Grigore Lese - Cantec pentru tatal plecat

"Sambata de dimineata,/ M-o catat moartea pan' casa./ M-o catat si m-o aflat,/ Eu de moarte m-am rugat/ Sa ma mai lase un ceas,/ Ca mai am si eu nacaz/ Si mai am vreo trii copchii/ Si-o mie de datorii./ Si daca le-oi impaca,/ Vina moarte si ma ia!"

Moartea face parte din viata. Grigore Lese a cantat de atatea ori despre ea, dar, dupa cum i-a randuit Dumnezeu, pana acum, nu a cantat niciodata pentru cineva apropiat. De curand, Grigore si-a condus tatal pe ultimul drum. Tatal cel drag, ramas acasa, in Maramures. In cantecele oamenilor simpli, moartea e privita cu supunere si acceptata ca un dat al sortii, uneori chiar ca o eliberare de greutatile vietii pe pamant. Totusi, nu e usor sa te desparti de cei dragi, iar despartirea de un parinte e dureroasa la orice varsta s-ar intampla ea.
Astazi, la "Asul de Inima", despre o trecere pe pamant cat o lectie uriasa de viata, o poveste spusa de Grigore Lese, la mai multe zile dupa ce si-a sters lacrimile de la pierderea parintelui sau, Ionu' lui Opris din Stoiceni, Tara Lapusului.

Numele si pamintele!

L-am dus pe tata pe ultimul drum, la locul din deal, langa bisericuta de lemn, pe care si-l alesese de multa vreme. Si am sa va spun povestea lui, nu pentru ca o fost tatal meu, ci ca a fost un om bun pe lume. Un Om cu "O" mare, un exemplu pentru comunitate si un model pentru mine. M-a investit, inainte de a muri, sa fiu dupa el in fruntea familiei. Asa primesc feciorii, ca sa-si intemeieze o familie: numele si pamantul. Cand m-am fost eu insurat, pamantul i-l luasera comunistii. Si mi-a dat doar numele. Acum, dinainte de-a muri, mi-a dat si pamantul, ca sa raman eu in fata restului familiei cel dintai ascultat. Asa-i randuiala. Din priviri ne-am inteles, cand o fost la intabulat pamintele. Asta insemna ca eu o sa duc neamul mai departe si ca pamantul nu va fi instrainat. Tat satul stie: "Acolo ii a li' Grigore lu' Ionu' li' Opris!". Lucrul acesta s-o hotarat, de cand m-or facut pe mine. Si locul trebuie sfintit, nu pangarit. Si eu cred ca nu m-am facut de rusine. Dar tata mi-a dat mult mai mult decat numele si pamantul: mi-o dat menirea mea in viata. Glasul l-am mostenit de la mama, dar menirea de a ma face ascultat in lume cu el o venit de la tata, pe firul de argint de la inima sa, la inima mea. Inca dinainte de a veni pe lume!
La tata s-au potrivit versurile pe care le cantam eu de multa vreme. Asta o fost cantecul lui de ramas bun de pe lumea asta: "Sambata de dimineata,/ M-o catat moartea pan' casa./ M-o catat si m-o aflat,/ Eu de moarte m-am rugat/ Sa ma mai lase un ceas,/ Ca mai am si eu nacaz/ Si mai am vreo trii copchii/ Si-o mie de datorii./ Si daca le-oi impaca,/ Vina moarte si ma ia!". O murit intr-o sambata, intre sarbatori, intre Pasti si Rusalii, Dumnezeu i-ajute in Rai, ca se zice ca acolo a merge cine moare in zilele sfintei Cincizecimi. Vorbele astea i se potrivesc la tata. Si el o facut trii copchii cu mama: eu, cel mai mare, sora mea mijlocie, Marioara, si cea mica, Julieta. O fost multa lume, coroane o avut de tate. Inainte, tat radeam de tata si-i spuneam ca-l duc la cimitir pe scurtatura, si el zicea ca sa-l duc pe locurile pe unde-o umblat el, pe centru adica. Acolo o fost si lucrul lui, ca o fost vanzator la pita, ori la magazin, ori o lucrat la spital, ca o facut de toate in viata lui, si crasma unde se oprea cu prietenii sai, unguri, evrei, romani si tigani.

Sticla din turnurile Manastirii Rohia

A fost un timp extraordinar de frumos cand l-am pornit de-acasa, pe ultimul drum. A avut coparseu de stanjar (stejar), o avut la dus vecini de-ai mei, de-acolo, la prapori, la fesnice, si "bota saracului" o avut-o, o dus-o Ion a li' Mariei din Borcut (o bota in care se pun bani si se da la cel mai sarac om din sat; mama lui o fo' o femeie singura si saraca, ce traia numai din cules de mere padurete si bureti). Or fost patru popchi mari si-or facut slujba frumoasa, or cantat din tati rarunchii. L-am pus langa mosu' Grigore, strabunicul meu, la radacina unui carpen. Si dupa ingropaciune, am fost la masa de pomana. Si acolo, in fata oamenilor, eu am vrut sa spun cine o fost tata. Ca l-or stiut oamenii de om bun, dar nu toti or stiut ce-o facut el la viata lui. Ca uneori imi mai zicea mama: "Du-te, adu-l, ca o pchicat cu bicicleta in sant".
Nu stiu daca-i potrivit, dar nu ma laud eu, ci-i musai sa va spun, ca sa stiti, acum, la ultimul ceas, cine o fost tatal meu, Ionu' lui Opris...
Tata o fost cel care o pus sticla in turla manastirii Rohia! Nime' nu s-o incumetat sa urce pana acolo, sa taie geamul gros de vitraliu, si sa-l monteze acolo, suspendat, fara nici o coarda de siguranta. Ingerii l-or tinut! Un om de mare curaj si mare credinta in Dumnezeu. Dupa aceea, tata o fost un tamplar desavarsit, facea arta, nu meserie.
Tata o fost unul dintre cei mai buni povestitori, recitatori si actori de teatru popular ai Maramuresului. Cu tata se putea sta de vorba despre Eminescu, despre Cosbuc, despre Goga, dar si despre "Morometii" lui Marin Preda. Citea mult, in zilele de duminica si de sarbatoare, cand nu lucra, iar seara, inainte de a adormi, citea "Vietile Sfintilor". Nu adormea pana nu-si zicea rugaciunile, iar ziua, de dimineata, n-o incepea altfel. Stia toata randuiala slujbelor la biserica si era prezent la slujba de dimineata, cu mult inainte de a se citi "Evanghelia", ca zicea ca nu mai ai ce cauta dupa ce se trage clopotul a treia oara.
Tata o fost staroste la nunti, cel mai vestit in tata regiunea, nu numai in Tara Lapusului, la noi. Era un adevarat orator si avea o inspiratie uimitoare, crea versuri in mod spontan, in functie de fiecare nunta, de cine participa la ea, ca sa i se potriveasca, si nu se repeta niciodata. Tinea randuiala veche a nuntilor si ritualul intreg, iar dupa ce a batranit el si n-a mai putut merge, ritualul nu s-a mai regasit, decat franturi, la nuntile lapusenesti. Tot la nunti, el era chemat sa puste oiaga cea mica, pusa in varful celui mai inalt copac din gradina, proba ca nuntasii sa ieie mireasa. A fost, pana spre batranete, cel mai bun tintas dimprejur.
La cate perechi de miri n-o fi pus el inceput bun, cu urarile sale!... La cati o fost tata staroste, tati or fost la inmormantarea lui. Cu vorbele sale, le-o menit de intelegere si de bunastare in viata. Tot asa m-o menit si pe mine. Datorita lui tata, am ajuns eu la scoala de muzica si am avut eu drumul acesta in viata.

Omul padurii

Tata era un pescar si un vanator neintrecut, simtea padurea si viata din ea, stia dupa glasurile ei, dupa mirosuri si dupa urme, ce animale vietuiesc in ea. Cat eram mic, mancam numai carne de vanat in sarbatori, ca sa "fac chept", cum zicea tata, sa am forta in glas, sa fie puternic si clar, sa pot canta ca nimeni altul. Aveam cativa anisori cand mi-a spus asta, intinzandu-mi o bucata de carne fripta. A fost prima data cand am simtit, ca un pui de salbaticiune, autoritatea, dar si protectia lui blanda. Cand venea acasa dupa cel umblet prin paduri, obosit si plin de frig, ma punea sa-l descult. Sa-l descult si sa-i cant. Ori ma lua cu el la pescuit, si de multe ori intram in apa, sa-i descurc unditele. Asa m-a calit. M-a purtat cu el in cele mai aspre conditii si m-a invatat tehnici pretioase de supravietuire in mijlocul naturii. Tata era omul padurii si asa o cunoscut-o si pe mama, umbland la vanatoare pan' Satra Pintii. Ca-n baladele de demult, o auzit-o din marginea padurii, cantand, de rasunau zarile, pe cand mama lucra la camp, pe hotarele satului Fanate, ca ea de acolo era.Si tata o zas catra sine: "Cu ea am sa fac un copchil, care sa horeasca asemine de frumos!". Si asa a facut, o luat-o pe mama, anume dupa glasul ei si dupa menirea sa. Si si-a facut cu mama o casa mica, si cu ferestre mari, ca-i placea sa intre lumina soarelui in casa. Dar mama era si frumoasa, si harnica, si mai era si o femeie supusa, ca mult o indurat de la tata, om aspru.
Tata avea un simt al valorii, el cunostea oamenii. Era un justitiar, un om al dreptatii, si a suferit foarte mult din cauza aceasta, dar s-a impacat cu toti inainte de-a muri, ca asa ii bine. Astea-s radacinile mele, sanatoase, de la parintii mei. Amandoi si-au dorit ca eu, primul lor nascut, sa horesc, si mi-au imprimat asta in constiinta, inca de mic. Horitul a fost un dat, de la parinti si de la Dumnezeu, pentru mine. Asa am fost ursit. N-am venit la intamplare pe lume, ci cu un tel precis: sa am glas si sa cant! Am radacini, am crescut mare, am facut rod si am intins ramuri si mi-am facut si coroana. Aici e meritul meu. Asa mi-s eu acum, ca un pom cu coroana mare si radacini adanci, cum ii nucul cel mare din fundul gradinii, sub care ma jucam, copil. Si nu m-am dezradacinat de locul meu. Oriunde am umblat prin lume, si chiar daca acum locuiesc la Bucuresti, legatura cu matca mea e puternica si ma tine zdravan ancorat.

"Drumu-i lung, pe el ma duc/ Capatul nu i-l ajung"

Imi duc neamul mai departe, ca si ideile tatalui meu despre lume si viata. Valabile cu atat mai mult in zilele noastre, ca sa nu te abata si sa te sminteasca uratul din lume. Asa trag nadejde ca a face si copchilul meu, Ciprian, fecior bun de-nsurat acum, cand imi va urma.
Cel mai important lucru pe care l-am invatat de la tata a fost sa fiu un om de cuvant. Asa a fost si el, asa zic ca-s si eu. Si a fost un sentiment coplesitor sa ma simt, dupa disparitia lui, dintr-o data, investit cu atata autoritate in fata familiei, batar ca eu grijeam de el, adica-i trimiteam mamei bani pentru medicamentele lui si pentru traiul lor de zi cu zi. Si mergeam sa-i vad la fiecare mare sarbatoare, stateam de vorba cu tata si-i sorbeam ultimele povete, stiind ca timpul petrecut impreuna ii din ce in ce mai scurt. Ce nu putea el sa inteleaga era ca de ce tot merg eu cu avionul, cand ma duc in lume, mai departe: "Mai, Grigore, da' acolo-i locul lui Dumnezeu. Nu-i bine ca se tulbura ceriul cu avioanele aistea! Oaminii-s pa pamant, nu in ceriu!". Cand m-o vazut intai vorbind la telefonu' mobil, o zas: "Mare minune-i asta, dar eu cred ca si lucrul dracului ii aci!". Si-mi mai zicea: "Uite, ni, la ei, cati pleaca prin strainataturi, sa lucre! Pai daca te duci in lume si ti-i rataci, sa nu uiti sa vii 'napoi, ca altfel ni se imputineaza neamul di pa pamantul nost' si ajungem de ocara lumii!". Asa zicea tata!
S-o dus mama in cimitir a doua zi, ca a zis ca a fost prima noapte in care tata n-o fo' acasa. Si ca tare greu i-a fost. In gandul meu, eu stiam ca tata nu a murit, ci ca s-a mutat dincolo, asa cum s-au mutat si bunicii mei dragi, si prietenii din sat. Pentru mine, moartea nu are valoarea despartirii dramatice, am ramas cu credinta pe care o am de mic copil, ca cei dusi nu dispar definitiv, ci ne raman alaturi, in spirit. Parintii mei sunt in mine, sunt carne din carnea lor si sange din sangele lor, si mai sunt horile pe care de la ei le-am invatat intai si care tot in mine sunt. Horile-s de tate feliurile: de dorul de parinti, ori de draguta, ori de insingurare, ori de nacaz, ori de hotar, ori de lucru, si toate-s viata lor, a parintilor mei si-a stramosilor lor, zugravita asa cum a fost. Ori ca-s hori, ori ca-s colinde, ori ca-s cantece de joc, toate-s o lume din care eu sunt prins cu radacina. Si stiu ca nu m-a-ndoi vantul, cat ii veacul. Nu am aceasta temere! Or, vad ca-n jurul meu, lumea se cam clatina. Ii instrainata de locurile ei si-i rupta din radacina. Oricat ti-ar fi de bine in lume, tot trebuie sa tragi la radacina ta. Numai asa esti puternic. Cu vesnicia nu te joci!
Eeh, sezut-am si plans-am! Si-apoi m-am ridicat si m-am pornit iarasi la drum. Zice cantecul: "Drumu-i lung, pe el ma duc/ Capatul nu i-l ajung./ De-as ajunge capatul,/ Da-o-as mana cu doru'". Am fost in Croatia, la un mare festival de muzica traditionala, organizat de reteaua europeana a posturilor nationale de radio. Participarea mea acolo a fost sustinuta - nu de postul national de radio, cum ar fi fost de asteptat - ci de un mare iubitor al traditiilor romanesti, irlandezul Peter Hurley, organizatorul festivalului de la Sapanta, care a avut anul trecut prima editie. Concertul meu va fi difuzat pe toate posturile de radio care fac parte din aceasta retea europeana. Apoi am plecat in Irlanda, sa sustin niste prelegeri despre muzica romaneasca, la o scoala de vara, ale carei cursuri au avut loc la Dublin. In toamna, voi participa la Festivalul "George Enescu", cu un recital, si tot in toamna, voi lansa un album dublu, inregistrat si editat de Casa de discuri a Editurii "Humanitas". Cu hori nemaiauzite pana acum, inregistrate singur, fara ceterasi, cu glasul de acum. E un material stralucitor, pentru ca ceea ce am in plus fata de celelalte inregistrari este trairea intensa si sinceritatea daruirii mele artistice. Voi mai avea cateva concerte in tara, apoi, in octombrie, voi merge in Germania. Ma gandesc ca peste cativa ani ma voi retrage la mine, in Lapus, in locul nasterii mele, si ma voi dedica scrisului. Voi intra intr-o etapa "pustnicesc-carturareasca", voi scrie cateva carti, putine, dar bune, pline de invataminte. Ma voi arata mai rar, iar cine a vrea sa ma vada si sa ma auda horind, a veni dupa mine acolo. De ce sa-ncurc eu lumea? Mai bine o descurc cu horile mele, ca stiu ca-s bun la asta!... Doamne, da sa fie ase pana-n capat, nu mi-ar pare rau de lume! Caci: "Nu gandeasca tat omu'/ C-a trai cat pamantu'/ Si-a face ce i-e gandu'!/ C-a trai o zaua, doua/ Si s-a duce, ca si-o roua./ A trai fo' doua, trii/ Ca si-o roua s-a topchi!".