O minge ca soarele
O minge mare, galbena. E prima sa amintire. Era de-o schioapa pe atunci si mingea era singurul sau prieten de joaca. Ridica praful de pe ulita din fata casei parintesti alergand-o. Din cand in cand, o lua in brate, apoi o inalta, cu sut tare, iar mingea ramanea acolo sus, pe cer, o eternitate parca, frumoasa ca un soare stralucitor. Abia cand se lasa seara si mama il chema la masa si la rugaciunea de dinainte de culcare, abia atunci mingea cea mare si galbena "apunea", sub cate un pom batran din curte. Ani de zile, mingea galbena a fost soarele copilariei lui Dorinel Munteanu, viitorul mare jucator al Generatiei de Aur din fotbalul romanesc si actuala mare speranta a antrenoratului din Romania, dupa ce, la doar 43 de ani, a devenit campion national cu o echipa pana mai ieri condamnata la mediocritate: Otelul Galati.
- Ca multi dintre marii fotbalisti ai lumii, ai inceput fotbalul pe maidan, cu o minge ponosita...
- Asa e! Aveam o minge de care eram nedespartit si care era singurul meu prieten de joaca. Apoi, cand am mai crescut putin, cei mari care jucau fotbal in sat m-au luat alaturi de ei. Toata copilaria am jucat cu oameni mari, de 20 si ceva, 30 de ani, care vazusera cat de mult imi placea fotbalul. A fost o motivatie foarte mare pentru mine sa vad ca sunt apreciat, incurajat si ocrotit de cei mari, atunci cand mergeam la fotbal. M-au vazut asa mic si ma si protejau la meciuri, nu intrau asa de tare la mine. Ma simteam foarte puternic atunci...
- Te-ai reintalnit, dupa ani, cu tovarasii de fotbal de odinioara?
- Sigur, ei sunt fericiti ca am ajuns departe in fotbal, e si meritul lor pe undeva, iar eu sunt fericit sa-i revad atunci cand ma intorc acasa, sunt parte din copilaria mea. Am ramas atasat de ei.
- Ce rol a avut familia in dezvoltarea carierei tale?
- Mama si tata mi-au dat, cred eu, o educatie aleasa, am pornit la drum cu cei 7 ani de acasa, cu respectul pentru munca si pentru celalalt, iar aceste lucruri m-au ajutat peste tot, mai ales in momentele de cumpana ale carierei, care nu au fost putine.
Regretul mamei
Era una dintre acele zile in care simti de cu dimineata ca e ceva in aer. Un fior viu care se incolaceste pe inima, facand bataile mai dese si mai intense. Baiatul cuminte al mamei, care terminase cu bine liceul la Oravita si care facuse de-acum primii pasi hotarati in fotbal, se pregatea de inscrierea la facultate. Cu dosarul sub brat si cu rugaciunile mamei in gand, a luat-o cu noaptea in cap spre Resita. A rezolvat toate formalitatile de inscriere, apoi s-a indreptat spre autogara. Doar ca acolo, tanarul care era pregatit sa-si continue ucenicia in Divizia C si-a schimbat brusc directia in viata... Un jucator de fotbal i-a propus sa joace in divizia B, la Metalul Bocsa.
- Cand ai inceput, de fapt, cariera de fotbalist?
- Eu zic ca atunci, in copilarie. Am debutat la 13 ani in echipa satului meu, Gradinari, care juca pe atunci in campionatul judetean din Caras-Severin. Era un regulament care impunea prezenta a doi juniori in teren, iar eu eram unul dintre ei. Eram mic si rapid pe vremea aceea, jucam extrema stanga si dadeam multe goluri, tin minte... Am fost remarcat si am ajuns la Oravita, care avea si ea nevoie de juniori de calitate in teren. Patru ani de zile, pana am terminat liceul, am jucat la Oravita, in Divizia C. Dupa liceu, ma pregateam pentru facultate: acesta era marele vis al mamei, sa termin o facultate. Dar destinul a facut ca tocmai dupa ce imi depusesem actele de inscriere la examen la Resita, sa ma intalnesc in autogara, in drum spre sat, cu un jucator de la Metalul Bocsa, care mi-a promis sa ma prezinte celor de la echipa sa, care juca in Divizia B. Am facut autostopul si am mers acolo. Oamenii ma cunosteau, ma vazusera jucand si m-au luat la ei. Era un lucru mare pentru mine sa ajung in Divizia B! Singurul regret era al mamei, ca nu mergeam la facultate. Dar i-am explicat ce mult insemna pentru mine sa fac saltul acela in fotbal, iar ea m-a inteles, mai cu seama dupa ce m-a vazut debutand in Divizia B.
- Nu a trecut mult si ai ajuns la Steaua. Cum s-a intamplat?
- Dupa o scurta perioada la CSM Resita, echipa cea mai buna din judet, am fost luat in armata la clubul Steaua. Atunci am ajuns in vecinatatea unor jucatori care tocmai castigasera Cupa Campionilor, in 1986. Stateam toata ziua la stadionul Ghencea si ii urmaream, dar nu puteam juca, pentru ca eu fusesem chemat in armata cu un scop clar: sa joc in Scornicesti, la FC Olt.
Revolutia m-a prins la Sibiu. In '90, am avut un an de exceptie, am debutat si la echipa nationala! In '91, iarna, trebuia sa mergem la Steaua, si eu, si Gica Mihali. Am fost in pregatire cu Steaua, dar Sibiul nu ne-a dat drumul, asa ca am aterizat la Dinamo, cealalta mare echipa a Romaniei la acea ora.
Mereu cu gandul la Germania
Avea in minte un singur gand. Un vis pe care il tesuse inca din anii copilariei, cu care se trezea in cap in fiecare zi si o lua de la capat cu alegarile, cu antrenamentele si cu suturile la poarta: visul de a juca in Germania. Vazuse, candva, la televizor, un meci al lui Bayern Mnchen, si a fost coplesit de frumusetea tribunelor germane si de farmecul jocului barbatesc. De atunci, ca a fost vedeta de "judeteana" la Gradinari, ca a fost revelatie la Inter Sibiu sau la Nationala, ca a fost om de baza in vestiarul cu campioni al lui Dinamo ori ca l-a prins pe Dumnezeu de un picior odata cu transferul in Belgia, la Cercle Bruges, Dorinel nu avea in minte decat un singur lucru: sa se pregateasca exemplar pentru momentul cand va juca in Germania. Sigur va juca in Germania!
- Cum a fost socul intrarii la Dinamo, intr-un vestiar de campioni?
- A fost dorinta mea sa ajung la o echipa de talia lui Dinamo. Au fost doi ani in care m-am pregatit foarte bine. De fapt, scopul meu cat timp am fost la Dinamo era sa imi pregatesc, din toate punctele de vedere, plecarea spre Germania. Acesta era visul meu, sa joc in Germania.
- Era in dorinta asta de a ajunge in Germania si ceva din cultura locului in care ai crescut de mic?
- Era, desigur. Banatul e plin de svabi, iar noi, la Gradinari, eram foarte aproape de granita cu Serbia, asa ca vedeam la televizor meciurile echipelor sarbesti. Si tin minte un meci, prin anii '80, intre Steaua Rosie Belgrad si Bayern Mnchen. Am fost cucerit de atmosfera de la Mnchen si de jocul echipelor nemtesti.
- Pana la urma, drumul spre Germania a trecut prin Belgia... Cum a fost pentru tine contactul cu lumea occidentala?
- M-am adaptat foarte rapid, asta si datorita calitatilor pe care le aveam. Eram - si nu ma feresc sa spun asta - genul de jucator care nu se temea de minge, care punea piciorul, cum se zice, care era mereu dispus la efort. Prin acest fel al meu de a fi eram apreciat, iar asta imi dadea tot confortul din lume.
- Ai fost unul dintre oamenii de baza ai echipei nationale, la cel mai izbutit campionat mondial din istoria sa, CM din SUA, in 1994. I-ai dat pasa lui Hagi la cel mai frumos gol al sau, lobul peste portar, din meciul contra Columbiei. Cum ai trait acel moment special al fotbalului romanesc?
- Puiu Iordanescu, care era atunci antrenor, a stiut sa ne tina intr-o stare de maxima concentrare. Eram concentrati la joc, la ceea ce aveam de facut. Am avut o grupa grea, asa ca presiunea a fost mare. Eram un grup de 15-16 fotbalisti, care eram convocati frecvent la echipa nationala, dar care jucam constant si la echipele de club. Eram motivati cand veneam la echipa nationala si eram foarte uniti. Uniti intr-un fel pe care imi e foarte greu sa il descriu. Il aveam in mijlocul nostru pe Gica Hagi, un mare jucator, pentru care eram gata sa dam totul in teren, ca sa il ajutam. Un jucator de la care si noi asteptam foarte mult. Asa ca fiecare isi facea cat mai bine treaba la care se pricepea. Eu ma pricepeam sa alerg, Lupescu la fel, la mijlocul terenului, iar cand mingea ajungea in pozitie buna, la Hagi, Raducioiu sau Dumitrescu, gata, era clara treaba! Eram 11 pioni care puneau in miscare lucrurile.
Alearga, Munti, alearga!
In teren, in tricoul echipei nationale, pentru care a jucat de 134 de ori, nu-l vedeai stand un minut. Era de neoprit, si in atac, si in aparare, prezent mereu, nu doar unde era locul sau, ci si acolo unde un coleg aflat in dificultate avea nevoie de sprijin.
- Calitatile acestea ale tale, pe care le-ai dus la un nivel foarte ridicat - tenacitatea, darzenia, ambitia - de unde vin? Le-ai mostenit? Ti le-ai format?
- Eu zic ca fara munca nu puteam ajunge aici. Ele tin, desigur, si de educatie, si de oamenii pe care i-ai intalnit si care te-au modelat, tin si de a-ti placea cu adevarat ceea ce faci. Ambitia e si ea esentiala, mai ales in momentele foarte grele. Iar eu am trait momente grele, inca de cand am debutat la Oravita. Mergeam in fiecare zi cate 13 kilometri dus, 13 inapoi. Iar cand nu prindeam masina sau o ocazie, faceam distanta aceasta in alergare. Seara, de cele mai multe ori, nu mai gaseam masina spre casa, asa ca alergam prin noapte. Nu mi-a fost deloc usor, nu aveam conditii ca altii, eram mai saracut, dar momentele acelea m-au intarit foarte mult. Chiar si asa, cu toata ambitia si daruirea mea, cu tot ce acumulasem in ani de zile, tot am avut enorm de mult de invatat, cand am ajuns in Germania.
- Care a fost, in definitiv, lectia Germaniei?
- In Germania inveti disciplina dusa la extrem. Noi suntem mai delasatori, de aceea eu am invatat foarte multe la FC Koln, desi aveam in mine bine exersata ideea de disciplina. Modelul german e bazat foarte mult pe disciplina si munca. Ele iti garanteaza succesul.
- Ce presupune disciplina dupa model german?
- In primul rand, trebuie sa fii disciplinat cu tine insuti. Sa te incadrezi intr-un program bine stabilit. Sa nu faci excese si sa nu te multumesti cu putin. Daca te multumesti cu putin, primesti putin. Daca iti impui obiective mari, obtii lucruri mari. In Germania am invatat sa nu cedez in nici un moment. Acolo, la FC Koln, luptam pana la capat, chiar daca eram condusi cu 2-0 in repriza a doua. Stiti foarte bine glumele acelea ca fotbalul e un sport in care daca joaca Anglia cu Franta castiga intotdeauna Germania. Mi-am dat seama cat adevar ascunde o gluma ca aceasta. Ca si fotbalul, viata e imprevizibila, si atunci e esential sa nu renunti in nici un moment. Cand am inteles asta, am devenit, si ca jucator, si ca om, mult mai mult decat eram inainte sa ajung in Germania.
- Pe disciplina si munca te-ai bazat si la Galati, cand ai preluat o echipa fara performante si ai facut din ea campioana Romaniei la fotbal?
- Am avut la Galati norocul de a da peste baieti de mare caracter. I-am gasit aici, i-am mostenit. Ideea e ca filosofia mea sportiva, bazata pe munca si disciplina, merge la antrenamente. Dar apoi, fara o grija deosebita si fara multa vointa in viata personala, dupa ce pleci de la stadion, nu se poate. Deci, principiile mele trebuie sa se intalneasca cu caracterul lor.
Familia si biserica
La putin peste 40 de ani, la varsta la care unii nu si-au gasit inca drumul in viata, iar altii sunt in plina deriva dupa lungi siruri de esecuri profesionale si personale, Dorinel Munteanu e un om implinit.
- Faptul ca te-ai casatorit de tanar si ca ai avut un mariaj fericit ti-a influentat cariera?
- Ne-am casatorit in 1988, iar sotia mea a avut un rol foarte important, a fost un element de echilibru in viata mea profesionala. Nu am avut probleme, astfel ca mi-am putut vedea de munca.
- Totusi, cum ai reusit sa impaci viata de familie cu cariera profesionista?
- Nu a fost deloc usor. Atat sotia mea, cat si Bianca, fiica noastra, s-au adaptat bine la viata din Germania, dovada si faptul ca am in continuare o casa acolo, la Koln. Greu a fost cand am revenit in Romania, la Steaua, apoi la CFR, iar ele au ramas in Germania, pentru ca fiica mea studia acolo.
- Pentru multi jucatori, drumul spre stadion trece prin discoteca. Pentru tine, drumul spre stadion a trecut prin biserica...
- Nu tin sa fiu un exemplu in acest sens. Mie nu imi place muzica de discoteca. Nu cred ca am fost, in toata cariera mea, de mai mult de 20 de ori in discoteca. O faceam doar dupa marile victorii ale Nationalei, cand serbam cu toata lumea in Vox Maris. Si chiar aveam ce sarbatori! Apropierea de biserica am mostenit-o de la parinti. Mergeam cu mama la biserica din sat, duminica de duminica. Din fericire, am reusit sa aduc biserica si in noua mea familie, pentru ca si sotia mea este o femeie credincioasa. Iar credinta a devenit pentru mine un refugiu, mai ales in momentele grele, cand e important sa simti aproape familia si biserica. Rugandu-ma, mi-a fost mai usor sa ma linistesc...
- Ai un duhovnic al tau, care iti e aproape mereu...
- Da, parintele Crisan, de la Manastirea Dumbrava, de care sunt foarte atasat. Cand a pus bazele Manastirii Dumbrava, am dat si eu o mana de ajutor, am vazut cum creste acel frumos proiect sub ochii mei, iar manastirea a devenit un loc drag, un loc special pentru mine, un loc in care adesea ma retrag cand am nevoie de liniste. Imi place sa intru in orice biserica, dar de Dumbrava ma leaga foarte multe, mai cu seama relatia cu parintele-duhovnic. A fost langa mine peste tot, desi nu e un mare pasionat de fotbal, mi-a fost un adevarat sprijin, iar acum, ca imi e duhovnic, nu mai am nici un secret fata de el.
- Dar cu Romania cum te impaci? Te simti din nou acasa aici? Crezi in viitorul ei?
- Secretul Romaniei, ca si in fotbal, este continuitatea. Nu poti iesi peste noapte dintr-o mare criza. E nevoie de timp sa asezi lucrurile, sa vezi unde ai gresit si sa gasesti puterea de a o lua cu elan de la capat. Nu poti face nicaieri minuni peste noapte, in trei-patru luni.
Foto: CANTOR ZOLTAN
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
