Damian Crasmaru, - "Daca n-ar exista Carmen, eu n-as avea de ce sa exist"

- Mari actori, celebri deopotriva, si-au egalat gloria, prin frumusetea iubirii lor de o viata. Asa de rara, in ziua de azi -

Cel mai pur personaj

- Domnule Damian Crasmaru, faima carierei dumneavoastra artistice este dublata de aceea a povestii de iubire pe care o traiti alaturi de sotia dumneavoastra, actrita Carmen Stanescu. Prima intrebare e aproape obligatorie: cum rezistati de atata timp alaturi de aceeasi femeie?

- Carmen e o fiinta fascinanta, si nu numai pentru mine. Ea a fost fascinanta si pentru public. E o fiinta cu totul speciala, o fiinta indepartata de mizeria morala a profesiei de actor, bantuita adesea de invidie, gelozie si rautate. Asa e gloria. Dupa cum spunea Dante: "Gloria e iasma cea mai ingrozitoare a omului". Gloria e o otrava care, atunci cand te atinge, te poate determina sa faci lucruri care depasesc orice inchipuire. Carmen, insa, desi gloria i-a umplut cupa vietii, nu a fost niciodata corupta de aceste aspecte negative. Ea a fost mereu pura, mereu sincera, mereu deschisa la a primi tot ceea ce este frumos, in drumul acesta pe pamant. Eu langa ea...? E posibil ca asa a vrut Dumnezeu, asa mi s-a intamplat sau asa a vrut Carmen. Nu stiu cum sa explic aceasta uniune a noastra. Eu, prin profesia pe care am avut-o, nu am fost prea odihnit si prea fericit. Intotdeauna am fost incordat, disperat si dornic de a face si altceva decat ceea ce faceam. Carmen a echilibrat insa balanta, cu subtilitate si delicatete. Ea a fost fiinta cea mai pura din viata mea, poate c-a fost chiar si personajul cel mai pur dintre toate personajele pe care le-am intalnit in 195 de piese, in care am jucat in 60 de ani de cariera. Ea a fost si este ingerul meu pazitor, calauzitor si ocrotitor. Daca Dumnezeu m-ar mai trimite inca o data pe Pamant, ca sa mai fac penitenta, as spune: "Doamne, sunt de acord sa ma si rastignesti, dar cu o conditie - sa fie Carmen alaturi de mine". Carmen mi-a dorit intotdeauna fericirea si mi-a si oferit-o. Si eu am dorit foarte mult fericirea ei, dar probabil ca n-am stiut niciodata s-o gospodaresc si sa i-o ofer asa cum am gandit-o. E greu sa traiesti si sa fericesti pe cineva. Carmen a izbutit indubitabil, eu... m-am straduit pe cat am putut. Inclin sa cred, totusi, ca, daca sotia mea a rezistat atat de multi ani langa un om ca mine, care am defecte ca toti oamenii si poate mult mai multe decat altii, inseamna ca, pe undeva, am reusit si eu s-o fac fericita.

- Care considerati ca sunt ingredientele unui mariaj rezistent? De pilda, cat de mult a contat faptul ca doamna Carmen Stanescu este o femeie superba?

- Ei, normal ca a contat foarte mult. Carmen nu a fost o frumusete numai pe scena, ci si in viata. O frumusete in totul ei: cum se misca, cum gandeste, cum joaca, cum mananca la masa, cum se imbraca, cum e alcatuita fizic... Carmen are in custodie un complet de farmece feminine, or, pentru mine, asta inseamna adevarata frumusete, nu aceea redusa exclusiv la trasaturile fizice.

- Educatia, modelul familial ce greutate au avut in reusita mariajului dumneavoastra?

- Aici a fost vorba de doua feluri de educatie. Primul: Carmen a fost binecrescuta pentru ca - iata! - a avut incredere in mine ca barbat, a avut incredere in mine ca actor si a avut incredere in mine ca om. Acesta este un element cu mare greutate in legatura dintre noi. As putea sa spun ca persoana care mi-a asternut covorul rosu al vietii a fost Carmen. Ea m-a debarasat de orice griji si m-a lasat numai si numai pentru teatru. Ceea ce mi-a creat o stare extraordinar de avantajoasa, pentru a face in profesie ceea ce am facut.Al doilea fel de educatie e cel venit din modelul familial al parintilor mei. Am avut doi parinti adorabili si frumosi, care au crezut in mine, poate mai mult decat meritam. De mic copil, ei mi-au spus ca sunt teribil. Mi-au "spus" e o exprimare mai curand metaforica, pentru ca ai mei nu s-au apucat sa-mi tina predici filozofice si nici nu-mi repetau in fiecare zi: "Mai, ce formidabil esti tu!". Predictia lor a fost muta, ea s-a manifestat prin incredere absoluta, dar m-a talonat toata viata si, sub coroana ei, am avut curaj sa ma bat si sa reusesc, ma rog, ceea ce am reusit (rade), mi-a dat credinta ca am dreptul sa indraznesc sa aspir la a ajunge pe anumite inaltimi, inclusiv alaturi de Carmen. Comportamentul parintilor mei, tacerile lor, mai pline de miez decat mii de cuvinte, mi-au modelat mie comportamentul, si ca partener de viata, in sensul ca am avut incredere ca pot sa fac cuplu cu o femeie atat de minunata si de unica precum Carmen. Am avut incredere, si uitati ca, dupa aproape 55 de ani de mariaj, pot sa spun ca nu m-am inselat. Pentru ca, totusi, la caruta unui mariaj, amandoi caii trebuie sa traga si sa traga la unison. Daca unul trage in dreapta si celalalt in stanga, caruta nu inainteaza, ba uneori se si frange. Faptul ca eu si Carmen am stat impreuna in acest atelaj al mariajului nostru si nici macar n-am ciobit caruta inseamna ca putem astepta sa mai inaintam inca multi ani de-acum inainte, pe acelasi drum drept.

"O dumnezeire a pamantului"

- Un alt ingredient, despre care se spune ca e absolut necesar intr-un cuplu, este atractia erotica. Se poate si fara ea? Ce parere aveti?

- Ei, vorba ceea: nu stiu altii cum sunt... Intre mine si Carmen a fost o dumnezeire a Pamantului, a Bibliei, a celor doi, incepand de la Adam si Eva. Carmen, o femeie frumoasa, cu temperament si fascinatie, nu putea sa nu incite... Va spun sincer, era greu sa si merg cu ea pe strada. O poreclisem "Ursul Meu", fiindca toata lumea intorcea capul dupa ea. Asa ca ar fi fost imposibil sa nu iau parte la aceasta masa sardanapalica pe care ea mi-o oferea. In ceea ce ma priveste... nu stiu cat am fost in stare sa-i ofer, la randul meu, dar faptul ca anii au trecut si ea nu m-a lepadat inseamna ca a fost o oarecare reciprocitate si la acest capitol, al ispitelor omenesti. (rade) Si ca sa raspund in clar la intrebarea dumneavoastra: atractia erotica e ceva firesc.

- O femeie stralucitoare, pasionala si... altruista, oferindu-i intaietate barbatului aflat langa ea. Instinct feminin sau inteligenta?

- Carmen a renuntat de multe ori in favoarea mea, in sensul de a nu ma lasa sa ma expun neajunsurilor vietii. Viata e grea si trebuie sa i te supui ei, dar depinde, daca atunci cand i te supui esti gol sau cineva ti-a asezat pe umeri o mantie de catifea care sa te protejeze. Carmen a facut tot posibilul sa ma lase teatrului, sa ma daruiasca lui sau, daca vreti, sa ma "aresteze" ideii de teatru. Iar eu, poate cu egoism, am primit cu foarte multa placere aceasta jertfa a ei. Acolo unde am sa plec, mai devreme sau mai tarziu, o sa-i aduc intotdeauna multumiri pentru faptul ca mi-a creat un drum atat de generos. Nu-mi amintesc, din ce stiu, din ce-am citit ori din ce-am vazut, un exemplu feminin care sa isi ajute atat de mult partenerul de viata in zona profesionala.

O viata prea scurta

- Comunicarea in cuplu este un alt ingredient crucial, insa foarte putini oameni reusesc sa se deschida sufleteste in fata tovarasului de viata. Unde gresesc ei?

- Viata in doi e foarte grea, pentru ca noi, oamenii, nu suntem clonati, deci nu semanam unii cu altii. Mancam aceeasi mancare, dar simturile o recepteaza diferit. La fel e si cu o mangaiere, cu o vorba, cu un sentiment sau o idee. Este mare lucru sa poti sa chimizezi in asa fel relatia, incat sa fii cu partenerul intr-un acord permanent. E nevoie de o apreciere reciproca, de o necesitate aproape viscerala de a percepe starile celuilalt, de o necesitate de a respira impreuna, de a privi impreuna, de a intelege impreuna si de a exista impreuna.Este nevoie ca intre femeie si barbat, intre sot si sotie sa existe o lipire sufleteasca, fizica si cerebrala deplina. In dragoste nu sunt acceptate jumatatile de masura. Din pricina asta cred ca unele mariaje rezista, iar altele nu: aceste ingrediente, comportari, stari, oricum le-am numi, nu functioneaza la unison si deplin. N-as vrea sa fiu melodramatic, dar eu, unul, simt si stiu ca n-as putea sa exist fara Carmen. Daca n-ar exista Carmen, eu n-as avea de ce sa exist. Legatura dintre noi e atat de puternica, de profunda, de esentiala si de definitiva, incat nici nu vreau sa ma gandesc la vreun alt fel de curs al vietii.

- Unii psihologi specializati in viata de cuplu afirma ca pentru ca focul iubirii sa nu se stinga, e nevoie de atatare, de mici manevre care sa aprinda scanteile. Au dreptate, sau iubirea merge inainte ca ceasul, fara sa fie "intoarsa"?

- Sa va explic: Carmen ma zgandare chiar si acum tot timpul. Are un fel al ei, feminin, sa mentina mereu viu contactul dintre noi. Nu prin contrazicere, nu prin refuzul ideilor mele, ci printr-o coloratura a vietii mereu schimbatoare. Carmen a spus odata: "Cu Damian, in fiecare zi e altfel". As putea sa-i intorc fraza: "Cu Carmen, in fiecare zi e altfel". In fiecare zi, cand se trezeste, Carmen are alt comportament, cand isi bea cafeaua are alt comportament, la pranz arata altfel, seara se vaita, se lauda sau rade altfel. A doua zi, e cu totul altfel. Cheia este, deci, aceasta varietate din interiorul cuplului, aceasta varietate care nu duce la oboseala, ci la o permanenta gimnastica a atentiei, a spiritului, a inimii si a simturilor. Eu, la randul meu, ii ofer in fiecare zi fel de fel de stari, care nu seamana cu cele de ieri si, in nici un caz, cu cele de maine. Zgandareala asta in care ne gasim si nu ne gasim, in acelasi timp, cred ca e motivul care face ca ziua sa fie scurta, noaptea sa fie scurta si, din pacate, viata sa fie scurta, motivul care face sa nu ne mai saturam unul de celalalt.

Crucea lui Goya

- Oare iubirea e un dar de la Dumnezeu?

- Eu asa cred. Cred ca daca muncesti ca sa salvezi iubirea, se observa ca faci eforturi. Eu consider ca iubirea e atunci cand il privesti pe celalalt band din paharul cu apa pe care i l-ai oferit, iubirea e cand vrei sa-i implinesti o dorinta si faci asta adaugand si o floare, iubirea e cand ii aduci la pranz felul de mancare care stii ca-i place mult.Atunci cand viata dintre doi oameni functioneaza armonios, ai tot timpul idei intru bucuria celuilalt, tot timpul esti "ocupat" intru bucuria celuilalt, dar gesturile tale trebuie sa fie firesti, sa vina de la sine, nu sa fie ceva care pe tine sa te oboseasca, iar celuilalt sa-i induca impresia de artificial. Trebuie sa fie ceva care, pur si simplu, sa izvorasca din dragoste. Trebuie sa fie o placere si pentru tine, si pentru celalalt. Iar placerea asta inseamna, de obicei, o inlantuire de gesturi marunte, de asa-zise nimicuri, dar care nasc armonia dintr-un cuplu si sunt nascute din armonia dintr-un cuplu. Paradoxal! Cand un pranz impreuna, dupa 40 de ani de casnicie, mai reprezinta o placere pentru amandoi, inseamna ca acolo exista iubire adevarata. Cand doi oameni s-au plictisit unul de celalalt dupa 6 luni, cand doi oameni au temperamente care nu se mai accepta unul pe altul dupa 8 luni, cand conceptiile de viata incep sa difere dureros de tare dupa 10 luni de convietuire... situatia e clar damnata. Mariajul care rezista e acela in care tu ai nevoie de cea din fata ta, iar ea are nevoie de cel din fata ei; e acela in care el si ea nu pot trai unul fara celalalt. Asta e ecuatia in formula esentializata. Pentru un cuplu reusit e nevoie ca, in mod natural, cei doi sa traiasca intr-o singura fiinta, nu separat. Eu nu ma intorc in pat, pe partea cealalta, cu visurile, dorintele, inchipuirile ori regretele mele, iar Carmen nu-mi intoarce spatele, cu visurile, dorintele, inchipuirile ori regretele ei. Noi doi n-am trait niciodata ca in acel tablou al lui Goya, pe care l-am vazut la Louvre, si care se intituleaza "Casatoria". Stiti ce infatiseaza acel tablou? O cruce mare si impunatoare, de vreo trei metri si jumatate, pe care sunt rastigniti un barbat si o femeie. Amandoi sunt batuti in cuie si au picioarele legate. Barbatul se uita in partea opusa femeii, iar femeia se uita disperata inspre cer. Intelegeti? Acest tablou, de un dramatism covarsitor, e extrem de sugestiv, el explica perfect starea acelor multi divortati sau a celor multi implicati in mariaje nefericite, in acele cupluri imposibile.

- Actoria, profesia dumneavoastra, v-a fost de folos in viata de familie sau, mai degraba, v-a incurcat? Legenda spune ca rareori se intampla ca mariajele intre actori sa reziste, fiindca scena, culisele, micul si marele ecran sunt adevarate "targuri" erotice, cu mii de oferte tentante, greu de refuzat...

- Teatrul este, dupa parerea mea, scoala scolilor vietii. Pe scena gasesti toate optiunile posibile, iar tu, pentru pretul unui bilet, ai posibilitatea sa alegi ce-ti doresti sa devii. La fel cum si actorul se poate modela in functie de ce alege dintre personaje. Eu am gasit multe modele in teatru, chiar si pentru viata de cuplu. Si-apoi, vedeti dumneavoastra, profesiunea de actor e in evantai. Ca actor, trebuie sa stii si putina medicina, si putina agricultura, si putina filozofie, si putina istorie, si putina geografie, si putina poezie, si putina estetica, si putina dramaturgie... Teatrul este o arta coagulanta, in teatru sunt toate artele si toate artele sunt unite prin firul impletit din psihologie si emotie. Or, asta ce inseamna? Ca acele cupluri de actori care esueaza au fost alcatuite din oameni carora le-a lipsit acest fir impletit, care n-au scormonit in psihologia celuilalt si nu l-au tratat cu emotie.

Un ucigas lent: singuratatea

- Sunteti profesor la UNATC si traiti zilnic printre tinerii dumneavoastra studenti. Cum vi se pare iubirea lor?

- Iubirea lor e mai putin rezistenta. Pentru ca oferta e abundenta si ei sunt curiosi sa guste si de colo, si de colo... Ispitele vietii sunt mai aproape decat profunzimile de gandire si starile emotionale, fara de care iubirea e un surogat. Azi se traieste dupa legea libertinajului.

- In contextul acesta, mai poate exista "marea iubire", iubirea aceea mistuitoare si implacabila?

- Iubirile legendare, care au fost explicate, scenarizate, cinematografiate, iubirile gen Romeo si Julieta, Tristan si Isolda, Hamlet si Ofelia, au fost niste exemplificari de stare umana esentiala. Din pacate, nu multa lume intelege asta, nu multa lume intelege filonul lor, acel arac pe care s-au impletit povestile acestea. Deseori se confunda pasiunea din soiul "foc de paie" cu marea iubire. In literatura americana, exista exemple destule in acest sens: un barbat gaseste o femeie sau o femeie gaseste un barbat, se iubesc 24 de ore, divorteaza a doua zi in Las Vegas, pentru 25 de dolari, dupa care ea plange 25 de ani ca: "Vai, ce mare iubire am avut!", iar el plange 28 de ani ca "Vai, ce mare iubire am avut!". Si, de fapt, amandoi n-au avut decat o confuzie, un accident pe drumul vietii. Dupa parerea mea, iubirea inseamna daruirea propriei vieti celui de alaturi. Iubirea inseamna altruism, inseamna ca eu nu pot exista fara tine. Inseamna ca daca tu mori maine, te ingrop si ma omor si eu, pentru ca nu mai am de ce sa mai traiesc. Astea sunt marile iubiri care nu se schimba peste timp, nu tin de epoci, ci de oameni, astea sunt iubirile care-si au rostul oricand, in care trebuie sa credem si la care ar trebui sa tanjim si azi.

- Si care e, domnule Damian Crasmaru, rasplata unei asemenea mari iubiri, a unei iubiri de-o viata?

- Fericirea! E raspunsul cel mai scurt pe care vi l-am dat, dar sa stiti ca e cel mai cu miez.

- O ultima intrebare, la fel de obligatorie ca si prima: e mai usor sa traiesti, in doi, pana la adanci batraneti, asa cum se spunea in basme, sau un om poate sa fie fericit si singur?

- Singuratatea e cea mai mare pedeapsa a omului. In inchisoare, cand faci o tampenie, esti bagat la carcera. De ce? Ca sa fii singur. De ce? Ca sa n-ai cu cine sa vorbesti. De ce? Ca sa n-ai cu cine imparti povestile tale, sentimentele si ideile tale. Adica sa mori de singuratate. Singuratatea e un ucigas lent, dar sigur...Cand ai trait alaturi de un om cu care ti-ai impartit fiecare fibra sufleteasca, fizica si mentala, singuratatea e cel mai urat calau si cea mai mare pedeapsa pe care ti-o poate da... Dumnezeu? Natura? Sunt foarte incurcat in ceea ce priveste sursa. Eu m-as lua la tranta si cu Dumnezeu, daca mi-ar da pedeapsa asta, si sa admitem c-as izbuti sa-L pun la pamant. Si? Ce daca Il pedepsesc si eu pe El? As scapa, astfel, de pedeapsa esentiala, singuratatea? Eu m-am gandit de multe ori la solutia practicata de multe popoare intelepte din vechime: sinuciderea. De multe ori m-am indreptat spre ideea asta, de a nu suporta starea de singuratate, de a ma salva de la pedeapsa pierderii omului de langa mine. A imbatrani singur a fost o varianta de neconceput pentru mine. Eu nu m-am putut vedea decat alaturi de Carmen. Pentru mine, asta e FERICIREA... Si apropo de fericire: eu am jucat mult Cehov si am sa mor iubindu-l. Si am sa-l duc si dincolo, daca nu l-a dus deja altcineva. Ei, Cehov, la 43 de ani, in pragul mortii, a fost intrebat: "Ce spuneti acum?". La care el a raspuns: "Dati-mi o cupa cu sampanie si vreau sa va rog sa traiti si sa fiti fericiti". Asta va spun si eu dumneavoastra. Pentru ca oricat am mai sta noi de vorba, tot la concluzia asta as ajunge: iubirea e fericirea vietii. Deci, asta va indemn si eu pe dumneavoastra, pe toti: traiti si fiti fericiti! Taina fericirii se afla in puterile dvs.: iubiti, iubiti, iubiti!

Foto: arhiva personala