Prin ceata timpului, la Baile Herculane

In vizita la o batrana doamna

Drumul serpuitor de pe Valea Cernei, strajuit de o parte si de alta de vegetatie abundenta si de creste abrupte, te face sa exclami la fiecare curba: ce minunatie! Putinele masini intalnite pe drum merg la viteza de promenada, pentru ca pasagerii sa aiba timp sa se bucure de peisajul neasteptat si salbatic, care nu prea seamana cu nimic din ce suntem obisnuiti in Romania. O blana vegetala uriasa se intinde cat vezi cu ochii si inaltimile au ceva calm, care nu te infioara si nici nu-ti produc vreun vertij.
Cei 63 de km de sosea dintre Baia de Arama si Baile Herculane nu se uita prea usor. E genul de drum pe care o sa-l refaci cu ochii mintii mult timp dupa ce calatoria a luat sfarsit. Dar pana atunci mai e cale lunga si asteptarea iti va fi rasplatita. Odata ce vei zari in dreapta drumului lacul de acumulare Prisaca, nu mai e mult si vei ajunge la Baile Herculane. Valea se deschide si scoate la lumina un loc care-ti taie rasuflarea. Plasat intr-un cadru natural care poate oricand concura cu statiunile din Elvetia sau Austria, Herculane te intampina cu un aer desuet de doamna batrana, care stie prea bine ca a fost curtata candva de cei mai frumosi si eleganti domni ai vremii, dar timpurile s-au schimbat, gloria a trecut si bijuteriile sale nu mai au stralucire, hainele au fost mancate de molii si mucegaiuri, incaperile pavilioanelor baroce in care primea an de an vilegiaturisti din toata lumea au ajuns intr-o ruina greu de acceptat, baile termale, in care turistii veneau sa-si vindece sufletele si corpurile, au devenit doar niste cladiri cu ziduri groase, uitate si napadite de vegetatie. Mai poti zari gloria de altadata doar daca ai rabdare sa te opresti in dreptul fiecarei cladiri, sa incerci sa zaresti o bucatica de lume, prin cate un colt de geam spart, sa dai la o parte, ca pe un vis urat, decrepitudinea si timpul care au facut ravagii pe chipul fin, aristocratic, al acestui loc.

Baile imparatilor

Te plimbi si visezi. Pui cap la cap toate detaliile istorice pe care le stii. Izvoarele termale, considerate un "dar al zeilor", au facut posibila dezvoltarea locului. Prima atestare documentara dateaza din anii 153 d.Hr. si se stie ca, pe timpul romanilor, statiunea era frecventata de aristocratia Romei antice. Incantati de efectele tamaduitoare ale apelor de aici, romanii au construit apeducte si bai. Tot de atunci, Hercules a fost ales patron spiritual al statiunii de pe Valea Cernei. Impunatoarea statuie din centrul statiunii care il infatiseaza dateaza din anul 1847. Arhiducele mostenitor al Imperiului austro-ungar, Carol, a daruit statiunii aceasta opera, amplasata de atunci in piata care poarta numele personajului mitologic. Ea a fost realizata de catre mesterii Ramelmayer si Glantz, din Viena, iar materialul pe care l-au folosit este fier de tipul celui din care se fabricau tunurile.
Dupa perioada de stralucire din timpul romanilor, a urmat o perioada mai putin fasta pentru acest loc. Va renaste cu adevarat dupa ce va intra sub dominatia Imperiului Austro-Ungar, iar incepand cu anul 1736, se poate vorbi de modernizarea bailor, de constructia drumurilor, de punerea la punct a unei infrastructuri eficiente, de arhitectura baroca, care au facut din Baile Herculane o destinatie care i-a impresionat, deopotriva, pe imparati si imparatese, nu doar pe muritorii de rand. Imparatii Iosif al II-lea, Francisc I, Franz Iosef, imparatesele Carolina si Elisabeta i-au fost oaspeti. A fost numita "cea mai frumoasa statiune de pe continent", iar imparateasa Elisabeta Sissy scria in jurnal ca Baile Herculane sunt o prezenta distincta si incantatoare. Cu ocazia vizitei imparatului Francisc I localitatea a primit numele de Baile Herculane (Herkulesbad). In anul 1817, medicul vienez Ferdinand Josef Zimmerman a executat analiza chimica a celor 22 de izvoare din Baile Herculane. Dupa o descriere contemporana, pe malul drept al Cernei se gasea izvorul pentru ochi, iar pe la malul stang, izvoarele cu numele Ferdinand, Kaiser, Karolin, Ludwig, Karl, Herkules...
Asadar, nu e momentul sa ne lasam coplesiti de batranetea mizera a acestei doamne. Imi promit ca n-o sa cad in plasa lamentatiilor, si-mi zic ca orice viata lunga si aventuroasa are momente de maretie si, inevitabil, unele de agonie. Istoria recenta, cu framantarile si scandalurile sale politice, cu interesele care au facut legea si in acest loc, n-o sa-mi strice o vizita linistita, intr-o lume ca un decor de film perfect.
Asadar, o sa scoatem din cadru detaliile prezentului. Culorile tipatoare, domnii si doamnele in costume de baie care se plimba pe strazi, dughenele cu racoritoare, prea putinii muncitori care lucreaza fara prea mult chef la niste fatade, magazinele cu colace si prosoape de plaja in culori violente. Le gasim, oricum, peste tot. Odata ce am pregatit cadrul, adevaratele Bai Herculane vor fi mai usor de descoperit.

In vilegiatura

Pentru oraseanul secolului XIX, vara insemna plecarea, cu mic cu mare, la bai. Ion Minulescu descrie perfect atmosfera estivala intr-un articol din 1909, care se numeste "In preajma vilegiaturii" si pe care l-a publicat in revista "Viitorul": "Fara indoiala, nu exista un singur bucurestean sanatos, cu dare de mana sau cu credit pe piata, care sa nu vilegiatureze in timpul verii.Am putea spune chiar ca obiceiul de a pleca la bai, fara a face bai, face parte din conditia omului chic. Si ziua de plecare se apropie. Azi, maine, fiecare dintre noi vom pleca. Mai departe sau mai aproape de Bucuresti, pentru o saptamana sau o luna, sau poate chiar pentru mai multe, nu importa. Principalul este ca fiecare dintre noi ne vom grabi, ca indata ce ne va sta in putinta, sa ne facem bagajul si sa ne luam din Gara de Nord biletul pe care il vom cere, desigur, adaugand sacramentala fraza: pentru bai".
Baile Herculane erau, in acest context, o destinatie perfecta. Aveau de toate pentru petrecerea unei vacante perfecte. Plimbarile prin padure sau pe malul Cernei, restaurante si cinematograf, cazinou, hoteluri bune, un cadru natural exceptional. Asta, ca sa nu mai vorbim de arhitectura aristocrata a cladirilor din Herculane, care putea concura oricand cu cea din Karlovy Vary sau din Marienbad, cele mai faimoase statiuni balneare din Europa centrala. Autoturismele erau rare la sfarsitul secolului XIX si inceputul secolului XX. Transportul se facea cu trenul. Nu de putine ori am auzit despre Gara din Baile Herculane ca ar fi considerata cea mai frumoasa gara din tara. Si nu era nici o exagerare! Cladirea acesteia, construita in stil baroc, intre 1878 si 1886, dupa planurile arhitectului A. D. Serres, reproduce castelul de vanatoare al imparatesei Maria Tereza, aflat in apropierea Vienei. Daca ajungi azi, aici, n-ai cum sa nu-ti imaginezi forfota pe care o aduceau cu ei turistii veniti din toate partile la bai, geamantanele lor grele, care isi asteptau, cuminti, hamalii pe peron.
Atentia la detalii si bunul gust le descoperi imediat, daca intri in corpul central al garii, decorat cu fresce care reprezinta elemente din mitologia romana. Tot in interior, te intampina un orologiu semnat de Paul Garnier si cateva corpuri de iluminat impunatoare. Daca iesi pe peron, un al doilea ceas de perete, semnat de acelasi Paul Garnier, masoara timpul de sute de ani la Herculane. Aerul misterios si tihnit al garii se prelungeste pe peron, cu o bolta verde, de liane, pe care atarna flori. Ceasurile si decoratiunile, bijuteria aceasta de cladire, toate par puse acolo cu un scop cat se poate de nobil: sa bucure ochiul si sa imblanzeasca asteptarea celui care a ajuns in aceste locuri.
Pasii se duc apoi singuri spre parcul statiunii. Aerul e curat si racoarea copacilor seculari binefacatoare. Doua randuri de scari iti arata calea spre cladirea cazinoului, strajuita de o galerie cu plafonul pictat. Imi lipesc nasul de geamurile murdare si ma uit in interioarele dezafectate. Ornamentele au supravietuit, pe ici pe colo, picturile de pe zidurile exterioare, chiar asa, degradate, au vazut multe.
Avem nevoie de un ragaz. Ne asezam la o terasa, la o masa de lemn simpla, si nu ne luam ochii de la peretii exteriori. La masa de alaturi, un grup de turiste din Timisoara vorbesc despre balurile de altadata. Ne gandim la aceleasi doamne cu crinoline si umbrelute de dantela, la domnii cu frac si lornion, atat de atenti la tinute, care urcau agale pe cele doua randuri de scari. Loc de relas si de tratament, lume buna si cu dare de mana, care isi petrecea serile cu promenada prin galeriile acoperite ale cazinoului, coborand din hotelurile cochete, trecand pe podul de piatra, cu coridor acoperit, de peste Cerna, spre izvorul Hebe.

Istorie de vanzare

Ne bem cafeaua la ibric si plecam mai departe. Nu inainte de a mai trece inca o data prin galeria cazinoului. Intre timp, a aparut un barbat care tencuieste de zor zidul, cu o mistrie improvizata. In nemiscarea racoroasa a unei dupa-amieze, zgomotul pe care il face mortarul acela gri, inform, care se intinde neglijent peste niste gauri candva pictate, pare un afront dureros adus memoriei. Ne bucuram, totusi, ca am ajuns din nou aici, dupa mult timp, si ca am mai putut vedea cladirile de care ne aminteam ca din alta viata. Ca mai sunt in picioare, ca, in ciuda nepasarii, au rezistat.
Coboram de la cazino, lasam parcul in spate si trecem batranul pod metalic arcuit peste Cerna. Baile Neptun, construite intre 1883-1886, dupa planurile arhitectului Alpar, ne intampina semete. O cladire dezafectata, ca multe altele din Herculane. Tencuiala scorojita, geamuri sparte si un miros de sulf care vine parca din maruntaiele pamantului, fara sa tina cont de accidentele istorice. Cati oameni s-or fi tratat de-a lungul timpului aici? Din informatiile pe care le-am gasit, nu-i de mirare ca Baia Neptun isi pastreaza aerul acesta maiestos si dupa atata timp. La data cand a fost construita, era considerata cea mai moderna instalatie balneara din Europa. Avea ascensor hidraulic si un sistem de ventilatie tot hidraulic, actionat de apa izvorului Munk, din spatele sau. In cele doua aripi ale sale existau bai de sulf si bai de sare. Mai era dotata si cu un turn artezian, construit in anul 1894, care conducea apa la baie, fara pompare, si dispunea si de o sectie de fizioterapie. Toate aceste descrieri par acum o fantasma. Inauntru se mai vad doar niste ziduri groase, scorojite. Si multa tristete razbate de sub straturile groase de caramida aparenta, care incep deja sa se prabuseasca pe una dintre laturile cladirii.
Am lasat baile invaluite in niste aburi imaginari, care au oblojit multe trupuri si au alinat tot felul de dureri de-a lungul timpului, si am inaintat spre piata Hercules. Pe unele cladiri, care au functionat candva ca hoteluri, atarna azi placute cu anuntul "de vanzare". Unele ziduri, mai norocoase, sunt invelite in panze si in spatele lor se lucreaza. Consolidarile inseamna in acest caz o sansa la o noua viata.
Baia Apollo, care poarta pe ziduri inscriptia AD AQUAS HERCVLIS SACRAS AD MEDIAM, aflata in fata capelei catolice, despre care se stie ca a fost una din primele bai construite in statiune, te lasa sa descoperi prin ferestrele sparte niste interioare impresionante. Bazine adanci, mormane de moloz si acelasi miros de sulf care vine din adancul pamantului. Nu e turist care sa nu se opreasca in dreptul ferestrelor si sa nu ofteze ca baile au fost lasate sa se degradeze. Nu poti sa te indepartezi de cladirea lunga, cu geamuri multe, si sa nu regreti ca nu mai functioneaza si ca mersul la bai a iesit din moda.

Pe urmele frumoasei Sissi

Senzatia ca am nimerit intr-un loc caruia cineva i-a furat sufletul nu ma paraseste nici cand ne continuam plimbarea pe malul Cernei, pana la Hotelul Roman. Palcurile de oameni insirati pe pietrele de rau stau la plaja. Unii isi incearca norocul si dau cu undita la peste. Sunt cupluri vioaie, trecute de prima tinerete, care vin, probabil, de multi ani la Baile Herculane.
Hotelul Roman, fanat si el, ca toate cladirile de aici, te intampina la intrare cu niste anunturi pe care scrie: piscina, bai, impachetari, sauna. Odata ce ai pasit in holul amplu ti-ai inceput calatoria intr-o altfel de istorie, una recenta, a anilor '80. Totul pare nemiscat de atunci: mochetele, mobilierul, uniformele angajatelor. Facem un ocol pe la parter, pe unde se poate intra in Baile romane. Schimbam iar secolele. Deschidem doua usi, trecem de un hol de piatra si ajungem in niste incaperi in care totul e de caramida rosie: cazi pentru bai sapate in piatra, locuri pregatite pentru masaj. Alaturi se aud voci, semn ca baile romane functioneaza. Ma gandesc la durerile mele de spate si la cat de bine le-ar fi prins un tratament, dar nu e timp pentru asta. Poate altadata. In perioada in care a inceput modernizarea statiunii, pe locul acesta au fost descoperite numeroase urme care atestau folosirea acestui izvor de catre romani. S-au mai gasit si o cada scobita in piatra si gropi sapate in stanca. Drumul de intoarcere il facem parca si mai incet. Privirile ni se lipesc de fiecare dintre cladirile care ne ies in cale.
Ajungem in dreptul Vilei Elisabeta. Trei muncitori stau catarati pe acoperisul casei cu orologiu si lucreaza de zor. Nu pare ca mai e mare lucru de facut. Cu exceptia ceasului si a unei anexe care adaposteste o farmacie, cladirea arata bine, a fost renovata cu grija. Citim atenti povestea scrisa pe placuta si aflam ca imparateasa Elisabeta de Wittelsbach, cunoscuta sub numele de Sissy, sotia lui Franz Iosif, imparatul Austriei, de fiecare data cand a ajuns la Baile Herculane pentru cure de tratament, a locuit aici. Sissy a facut cinci cure de tratament la Baile Herculane; in 1884, 1887, 1890, 1892 si 1896. Imobilul a adapostit dupa 1948 Casa de cultura si biblioteca din oras.
Odata ajunsa acasa am dezlegat si misterul renovarii Vilei Elisabeta de la Herculane. Dincolo de povestea extraordinara a cladirii, pe care oricine in lumea asta ar fi conservat-o si ar fi exploatat-o turistic, imobilul a avut sansa sa participe, in 2009, la Campania Restaurare, derulata de TVR. Vila Elisabeta de la Baile Herculane a strans atunci cele mai multe voturi pentru a fi restaurata si a beneficiat de toti banii stransi in timpul emisiunii.
Dar sa ne intoarcem la urmele pasilor lui Sissy. In primavara anului 1887, Sissy a facut o calatorie la Herculane.Fiind o fire melancolica si o mare iubitoare de natura, imparateasa se plimba ore intregi prin galerii si prin imprejurimile statiunii. Baile Herculane, incadrate de Valea Cernei si de masivul Domogled, constituiau un cadru perfect pentru meditatie si reverii poetice. Sissy a primit aici si vizita suveranei Carmen Sylva (Elisabeta, sotia lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen). Cele doua mari iubitoare de arta si mari admiratoare ale lui Heine se bucura de Herculane, se plimba impreuna si au discutii despre poezie, filozofie si religie. Timpul petrecut impreuna de Sissy si Carmen Sylva le-a lasat amandurora impresii puternice. Si a consemnat fiecare aceasta intalnire in scrisori si jurnale. Sissy spunea despre regina Romaniei: "Este foarte iubitoare, interesanta, dar sta cu picioarele pe pamant. Ea nu ma poate intelege, eu da, si o iubesc". Despre Herculane si ritmul in care curge timpul la bai, Sissy ii povesteste fiicei sale, intr-o scrisoare, ca apoi, Valerie sa consemneze totul in jurnalul sau. De la bai, Sissy va calatori apoi spre Sinaia, in 13 mai 1887, iar de aici pleaca la Viena.
Legendele locului mai spun si ca, intr-una din sederile de la Baile Herculane, imparateasa fiind o mare amatoare de drumetii in natura, a ajuns intr-un loc de belvedere catre statiune si catre masivul Domogled. Dupa cateva clipe, in care a privit inmarmurita peisajul, ar fi zis: "Ce frumos! Mi-ar placea sa iau pranzul aici!". 80 de padurari s-au pus pe treaba o noapte intreaga si i-au indeplinit dorinta, astfel ca, a doua zi, imparateasa Sissy a luat masa in chioscul construit pentru ea, in acel cadru natural care o tulburase peste masura, doar cu o zi inainte.
O urma romantica a trecerii lui Sissy prin Herculane mai poate fi considerat certificatul de nastere al fiicei unui cioban, botezata Veta, dupa numele imparatesei, Elisabeta (aceasta fiindu-i ea insasi nasa). Si, de asemenea, existenta inelului cu piatra de rubin pe care imparateasa l-a daruit aceluiasi cioban, bijuterie care s-a pastrat.
Zabovim in fata Vilei Elisabeta, cu tencuiala gri, proaspata. O sa plecam spre drumurile noastre, cu imaginea ei in minte si cu gandul ca inca se poate face cate ceva pentru Herculane. Toate investigatiile de presa care s-au facut in ultimii ani despre cine a pus mana pe patrimoniul din Baile Herculane, lasand cu buna stiinta statiunea sa decada, nu au schimbat nimic, din pacate. Nu e suficient sa cunoastem vinovatii, lor oricum nu le pasa si nu-i misca nici o poveste din cele pe care le ascund cladirile care stau sa cada.
Un vanzator de produse apicole ne iese in cale. Ne imbie sa-i gustam mierea si sucurile naturale. Luam o sticla de sirop de zmeura si niste pahare cu mure proaspete. Mancam cu pofta, pentru a uita, parca, de tristetea acelei zile atat de frumoase. Murele ne fac bine, ne aduc aminte de copilarie, de vacantele de altadata. Ne suim in masina si pornim spre casa. Vrem sa nu ne prinda noaptea pe drum si sa ne mai putem bucura de Valea Cernei, la crepuscul. Facem un singur si binemeritat popas, in dreptul unui mic loc de refugiu, unde o fata dintr-unul din satele din zona a cules zmeura si vrea s-o vanda. Nu stam pe ganduri, o cumparam pe toata. Fata ne zambeste, iar noi plecam multumiti, mai departe. Pe tot drumul, nimeni nu mai zice nimic. Mancam in tacere zmeura parfumata si ne gandim la ce am vazut peste zi. La lumea pe care am lasat-o in urma si pe care speram s-o regasim, peste un timp, intr-o forma mai buna.

ANA MARIA SANDU
Fotografii: Mihai Grecea