era in urma cu 33 de ani, si Domnica era bolnava de cancer. Tocmai implinise 60 de ani. Chiar si medicii de la Cluj i-au zis ca nu prea are sanse mari de viata. Dar babuca aceea care-i intrase in casa i-a spus c-o s-o vindece ea. Ca o s-o invete despre tainele plantelor. Iar daca o sa priceapa bine ceea ce-i va zice, atunci o sa se insanatoseasca.
"Intr-adevar, Maica Domnului o trimis-o", marturiseste Domnica Turca, astazi in varsta de 93 de ani, multumind mereu Cerului pentru acea intalnire binecuvantata. De atunci inainte avea sa devina "ucenica" acelei batrane si sa tamaduiasca, la randul ei, sute si sute de oameni.
Initierea Domnica e cunoscuta astazi pe toate vaile dimprejurul orasului Campulung Moldovenesc. Pana la Suceava si mai departe. Suferinzii veneau cu masina, cu trenul, unii de la distante mai mari, de la Iasi, Cluj, sau Bistrita, si urcau pe jos pana la casuta ei, cocotata pe coama Deii. Bateau atata drum pentru niste plante, niste "buruieni", pe care le aveau, poate, si aproape de casele lor, dar nu le stiau folosinta, puterea si "taina", asa cum le-o deprinsese Domnica, de la batrana "mestera", candva. Si mai e cunoscuta Domnica pentru marea ei credinta in Dumnezeu. Preotii din oras o pretuiesc ca pe-o monahie. Cel de la catedrala mare, parintele Costineanu, urca special la ea, in fiecare an, de Cuvioasa Domnica, ca sa-i aduca un dar si sa stea o vreme impreuna cu dansa, sa faca o rugaciune. Odaia in care traieste e intocmai ca o chilie.
Infatisarea, ca de maica de manastire. Mereu doar in straie negre, cu privirea smerita, chipul alungit, blajin, spiritualizat. Peste tot, imprejurul patului, sunt sute de icoane - sute! - candele, lumanari, sticlute de untdelemn sfintit, suveniruri de pe la manastiri, anafura in cutii mici si carti sfinte... Flori, multe flori pe masa de rugaciune, care isi agata tulpinile si de muchiile ferestrei, pana sus. Intre carti, o pereche de ochelari pentru citit, cu un brat lipsa, altii decat cei fumurii pe care-i poarta zi de zi prin casa ori gradina. Si e lumina si e curat si e aer proaspat. Acum cativa ani, cand n-a mai putut sa urce pe munti dupa plantele ei de leac, caci n-a mai avut puteri, a vrut sa se retraga pentru totdeauna, la manastire, la Vladimiresti. Calugaritele de acolo ar fi primit-o cu drag, ii cunosc de zeci de ani curatenia si credinta. Dar n-a lasat-o fiica ei, Mariuta, care o pretuieste mult. N-a lasat-o, fiindca s-a gandit ca-i prea batrana, ca poate n-o sa fie ingrijita cum trebuie pe-acolo, si a vrut sa o tina alaturi de ea, in casa din muchia inalta a Deii.
Intr-adevar, intalnirea cu batrana misterioasa care a invatat-o taina plantelor i-a schimbat radical Domnicai destinul. In zilele urmatoare, au mers amandoua pe dealurile dimprejurul casei, iar apoi mai departe, pana pe varful muntelui Tomnatec, in locuri secrete, unde cresc ierburile cele mai puternice, iar batrana o invata ca "fiecare fir care iese din pamant are rostu' lui si-i bun la ceva, ca asa l-o lasat Dumnedzau, cu rost...".
Si incerca sa-i insufle o "dragoste" de plante, sa ii arate pe viu cum trebuie culese cu mana, sigur, dar mai cu seama, cu inima, si negresit cu o rugaciune, cand pornesti la drum si inainte de a le lua din pamant, caci, zicea ea, "nu trebuiesc luate decat acelea care-s de mare folos pentru ceva anume, si sa te rogi cand le iei, ca fara binecuvantare cereasca is numa' niste simple buruieni oarecare". Si se inchina cand culegea fiece fir, de parca si-ar fi cerut iertare ca le rupe. I-a explicat "ce viata" au plantele dupa ce-au fost culese cu dragoste, ce puteri si virtuti, si cum anume trebuie pastrate, repetandu-i mereu ca omul nu are nevoie de nici un medicament, oricat de grav bolnav ar fi, odata ce "Dumnedzau ne-o trimis tot ce avem nevoie", absolut totul. I-a facut tincturi si ceaiuri si comprese pentru boala ei de cancer la coloana vertebrala, i-a zis cum sa le ia si cu ce regim de viata, i-a aratat un "pomut", mai rar intalnit, cu fructe ca niste paltinele, si a invatat-o cum sa faca din coaja lui o "alefie" cu care sa se unga pe sira spinarii: "coaja pisata, amestecata cu smantana proaspata de la laptele de la vaca, pana ce iese ca o "scama"". Si, cu toate aceste leacuri, dupa cateva luni, medicii de la Cluj s-au mirat ca tumorile disparusera.
Un "podut" pentru suferinziBabuca aceea, pe nume Vasileana, venita peste munte din satul Benea, a ajutat-o si fiindca barbatul Domnicai ii facuse, candva, un serviciu. Batrana incepuse a fi dusmanita de toti medicii din imprejurimi. "Doftoroaia" le lua pacientii, castiga multi bani din leacurile ei. Nu cerea nimic niciodata, dar oamenii vindecati se simteau datori sa o rasplateasca. Plus ca atunci, in comunism, acesti "naturisti" nu erau deloc vazuti cu ochi buni. Asa ca doctorii aveau toate motivele s-o persecute, facand multimi de plangeri impotriva ei. "Tati doctorii o pizmuiau si-i intartau pe oameni contra ei", isi aminteste Domnica. "Barbatu-meu o fost inspector financiar prin Campulung si-o invatase pe ea, odata, cum sa scrie un fel de cerere, ca doctorii s-o mai lase in pace, sa fie mai induljenti cu dansa. Na, si babuca nu uita niciodata pe oamenii care i-o facut bine...".
Apoi a ales-o si pe Domnica, nu doar ca sa ii vindece boala, ci sa ii mosteneasca retetele stravechi. A ales-o si fiindca o vazuse credincioasa si "cuminte cu florile". E de ajuns doar sa-i privesti gradina casei, una dintre cele mai incantatoare din toate gospodariile de pe Deia. Luni de zile au cutreierat amandoua, prin ierburi inalte, colinele insorite ale Bucovinei. Si Tomnatecul, muntele magic, cu florile cele mai tari si mai rare. Iar dupa ce-a terminat sa-i destainuie puterile plantelor bune de leac de pe toate culmile dimprejur si imperecherea lor, mai tare ca orice boala, batrana a murit. A murit frumos, in pat, de batranete, la peste 90 de ani. In toata viata ei, nu fusese niciodata bolnava mai mult de-o raceala, si n-a inghitit absolut nici un medicament. Iar dupa intalnirea cu ea, nici Domnica nu a mai avut nevoie de medicamente. Chiar si azi refuza sa ia fie si o aspirina, n-are nevoie, caci pentru toate isi are vechile ei remedii. Si-apoi s-a intamplat asa, deodata, ca a inceput sa vindece si ea oameni. Mai intai vecinii de pe ulita, aflati in vreun necaz. Fetitei lui Samoila, cu arsuri teribile pe fata, i-a facut o "alefie" din crengi de tei fierte-n lapte cu miere de albine, si-n doua luni copila (azi femeie in toata firea) avea fata curata. La fel a lu' Forminte, sau a lu' Mandrila, caruia i-a explodat o butelie de aragaz in odaie, chiar in fata lui, a fost dus cu salvarea si apoi tratat indelung la spitale din Suceava si Iasi, intorcandu-se de acolo desfigurat.
Acum omul are pielea neteda, curata, parca neatinsa vreodata de flacari. Pe cei doi gemeni nemti, din varful Deii, i-am cunoscut bine, Robert si Eduard Topertzer. Acum au 30 de ani. Primul a fost vindecat de batrana de pietre la rinichi, cel de-al doilea, de un cheag de sange la cap. Apoi au fost boli de ficat, de rinichi, de ochi, de gat si plamani, ulcer, ciroze hepatice... Si faima batranei a inceput sa creasca. Sute si sute de oameni urcau spre casa ei, cu convingerea ca leacurile ei sunt "altfel" decat aceleasi ierburi luate din farmacii sau culese din alta parte. Si chiar erau. Pentru orice boala, Domnica avea un amestec de plante anumit, daruit oamenilor. "Dumnezeu e in fiecare fir", le spunea. Dar intr-o zi, Domnica avut un accident, a lovit-o o masina chiar in mijlocul orasului, iar de atunci, din urma cu zece ani, n-a mai avut puterea sa mearga pe dealuri, dupa florile ei. "Podutu'" in care le tinea e acum pustiu. O mansarda tuguiata, de scandura, cu rafturi pe pereti, zeci de policioare, pe care au stat, pana nu de mult, manunchiuri si manunchiuri de ierburi. Aici ii ducea Domnica pe oamenii care veneau la ea, ca sa le dea plantele si sa le spuna cum sa se vindece cu ele. Destul de straniu: desi de ani de zile florile nu mai sunt aici, "podutu'" miroase inca imbatator de frumos.
O mare poveste de iubireMereu, Domnica Turca tine sa precizeze un lucru: ca nu poti cu-adevarat sa umbli cu plantele daca nu il ai pe Dumnezeu. Asa cum ii spusese candva si babuca Vasileana: "Sa vezi pe Dumnedzau in fiecare fir...".
Miracolul asta al puterii divine, prezent in cea mai umila floare. Credinta a avut-o de copila. Zice ca mereu a fost efectiv "mirata" de fiecare dimineata a vietii sale, bucuroasa ca Dumnezeu i-o mai da o data in dar. Ca e vie si vede lumina soarelui pe fereastra. Nu-si poate porni ziua fara rugaciuni de multumire, pentru tot ce este imprejurul ei. E absolut convinsa ca fara Dumnezeu n-ar mai fi fost de mult vie, fiindca n-ar fi putut indura atata suferinta, cata a fost in destinul ei. Femeia aceasta a avut, intr-adevar, o poveste de viata incredibila. Pe cand avea patru ani, tatal ei a murit, si zice ca "il tine minte" intocmai, cu amanunte: chipul lui, hainele lui, si cum statea pe marginea lavitei si-o mangaia pe pletele brune, atunci cand ea statea culcata in poala lui, si un orologiu din perete isi misca incet pendulul si ticaia. Amintiri de dinainte de patru ani, ale unei femei de 93. E oare posibil? Da, fiindca tatal i-a fost drag, singura fiinta pe care a iubit-o, in afara de barbatul ei, Petru, si fiica, Mariuta. Plus ca si acum mai pastreaza in gradina anumite plante "pentru intarirea memoriei", un amestec bazat pe roinita, pe care il bea de mult timp, si nu se mira deloc ca poate razbate cu amintirea atat de adanc in trecut. Isi aduce aminte aproape de orice i s-a intamplat in viata: cand, cum, ani, evenimente, sute de pagini din Biblie, toti oamenii cu care a vorbit candva si chipurile lor.
Totul. Asadar, isi aminteste si ziua in care tatal ei statea intins pe o panza alba "intr-un sicriuas, parca prea micut pentru el", apoi cea in care mama s-a recasatorit cu un alt barbat, "aspru, negru la suflet", impreuna cu care a facut alti doi copii, Domnica devenind o adevarata "Cenusareasa" a familiei, doar fiindca era din prima casatorie. Singura sa alinare au fost momentele cand fugea pe ascuns la mormantul tatalui cel bun si ingenunchea in fata lui si plangea si vorbea cu el "si parca primea raspuns si sfat", intorcandu-se mereu acasa foarte schimbata, mai linistita si incarcata de puterea de-a rezista mai departe. Au fost cele dintai clipe ale vietii ei cand a simtit marea putere a rugaciunii: la mormantul tatalui mort, care "vorbea" cu dansa din alta lume. Pe urma a murit si mama, iar celalalt tata a vrut s-o marite cu de-a sila, cu un flacauan bogat, din neamul lui, fiindca era frumoasa si darza, insa ea nu a vrut nicicum. Atunci, neamurile vitrege l-au indemnat pe acel flacau sa o necinsteasca, gandind ca, daca-i va face un prunc, Domnica n-o sa mai aiba incotro si n-o sa se mai poata marita cu un altul.
Asa s-a nascut Mariuta, singurul ei copil, in urma unui viol, pus la cale chiar de cei din familie. Umilita si batjocorita, Domnica s-a dus direct la biserica, la preot, si i-a marturisit totul. Apoi s-a dus la tatal ei si i-a zis simplu, fara patima, ca daca o s-o marite cu omul acela, a doua zi va merge si va striga in toata Deia cum si-au batut joc de ea. "Mai bine mor. Mai bine mor", zicea, calma. S-a maritat mai tarziu, in timpul razboiului, cu Petru Turca, barbatul ei drag, care a luat-o fara sa se uite ca are un prunc la san, fara sa-i pese catusi de putin de gura lumii. S-au luat chiar cu doua zile inainte ca el sa mearga pe front, si ea l-a asteptat ani intregi, dar copii nu a mai putut avea. "Dumnedzau stie de ce", sau poate stie doar ea, in singuratatea ei, cateodata. Cert e ca Petru a iubit-o pe Mariuta toata viata, mai mult decat dac-ar fi fost fata lui, mai mult, uneori, chiar decat pe el insusi. (Odata a fost cat pe ce sa-l ucida cu mana lui pe unul care a comentat despre fata sa, atunci micuta, pe care-o tinea de mana pe ulita, ca e copil "ha, stim noi cum", adica din flori, facut din curvie, razand de dupa gard impreuna cu un vecin.) "Mai mult decat pe el, asa o iubit-o el pe Mariuta...", zice batrana Domnica.
Marea liniste"Deia" este un fel de catun inalt, apartinand de Cimpulung Moldovenesc, amplasat "deasupra" orasului. Are un singur drum paraginit, ce urca spre varful muntelui, si mai putin de-o suta de case. In acest catun, Domnica Turca a botezat cam cincizeci de copii, de aceea localnicii, cand o vad, mai toti ii spun "nana". Nana Domnica, asa e cunoscuta peste tot, chiar si de fostii ei "pacienti" din departari.
Oamenii au tinut dinadins sa le fie botezati copiii de ea, au rugat-o sa faca asta, tocmai fiindca au convingerea ca e o femeie "cu sfintenie mare", si toti cei ce-au trecut prin mainile ei la botez au avut parte de un noroc special in viata, ocrotiti fiind parca de un inger bun. Adevarul e ca Domnica chiar seamana cu un inger, prin puterea vadita a credintei sale, prin rigorile vietii sale aproape ascetice. Posteste aproape tot anul, e cumpatata in tot ce face, in fiecare gest, vorba sau inghititura dintr-un pahar cu apa, isi face zilnic "pravila", precum calugarii, cufundata in rugaciuni. Cartea ei principala de rugaciuni e groasa, cusuta cu ata, si atat de deteriorata, incat abia se vad literele. Nici eu nu le deslusesc bine, insa batrana imi dovedeste "pe viu" ca ea poate citi si de acolo de unde eu nu vad, pasaje aproape sterse, pe care izbuteste sa le parcurga cursiv, chiar si fara ochelari. Iar daca ii spui doar un inceput de fraza, poate sa le spuna pe de rost din memorie.
Cel mai tare m-a uimit insa o anume spusa de-a ei, la un moment dat, anume, ca ea reuseste chiar "sa vorbeasca" cu Dumnezeu, in timpul rugaciunii. Cand ajunge la acest subiect - rugaciunea - batrana nu se poate abtine sa nu planga, de parca ar avea efectiv inaintea ochilor niste "imagini" care o coplesesc. "Cand ma rog... Nu poti sa te rogi fara lacrami... Il vad cum vine... Vine. Si mi se umpla ochii de lacrami... Si vorbesc cu El. Si El ma mangaie... Uite-asa... Si simt o liniste, asa... O liniste mare...". Uneori, cand se simte mai intremata, Domnica Turca merge pana la cimitir, la mortii ei. Inca mai vorbeste cu "tatal cel bun", ingenuncheata, la fel ca in copilarie, dar mult mai impacata acum. Cand aud ca a venit la mormant, unii oameni se duc la Nana Domnica, in fundul cimitirului, acolo unde-s mormintele batranilor acoperite de ierburi, si o intreaba: "Hii buna, nana, si-mi arata, ce planta ii asta?... Da' asta la ce folosaste?...". Ea le zice, ca doar nu-i un secret. "Nimic nu trebuie sa fie un secret", spune ea. Dar pentru ca lumea sa le inteleaga, e nevoie sa fie, la mijloc, si Dumnezeu.
Fotografiile autorului
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
