Povestea lui Ali si a iubitei sale sotii, Irina

Il cheama ALI TEKIN, e turc si a ajuns in Romania acum douazeci de ani, dupa ce s-a insurat cu o bucuresteanca. De dragul ei s-a botezat in religia ortodoxa si a descoperit bucuria credintei adevarate in Dumnezeu. Traiesc la Timisoara, au trei copii si il asteapta pe al patrulea. O minunata poveste de dragoste, pe care am ascultat-o intr-o seara de primavara, la Oasa, unde Ali Tekin venise cu intreaga familie, pentru a se pregati sufleteste sa intampine marea sarbatoare a Invierii Domnului

Vanzatorul de ceai

- E destul de ciudat sa vezi un barbat de origine turca, la o manastire ortodoxa din Romania. Cum de s-a intamplat sa va stabiliti atat de departe de patria dvs.?

- In tinerete, am fost sportiv, boxer amator, si antrenorul meu de atunci, desi se stabilise in America, era nascut in Romania. In Turcia nu exista liga profesionista de box, exista numai box de amatori, asa ca, la sfatul lui, am hotarat sa vin la Bucuresti, unde, dupa o vreme, mi-am si luat atestatul de boxer profesionist. Gandul meu era sa plec mai departe, sa ma stabilesc in Canada, numai ca nu intotdeauna ceea ce-si pune omul in cap se implineste cum vrea el. Cateodata, viata se schimba total, si simti ca nu te poti impotrivi, ca este o vointa mai puternica decat a ta, care decide cum sa se intample lucrurile. Asa se face ca intr-o zi am cunoscut-o pe sotia mea, si destinul meu a urmat o alta directie. Ne-am casatorit si, dupa ce la inceput am trait si in Turcia cateva luni pe an, ne-am gandit sa ne stabilim aici. Locuim acum langa Timisoara, intr-o casa cu o gradina mare, pe care o cultivam noi si copiii. Asta este povestea pe scurt.

- Stiu ca turcii sunt oameni foarte sentimentali. Va mai chinuie, uneori, dorul de locurile copilariei, de amintirile de atunci, d-le Ali Tekin?

- Mai intai, v-as ruga sa-mi spuneti "Frate Ali", nu domnule, pentru ca mi se pare mai frumos asa. Cuvantul "frate" ajuta sa se depaseasca toate diferentele si granitele dintre oameni, si chiar vorbirea este mai altfel, atunci cand vorbesti cu cineva pe care-l consideri frate al tau si nu un strain oarecare. Iar daca vrei sa te apropii de un om, cuvantul "frate" este mai potrivit ca multe altele. Eu m-am nascut in satul Iznik, aproape de Ialova, o statiune cu ape termale aflata langa Istanbul. Mama, Makbule, si tata, AliReza, ne-au invatat pe mine si pe cei doi frati ai mei, ca nimic nu-ti vine pe degeaba in lumea asta si ca esti dator sa muncesti, ca sa aduci multumire pentru ca existi.Familia mea este o familie modesta, dar am deprins de la parintii mei tot ceea ce m-a ajutat sa-mi fac apoi eu o familie buna, sa fiu in stare sa am grija ca si copiii mei sa creasca oameni de omenie. Am inceput sa lucrez de copil. Ma duceam si la scoala, dar si lucram, cam de pe la zece, unsprezece ani. Lucram ca sa-mi ajut parintii; la inceput,vindeam ceai, stiti ca in Turcia se bea ceai la orice ora, apoi, mai tarziu, l-am ajutat pe fratele meu, care lucra la un atelier de tamplarie. Imi cumparam mancare pentru scoala din banii castigati si nu mai ceream de la parinti, asta era important. Lucram si sambata si ori de cate ori se ivea ocazia. Asa i-am crescut si eu pe copiii mei, cu responsabilitati clare, de mici, nu la intamplare, nu oricum. Fiecare stie ce are de facut si ce datorii are de implinit in gospodarie. Eu cred ca trebuie sa lasi copilul sa aiba incredere in el, sa castige increderea asta prin experienta lui si nu dupa vorbele parintilor, si asta nu se poate decat daca-i dai o anume libertate. Daca n-are incredere in el, nu poate sa misca, nu poate sa trece un rau, sa taie un copac. La un copil trebuie sa cresti curajul de-a cunoaste lumea in care traieste si de a o face mai buna. Apoi, daca el este istet, gaseste solutie de a merge mai departe, in orice imprejurare ar fi.

Marea trecere

- Sotia dumneavoastra este bucuresteanca, ortodoxa. Totusi, ati trecut la religia ei. Asta presupune o mare iubire. Va mai aduceti aminte cum a-nceput? Cand ati vazut-o prima oara pe Irina?

- Sigur ca imi aduc aminte cand am vazut-o, numai ca in Turcia exista obiceiul ca un barbat sa nu se uite niciodata la o fata tanara, daca nu este din neamul lui. Se considera ca o jignesti daca o privesti in fata, ori daca intri in vorba cu ea direct, fara sa-ti fie prezentata de cineva dintre rudele ei. Am vazut-o mai intai in casa antrenorului meu, cu care ea este ruda, si a durat ceva vreme pana cand, conform traditiei noastre, mi-a fost permis sa vorbesc cu ea. N-as putea sa spun acum ca intre noi a fost atunci o dragoste fulger, la prima vedere. A fost mai degraba un sentiment care s-a nascut pe parcurs si s-a consolidat cu timpul. A existat insa momentul acela, in care te uiti la un om si ti se pare ca-l cunosti de cand esti pe pamant. Eu vreau sa va spun doar ca atunci, la inceput, cand ne-am casatorit, ne-a fost tare greu. Nici din partea lui ea, nici din alu meu, n-am avut parte financiara bogata. Tare greu am inceput. Ne-am casatorit in Turcia, legal, si am facut cununia religioasa la Bucuresti, dupa ce eu am trecut la ortodoxie. N-am facut nunta in Turcia, pentru ca imediat dupa ce ne-am cununat, am plecat in Romania. Nuntile traditionale in Turcia tin mai multe zile, cu petreceri separate, mai intai la fata si la baiat, si abia apoi cu petrecere cu toate neamurile.Adica este o petrecere a femeilor si, separat de ea, una a barbatilor, la inceput. Noi n-am avut timp pentru asa ceva. Dar n-am facut nunta nici aici, in Romania, au fost langa noi la biserica doar cateva rude apropiate. Si-apoi, imediat dupa aceea, a trebuit sa mergem la lucru. A fost foarte greu. Pentru mine era o responsabilitate in plus, trebuia sa dovedesc familiei sotiei mele ca pot sa o intretin, ca am o crestere buna, ca sunt om de incredere. Am lucrat la un patron turc, si eu stiam din Turcia ca lucrul trebuie tinut ca lumea, daca vrei sa iesi bine, pana la urma. Eram toata ziua la lucru, aveam o familie noua si ma simteam dator fata de familia mea sa castig bine, dar sotia mea s-a suparat atunci si mi-a zis: "Casatoreste-te cu serviciul tau, ca noi divortam, daca merge tot asa", adica, daca eu stau toata ziua la lucru si ne vedeam numai noaptea. Si-atunci am lasat de la noi, si unul, si altul, si lucrurile s-au indreptat. Am salvat dragostea noastra si am trecut peste hopul acela. Mai important decat toate este ca am iubit unul la altul, chiar daca veneam din culturi diferite, din alte obiceiuri, din alte religii. Eu cred ca daca dragostea este adevarata, ea trece orice rau.

- A fost greu sa renuntati la religia parintilor dumneavoastra, a familiei in care v-ati nascut? V-a reprosat cineva vreodata ca ati facut acest lucru de dragul unei femei?

- Religia n-a fost niciodata o problema intre noi. Desi credeam, si unul si altul, in Dumnezeu, noi n-am fost in tinerete prea apropiati de biserica. La inceput am trait si in Turcia, si in Romania, cateva luni pe an. Ne rugam, dar fara sa mergem la biserica. Tineam posturile, partial, si cam atata. Mama ar fi fost singura care ar fi avut dreptul sa se supere oarecum pentru ceea ce am facut, dar ea mi-a zis ca este mai important ca noi sa ne iubim si sa ne intelegem, sa avem o familie unita, ca sa putem creste copiii in pace si armonie. Pot sa va mai spun ca datorita dragostei pentru sotia mea am descoperit frumusetea, increderea si puterea pe care le dobandesti prin credinta in Dumnezeu. Pana acum un an si jumatate, cand am descoperit a doua familie a mea, familia mare de la Oasa, formata din calugarii traitori acolo, pot sa spun ca eram ca un hoinar prin lume, oricat de gospodar si la locul meu am trait. Simteam ca ceva imi lipseste, chiar daca intre timp reusisem sa rezolv problema financiara a familiei. Era ceva mai presus de bani si averi. Acolo, la manastire, m-am gasit pe mine, nu stiu bine cum sa va spun. Acolo simt ca este casa mea, fratii mei, parintele meu. Acolo sunt aproape de Dumnezeu si asta imi da asa o siguranta, cum n-am avut pana sa ajung la ei. Nu ma mai simt strain si hoinar.

Miracolul din varful muntelui

- Cum ati descoperit Manastirea de la Oasa?

- Fiica mea mai mare, Deniz, este liceanca la Timisoara, si acum un an si jumatate, mi-a cerut voie sa mearga cu tinerii de la ASCOR la aceasta manastire.Ei vin mereu aici. Vreau sa va spun inainte de asta ca eu nu-i las pe copiii mei sa faca ce vor, sa mearga unde vor ei, pentru ca sunt foarte multe locuri in care se intalnesc tinerii, nepotrivite cu o viata curata. Fiind vorba despre o excursie organizata la manastire, i-am permis insa sa plece, dar apoi am fost foarte suparat, ca timp de trei zile, cat a stat acolo, n-am putut lua legatura cu ea telefonic, pentru ca la Oasa nu este retea de telefonie. Cred ca nici n-am dormit de ingrijorare. M-a sunat, totusi, de pe drum, la intoarcere, si am asteptat-o cu nerabdare sa ne spuna cum a fost. Povestea ei a durat cel putin doua ore, si am stat toti din casa atenti, si la vorbele ei, si la bucuria pe care o traia. Era atat de incantata de ceea ce a vazut acolo, incat am zis ca trebuie sa mergem si noi, ca sa vedem. Ne-a convins si faptul ca am vazut cum ea, Deniz, parca s-a schimbat cumva, numai dupa o singura vizita in acel loc. Mi s-a parut ca a transformat-o drumul acela, si ca parinte, m-am simtit obligat sa vad care era cauza acelei transformari. Asa am ajuns sa cunoastem Oasa si pe fratii de acolo. Si mai ales locul acela minunat, din varf de munte, ca si cum ar fi mereu intre nori.Eu ma duc la biserica si la parohia noastra din Parta, unde locuim, sau uneori la Manastirea Prislop, dar la Oasa simt ca sunt altfel de om. Simt ca se petrece o schimbare cu mine. Si schimbarea aceasta incepe chiar cu o zi inainte de a urca, atunci cand doar imi pregatesc bagajele de drum. In Turcia am fost doar de cateva ori la moschee, dar acolo, acasa la mine, nu mi s-a aratat Dumnezeu niciodata asa cum l-am simtit la Oasa. Eu sunt legat pe veci de acest loc, si de aceea ma straduiesc sa merg acolo saptamanal. In familia mea de acasa am descoperit dragostea, iar in familia de la Oasa am descoperit iubirea crestineasca. De cand vin la Oasa, simt ocrotirea lui Dumnezeu asupra mea si a familiei mele.

- Poate ca daca ati fi ramas in Turcia, odata cu anii, ati fi devenit un bun musulman.

- Eu nu vreau sa fac astfel de presupuneri. Nu ma intereseaza. Nu este vorba de sentiment religios, ci de ceva mult mai puternic de atat: eu l-am simtit pe Dumnezeu pentru intaia oara la Oasa. Asta a fost ca o cutremurare, ca o nastere din nou. L-am simtit ca pe un parinte iubitor. V-am spus ca mergeam si inainte la moschee si apoi, dupa ce m-am botezat, am mai trecut pe la biserici, aici in Romania, dar n-am avut astfel de trairi pana la Oasa. Eu simt ce traiesc si vad si cat de mult s-au schimbat toate si in familia mea. Baiatul meu, Ali, este elev inca, si sportiv, face caiac-canoe, dar vrea sa se faca preot. Cand suntem duminica la biserica din parohia noastra, il ajuta pe preot in altar. Gandul acesta cu preotia i-a aparut de cand mergem la Oasa. Fiica mai mica, desi n-are decat zece ani, abia asteapta sa urce la Oasa, la Parintele Iustin.Eu cred ca se deschid sufletele tuturor care ajung la aceasta manastire, si asta pentru ca parintii si calugarii de acolo ti-l apropie pe Dumnezeu prin bucuria cu care implinesc toate cate au de implinit. Cand muncesc, muncesc toti, cand se roaga, sunt toti, cand se bucura, rad toti, ca intr-o adevarata familie. Eu cred ca manastirea aceasta este cea mai aproape de Dumnezeu. Intreaga mea viata s-a schimbat de cand am descoperit acest loc. Pot sa spun ca viata mea se poate imparti in doua: viata dinainte de Oasa, si viata dupa ce-am descoperit aceasta manastire. A fost pentru mine ca si cum m-as fi nascut din nou. Iar faptul ca Dumnezeu ne-a invredncit acum, dupa aproape nouasprezece ani de cand s-a nascut primul copil, sa asteptam iarasi unul, nu face decat sa arate bucuria schimbarii care s-a petrecut cu mine si cu sotia mea. Dragostea dintre noi este si mai puternica de cand L-am simtit pe Dumnezeu atat de aproape. Oasa a adus echilibru si dragoste crestineasca in familia mea, copiii s-au cumintit si mai mult, eu ma simt si mai implinit decat inainte. Tot ceea ce pot fac si voi face pentru aceasta manastire, ca si pentru copiii mei. De cand vin aici, am tot ceea ce-mi pot dori: sanatate, credinta si iubire. Ce sa vreau mai mult?

Painea si apa iubirii

- In imaginatia populara nu e chiar asa de usor sa te mariti cu un turc. Numai o mare iubire poate topi diferentele...

- Schimbarea a venit treptat. Pot sa va spun ca atunci cand ne-am casatorit, in Turcia, ne-am prezentat in blugi si in bocanci la starea civila. Pretuiam alte lucruri decat acum. Sa fie hainele cat mai fistichii, sa vedem locuri cat mai aglomerate, petreceri cu prietenii si multe altele care, de fapt, n-au nici o valoare. Ali m-a atras de la inceput prin felul in care a respectat valorile traditionale ale familiei, asa cum a fost educat acasa, in Turcia. Acest lucru l-am admirat ori de cate ori am fost in vizita acolo, o tara unde copiii sunt respectati cu demnitate si ajutati sa-si gaseasca responsabil drumul cel mai potrivit in viata. Chiar daca eram tineri, aceste valori au fost prezente in comportamentul sotului meu, inca de la inceput. Exista la ei respectul pentru munca bine facuta, respectul pentru paine, care este sfanta. Nici o firimitura de paine nu se risipeste, nu se arunca, nu se lasa sa cada pe jos. La fel, m-a impresionat respectul pe care il au pentru apa. Niciodata sotul meu nu a baut apa, fara de a ne intreba pe noi, care eram in preajma lui, daca nu ne este sete. La un moment dat, chiar l-am intrebat de ce insista atat ("este vorba doar de un pahar cu apa!"). El mi-a spus ca niciodata unui om mare, unui adult, nu i se cade sa bea primul apa in prezenta unui copil sau a nevestei lui.Invatatura din Turcia spune cam asa: "Apa este a celor mici, cuvantul este al celor mari". In tarile asiatice , se stie, apa este mai rara si mai pretioasa decat la noi, si pentru aceasta, se considera ca trebuie sa se imparta mai intai celor mici si abia apoi celor mari. Mie mi s-a parut un lucru foarte frumos, care mi-a ramas in suflet. Asa cum mi-a ramas si darul pe care mi l-a facut la primul Craciun petrecut impreuna. El nu stia ca la noi Mosul pune cadouri sub pom pentru cei din familie, si pentru ca nu era pregatit cu un dar, s-a asezat el sub brad, in loc de cadou.
Atunci cand ne-am cunoscut, el se pregatea intens sa fie un boxer profesionist bun si sa obtina o viza pentru Canada. Dupa ce ne-am casatorit si s-a nascut Deniz, a primit viza pentru Canada si a plecat. Dar au trecut trei luni si nu a reusit sa ne ia si pe noi cu el acolo. Despartirea era foarte grea; aveam un bebelus de 6 luni, lucram si eram singura. Cand Ali a esuat in incercarea de a ne obtine si noua viza, a hotarat sa se intoarca in Romania. A renuntat la tot ce muncise pana atunci, la toate visele lui de a ajunge un boxer profesionist, la sansa de a castiga multi bani. La toate a renuntat, pentru a fi din nou cu familia lui. S-a intors in tara, a atarnat in cui manusile de box (si antrenamentele de aproape cinci ani de zile) si a inceput sa lucreze aici, intr-o tara noua, a carei limba n-o cunostea, cu toata puterea si daruirea pe care le-a avut, numai ca sa fie aproape de noi. Cred ca este o dovada de mare iubire. S-a jertfit pe sine pentru mine, pentru iubirea si familia noastra. El a considerat ca nici toti banii din lume nu pot compensa lipsa tatalui si a sotului din familie. Acest devotament s-a accentuat si mai mult, de cand am descoperit Oasa, dublandu-se de pace si intelegere crestineasca. Desi nu a mai boxat niciodata, a ramas un luptator. A dus pana la capat orice lupta a avut de dus.

In asteptarea lui Ioan

- V-a fost greu sa fiti la inaltimea sotului dvs.? Sa-i rasplatiti devotamentul si dragostea?

- La inceput, eu nu cunosteam limba turca si el nu intelegea deloc romana. Am vorbit in putina engleza pe care o stiam amandoi, dar era o engleza adaptata si imbogatita cu cuvinte turcesti si romanesti. Era o limba pe care n-ar fi inteles-o nimeni, o pricepeam doar noi doi. Acum, dupa atatia ani, pot sa spun ca era limbajul dragostei, care ne-a ajutat sa ne intelegem si sa putem comunica. Am facut tot ce mi-a stat in putinta ca el sa nu se simta instrainat aici. Pe langa faptul ca a avut prieteni turci, cu care se vedea des, am incercat si in familie sa traim impletind cele doua traditii. De exemplu, de vreo zece ani, in casa noi vorbim limba turca, astfel ca si copiii nostri pot invata putin din limba tatalui lor. Masa de seara o luam intotdeauna impreuna si intotdeauna un fel de mancare este turcesc. Am invatat de la soacra mea sa gatesc turceste si o fac de fiecare data cu multa dragoste, pentru sotul meu. La fel cum Ali iubeste acum Romania si imbraca duminica, cu sfintenie, costumul popular romanesc, spunand ca "este costumul stramosilor nostri", si eu iubesc Turcia si port cu dragoste obiecte traditionale turcesti. La noi in casa stau la loc de cinste fotografiile bunicilor si parintilor lui Ali, pentru a le aminti copiilor care le sunt radacinile. Ali ne spune mereu, mie si copiilor, ca nu conteaza daca omul este bogat sau sarac, nu conteaza ce religie are, important este sa fie om bun. Iar noi ne straduim sa fim tot mai buni, cu atat mai mult acum, cand suntem in asteptarea celui de-al patrulea copil al nostru, care se va numi Ioan si care va veni ca o incununare a dragostei si a credintei noastre.

Fotografii: Parintele pictor Pantelimon