Posta sentimentala: "Un copil in plus"

Raspunsuri la scrisorile cititorilor

Draga Sanziana Pop,
Inainte de a-mi spune povestea, va rog din suflet sa-mi raspundeti personal la aceasta scrisoare. Am mare incredere in dvs. Nu va cunosc, dar rasfoind arhiva revistei pe internet, am dat peste cateva comentarii, pe marginea unor scrisori ce v-au fost adresate, tot de niste adolescente ca mine, si care mi s-au parut cu totul deosebite: patrunzatoare, sincere, la obiect. Iar eu am nevoie de un diagnostic precis, fiindca boala mea este periculos de avansata. Dar iata-mi povestea...
Am 16 ani si sunt din Zalau. Desi se spune ca asta este o varsta a fericirii, eu sufar grav de melancolie si am nevoie de ajutor. Sunt romantica din nascare, am inclinatii artistice (se spune ca pictez binisor), dar fac, totusi, un liceu cu profil de informatica. Sunt rac, am o fire tenace, dar si foarte incapatanata, imi place mult libertatea si urasc sa mi se ordone sa fac ceva. Nu sunt urata, nici prea frumoasa, atrag atentia datorita corpului meu pe care il antrenez cu gimnastica si inot. Sunt satena, cu parul lung si breton. V-am spus toate astea ca sa va simtiti mai aproape de mine, desi problemele mele n-au legatura cu inaltimea, ci, pur si simplu, cu sufletul.
Sunt un copil in plus. Am aparut pe lumea asta nu prea dorita, fiindca parintii mei nu erau casatoriti cand m-au conceput. Iar nasterea mea i-a despartit si mai tare, adica de tot. Motivul care mi s-a spus si pe care l-am crezut multa vreme a fost ca tatal meu nu m-a vrut. S-a intamplat insa ca, dintr-odata, el sa apara brusc din necunoscut. Adevarul lui a fost altul. Ma iubeste, sunt unica lui fiica, si desi se afla intr-o alta casatorie, vrea sa avem o relatie permanenta. Il cred pe cuvant, dar din pacate eu nu-l iubesc. L-am asteptat atat de mult in copilarie, am inghitit atata rusine cand colegii de scoala ma intrebau despre el, am tras atatea minciuni incercand sa ascund adevarul, incat inima mea e tabacita ca o piele de oaie. Degeaba imi spune ca era prea tanar la varsta aceea, ca adevaratii vinovati sunt bunicii din partea mamei, care s-au opus categoric ca fiica lor sa se marite cu un neispravit... Cuvantul "tata" lipseste din vocabularul meu sufletesc. De altfel, dupa ce am ferecat portile, n-a batut de prea multe ori in ele. A disparut iarasi, in negura din care venise, lasandu-mi, totusi, o amintire: o pensie de 150 de lei...
Dupa tata, o sa vorbesc despre mama. Cand am implinit 6 sau 7 ani (incerc sa uit ce nu-mi place) mama mi-a facut rost de un inlocuitor pentru tata, un ins care nu mi-a placut de cand l-am vazut. S-a mutat la el, iar eu am ramas sa locuiesc la bunici. E perioada cea mai putin fericita din viata mea. Sotul mamei avea un fiu din casatoria anterioara, pe care ea il rasfata mult mai mult decat pe mine si ma certa intruna, cand ne aflam impreuna, desi era si el vinovat. Era mai mic decat mine si avea probleme cu inima. Judecand acum obiectiv, ii cam dau dreptate mamei, dar atunci sufeream cumplit, considerandu-ma un copil parasit. Curios lucru, acum, cand nu mai suntem frati (mama a divortat, pentru ca sotul ei devenise alcoolic), simt ca tin mult la el si imi pare rau ca e atat de nefericit. Deci, cand am implinit 13 ani, s-au petrecut doua lucruri esentiale in viata mea: tatal cel bun a intins-o, dupa o vaga tentativa de reconciliere, iar mama a revenit acasa. Dar, desi o aveam acum doar pentru mine, se schimbase ceva. O ceata, ceva tulbure se pusese intre noi. Toate incercarile ei de apropiere au fost zadarnice. Ceva ma oprea sa am incredere in ea, sa-mi deschid sufletul, un soi de ciuda si de dorinta de razbunare, pe care nu le puteam opri. Doamne, mi-as dori atat de mult sa fiu din nou copil, dar un copil cu o viata corectata in bine, un copil tinut de mana, ca in desene, de doi parinti. Si parca toate astea nu ar fi fost de-ajuns, acum un an, bunicul meu a murit. Pe fondul unei caderi nervoase, s-a sinucis. Dar nu oricum! S-a aruncat de la etajul 7, tocmai cand eu ma intorceam de la scoala si ajunsesem in fata blocului. A fost un cosmar. Imediat dupa inmormantare am inceput sa sufar de insomnie, sa am vedenii, imaginandu-mi ca vine spre mine cu un giulgiu pe cap. Dar incetul cu incetul, spaima mea a trecut, ca un lucru care nu s-ar fi intamplat niciodata. Vorbesc despre el la prezent, din obisnuinta, dar nu simt nici durere, nici usurare, nimic. De ce oare? Oricum, problemele mele nu se sfarsesc aici. Sunt si cele pe plan sentimental. Imi doresc cu ardoare sa am un prieten, dar de cate ori se iveste vreunul il pierd. Nu din cauza lui! Vina e doar a mea. Pur si simplu nu am incredere in sentimentele lui, mi-e teama sa nu ma abandoneze, cand imi va fi viata mai draga, si atunci renunt eu la el. Imi doresc foarte mult un prieten, pe cineva care sa tina la mine cu adevarat, care sa nu ma tradeze, care sa-mi spuna ca ma iubeste si eu sa-l cred. Din pacate e imposibil! Prefer sa plang in singuratate, decat sa imi mai intoarca spatele cineva. Sunt o victima, oare? Pot depasi acest cerc vicios? Exista speranta si pentru mine? Astept cu multa recunostinta un raspuns.
LUCRETIA T.

Draga Lucretia,
Adevarata ta suferinta nu este singuratatea, ci lipsa de afectiune. De fapt, una o cheama pe cealalta. Ne simtim singuri, atunci cand din lumea exterioara nu vin nici un fel de semne de dragoste catre noi. Sau cand nu stim sa le simtim. Asta este una din marile probleme ale vietii: de ce nu suntem in stare sa daruim dragoste, de ce nu stim sa o exprimam?In Occident, medicii le indeamna pe femeile insarcinate sa le dovedeasca afectiune viitorilor prunci, inca de pe cand se afla in pantec. Sa le vorbeasca, sa-i dezmierde, sa le spuna cuvinte de dragoste. Fetii cei mititei nu inteleg vorbele, dar inteleg mangaierea. Acesta e sprijinul cel mai important pe care parintii trebuie sa-l acorde copiilor: sentimentele, dragostea. Numai sub atingerea binefacatoare a iubirii, copiii cresc puternici si fericiti. Afectiunea ii formeaza si-i intremeaza. Ea este aracul de care faptura lor plapanda se agata pentru a se inalta. Iar tie, forta aceasta de sustinere ti-a lipsit. Intai a disparut tatal, pe urma mama. Sigur, au revenit, in cele din urma, unul ca musafir, celalalt definitiv, dar abandonul este o suferinta care loveste crancen, iar vanataile sufletesti nu se vindeca niciodata. Fireste, timpul a trecut, ai crescut mare, esti o fata frumoasa, inteligenta, dar faptura ta tanjeste si acum dupa imbratisarile care au lipsit. As putea sa te mint, spunandu-ti ca le vei recupera cu vremea: niciodata! Iubirea nu se acorda in compensatie. Oricat de bune vor deveni relatiile cu mama ta (si ar fi bine sa progresezi pe drumul acesta) nostalgia si tristetea aceea de copil amarat, care adoarme singur, fara zambetul si imbratisarea dumnezeiasca a mamei, s-au intiparit cu fierul rosu in inima ta. Este un cerc al vietii si va ramane acolo definitiv. Mult mai tarziu, atunci cand vei deveni la randu-ti femeie matura, maternitatea, nasterea primului tau copil iti vor rascumpara suferinta. Raul de dragoste care va izvori din tine va fi atat de puternic, incat vei darui si ceea ce tie-ti lipseste, si abia atunci sufletul tau se va insenina. Asta nu inseamna ca trebuie sa perpetuezi relatiile incordate care sunt intre tine si mama ta. Ajut-o sa-si ispaseasca greseala de a te fi parasit. Are tot atata nevoie de ajutor ca si tine. Dupa atatea esecuri si suferinte, tu, fiica ei, esti singurul rost si singura justificare a vietii sale neimplinite si irosite in zadar. De ce nu vorbesti cu ea? De ce nu ii povestesti despre suferintele tale, din anii cand a lipsit? Nu va fi usor, dar va fi o tamaduire. Poate ca asteapta si ea prilejul sa-si justifice dezertarea, nu e usor sa ramai singura, cu un copil in brate, imediat dupa ce l-ai nascut. Singuratatea din sufletul ei este cel putin egala cu a ta. In plus, tu ai toata viata in fata, in vreme ce viata ei este deja la trecut. Si sa vorbim acum si despre prietenul pe care-l astepti. Nu-l cauta printre colegii tai de liceu! Un adolescent de 16-17 ani nu poate suplini foamea ta de afectiune, nu poate fi mama si tatal care ti-au lipsit. Indragosteste-te, dar nu cere atat de mult. La varsta asta, baietii simt ei insisi nevoia sa fie mangaiati si iubiti. Sunt mult mai somnorosi decat fetele. Mult mai tulburi si nedecisi. Nu le cere ceea ce nu pot sa dea. Prietenul pe care-l astepti trebuie sa mai creasca cel putin doi-trei ani. Si tu la fel. Pana atunci, uita-te cat mai mult in oglinda, bucura-te ca esti frumoasa si inteligenta si concentreaza-ti atentia pe idealul tau profesional. Iti spun in cunostinta de cauza: o meserie facuta cu pasiune e cel mai bun antidot impotriva singuratatii. Si Dumnezeu. Dar pe El oamenii il descopera mai tarziu si mai greu.
Iti multumesc pentru scrisoarea ta atat de sincera si de frumoasa si-n care, pe alocuri, m-am regasit.