Retele de... alienare

"Am inghitit toate pastilele, in curand voi muri, ramas bun tuturor!".

Acesta este mesajul pe care Simone Back, o femeie de 42 de ani din Marea Britanie, l-a postat pe contul ei de facebook. La profilul ei figurau 1048 de prieteni. Doar cativa dintre ei s-au sinchisit sa comenteze anuntul socant."N-o luati in seama, e o mincinoasa.", "Sper sa fie o farsa, ca sa nu ma simt vinovat maine.", "Este alegerea ei.", "Mare paguba, o dementa mai putin." Altii au ras ca de o gluma macabra ori, pur si simplu, si-au revarsat sila si dispretul fata de nebunia oamenilor capabili de asemenea gesturi. A doua zi dimineata, mama femeii a intrat in camera ei si a gasit-o zacand pe podea. Murise in urma unei supradoze de Xanax. Ulterior, politia a constatat ca toti cei care au lasat comentarii pe facebook locuiau in acelasi oras cu ea, iar unii dintre ei ii erau chiar amici in viata reala. Mai tarziu, socata de comentariile gasite pe computerul inca deschis, mama indurerata a gasit de cuviinta sa posteze un ultim mesaj, de pe contul fiicei sale: "Fiica mea, Simone, a murit astazi, asa ca va rog lasati-o in pace acum". Samantha Owen, cea mai buna prietena a Simonei, s-a aratat, la randul ei, scarbita de batjocura prietenilor, care au scris asemenea comentarii. "Unii dintre oamenii astia locuiesc la mica distanta de Simone. Daca macar unul dintre ei ar fi lasat computerul si ar fi venit sa vada ce face, viata ei ar fi putut fi salvata".
Am spus-o demult: asa-zisele retele de socializare nu sunt decat niste iluzii desarte, care nu prea fac altceva decat sa ne implineasca curiozitatea morbida de a mai trage cu ochiul peste gardul vecinului, oferindu-ne relaxarea unei mici barfe cu pretentii de reflectii elevate. Am intalnit oameni din cale-afara de mandri, falindu-se cu lista lor nesfarsita de prieteni agonisiti pe facebook. Se simt ca niste adevarati campioni, pe contul lor semet stau insirate mii de nume ale unor oameni pe care, de fapt, nu i-au cunoscut niciodata. Si totusi, pentru ei asta inseamna ca sunt populari, respectati, ca sunt cineva. Este parerea falsa despre propria lor imagine, iar iluzia asta ii indeparteaza tot mai mult de ei insisi. Se lanseaza on-line in nesfarsite dispute si comentarii pretioase, isi fac conturi pe toate site-urile, pe orice forum de discutii, se pricep la toate, au pareri in orice domeniu, iar parerile lor sunt de netagaduit. Devin vedete intr-o lume virtuala si, incet, incet, uita sa mai traiasca real. Uita ce inseamna sa privesti pe cineva in ochi, atunci cand ii vorbesti. Uita cum e sa simti ceva, parfumul unei flori, mirosul unei carti, emotia unei atingeri, tremurul unui glas. Simturile lor empatice se atrofiaza pe zi ce trece, nimic nu-i mai misca, nu-i mai tulbura. Nici macar moartea unui om cunoscut, a unui asa-zis prieten. Chiar ei, campionii retelelor de socializare, devin pe nesimtite niste indivizi instrainati, cu sufletul mutilat, decuplati de la orice conexiune afectiva sau morala cu lumea reala. Doar asa se poate explica sarcasmul, aproape criminal, al unor reactii la strigatul de ajutor al femeii disperate. "Sper sa fie o farsa, ca sa nu ma simt vinovat maine". Din nefericire, n-a fost deloc o farsa. Cat despre vinovatia acestui individ, am mari indoieli ca i-ar fi dat vreodata tarcoale acest sentiment.

P.S. Trebuie sa recunosc faptul ca si eu sunt posesorul unui frumusel cont pe facebook. L-am deschis pentru a-mi promova primul meu film de lung metraj. Si, probabil, voi promova acolo chiar si textul de fata. Mai mult decat asta, nu prea stiu ce trebuie sa fac cu un asemenea cont. Am acolo o lista de vreo 300 de persoane, printre care sunt si cativa prieteni de-adevaratelea. Marturisesc, insa, ca prefer o intalnire reala cu ei, in locul unui taifas insipid, lipsit de orice emotie. Tot asa cum as prefera sa mai simt nerabdarea de a primi o scrisoare in locul unui e-mail protocolar si rece ca gheata.