Ultimele zile ale lui George Enescu

A fost singurul muzician roman caruia i se poate aplica fara nici o exagerare eticheta de geniu. Violonist, pianist, compozitor si un exceptional profesor de muzica, Enescu e azi pentru lumea intreaga o personalitate uriasa. Numele lui rostit cu veneratie in Occident ne-a redat mandria de a fi romani. Din pacate, Enescu a parasit Romania in 1946, pentru a locui la Paris. Ultimii ani ai vietii sale, marcati de boala si de un dureros exil sufletesc, raman, astazi, pentru cei mai multi romani, un mister. Unde, cum, cand si de ce a murit Enescu? Un dialog cu muzicologul Viorel Cosma, cel mai mare specialist, in viata si opera marelui compozitor, autor a 14 volume dedicate acestuia

Cu vaporul, la Paris

- De ce a plecat Enescu din tara? Stia ca nu se va mai intoarce?

- Enescu a parasit Romania in toamna anului 1946. Pentru el n-a fost o bucurie sa plece, era foarte legat de locurile lui. Daca a facut-o, a facut-o pentru ca se instaurase regimul comunist si incepuse sa anticipeze dezastrul care va urma. Calatorise mult, statuse de vorba cu prieteni din Occident, care l-au pus in garda. Si Maruca Cantacuzino (sotia lui) fusese sfatuita discret sa se retraga, ca aristocratia nu e deloc bine vazuta de noii veniti la putere. Decizia sa emigreze au luat-o in 1946, in urma unei discutii cu marele violonist Yehudi Menuhin, elevul sau, care i-a intermediat azilul politic in Statele Unite. Plecarea din tara a fost pregatita in detaliu, dupa intoarcerea lui Enescu din turneul tinut in URSS. Inca din vara acelui an a decis vinderea anumitor mobile din casa, impreuna cu alte bunuri de valoare, semn ca stia ca nu se mai intoarce. A plecat cu o viza de Statele Unite, acordata de Petru Groza, si cu pasaport diplomatic, cu drept de prelungire automata, imbarcandu-se intr-un vapor la Constanta. Trebuie sa fac aici o paranteza si sa spun ca Enescu a respins cu indarjire toata viata lui ideea de a se urca in avion, preferand obositoarele calatorii prin Europa cu trenul. In fine, la plecare, toata lumea a crezut ca Enescu si Maruca se vor opri, de fapt, la Marsilia, ca de acolo sa ajunga la Paris, unde el locuia deja de mai multa vreme. Totusi, Enescu s-a dus pana in Statele Unite, unde a si ramas trei luni de zile. Dar, fiindca nu a reusit deloc sa se adapteze, si-a facut iar bagajele si s-a intors definitiv in capitala Frantei.

- Ciudat este ca in vara acelui an, Enescu semneaza un testament in care cere, nici mai mult, nici mai putin, sa fie ingropat la Tescani, impreuna cu sotia sa.

- Testamentul din 15 iulie 1946 este singurul gest care contrazice supozitiile plecarii definitive. Si totusi, actul acesta, in care Enescu isi exprima dorinta de a fi inmormantat la Tescani, a fost de fapt redactat la cerinta avocatului Romeo Draghici, bun prieten de-al sau, care a vrut sa-l scuteasca pe muzician de o posibila confiscare de catre comunisti a casei si pamanturilor Marucai Cantacuzino. Din pacate pentru romani, peste opt ani, Enescu a anulat acest document.

- Ce s-a intamplat cu averile lor dupa plecare?

- Dupa casatoria lor din 1938, Maruca si Enescu au locuit in cladirea din spatele Palatului Cantacuzino, care ii ramasese Marucai dupa moartea sotului ei, Misu Cantacuzino. Enescu a preferat odaile mai linistite si mai modeste din spate. Il deranja monumentalitatea palatului, unde sotia sa tinea celebrele serate muzicale. El era un om foarte modest, un muzician care prefera sa calatoreasca cu trenul la clasa a doua. La propunerea lui Romeo Draghici, sotii Enescu au donat resedinta aceasta luxoasa Statului, mai exact Uniunii Compozitorilor si Muzicologilor. Erau constienti ca, oricum, li s-ar fi confiscat. Romeo Draghici s-a luptat insa foarte mult ca, imediat dupa donatie, s-o transforme in Muzeul Enescu, pentru a o proteja in felul acesta.

- Cum au fost ultimii ani ai lui Enescu? Avea prieteni? S-a adaptat la Paris?

- Pentru Enescu, Parisul a fost totusi un exil, un loc in care s-a dus fortat de niste imprejurari. Timpul i s-a scurs dand lectii de vioara si compozitie, tinand conferinte, concertand. Sigur ca s-a adaptat la viata frantuzeasca, pentru ca era un om de lume, un om sociabil, care se descurca cu lejeritate in cercurile inalte ale Parisului, avea maniere, era placut la vorba. Dar pot banui ca, pe undeva, l-a ros sentimentul izolarii si al dorului de patrie. Prietenii spun ca avea des crize de melancolie. Locuia cu Maruca in Rue de Clichy, la nr. 26. Dar mai inchiriase si o vila, Les Cytises, la Bellevue, la marginea Parisului, unde mergea vara. Acolo, o data pe an, isi invita prietenii. Era o casa mare, cu un pian in sala de muzica, cu peretii incarcati de tablouri. Avea un Grigorescu, dar si un portret al reginei Carmen Sylva, pe care aceasta scrisese in limba germana, cu cerneala aurie: "Copilului meu sufletesc, George Enescu, care a cantat astazi Bach, atat de divin, asa cum ii doresc sa fie cantat el, peste o suta de ani". Avea si o intendenta frantuzoaica, o femeie extrem de devotata, care ii pastrase in timpul celui de-al doilea razboi mondial o buna parte din manuscrisele autografe. Din marturiile care au ramas despre aceste intalniri, iese la iveala un Enescu jovial si primitor, un om care nu discuta politica niciodata, care spunea bancuri si anecdote, care nu amintea niciodata despre muzica lui, insa vorbea cu o bucurie enorma de muzica romaneasca, in care avea o incredere nestramutata. Vorbea si despre Bach, Wagner, Beethoven, care erau idolii lui, il critica usor pe Mozart, pe care nu-l gasea destul de consistent, dar se pleca in fata capodoperei sale, "Don Giovanni". Si vorbea foarte mult despre Moldova lui natala, despre satul romanesc, despre "Amintirile din copilarie" ale lui Creanga. A fost un patriot adevarat. Daca nu ar fi fost atat de bolnav, s-ar fi intors, cu siguranta, in tara.

- Credeti ca ceva din radacinile lui romanesti, din sentimentalismul lui moldovenesc, a trecut si in muzica lui?

- Fara indoiala! Suita "Amintiri din copilarie", Suita a III-a simfonica, Sonata in caracter popular romanesc, Sonata pentru pian si violoncel sunt doar cateva din piesele inspirate de tinuturile lui natale. Se spune ca moldovenii sunt molcomi, blanzi, sentimentali si foarte afectuosi. Ei bine, exact asa era si Enescu. Avea modestia si bunatatea omului din popor, dar avea si hazul si umorul sanatos al unui Creanga. Era un foarte bun cunoscator al poeziei romanesti, el s-a format in ambianta culturala a Moldovei de odinioara. Si toate aceste daruri erau strabatute de un fior de spiritualitate adevarata. Enescu a fost un om foarte credincios, care cunostea sarbatorile religioase si insemnatatea lor si care mergea la biserica. Suficient sa amintesc ca in familia lui toti inaintasii barbati fusesera preoti. Mostenirea aceasta spirituala a tasnit insa la el intr-un mod inegalabil de a face muzica.

- I-au adus anii petrecuti in capitala Frantei recunoasterea occidentala pe care o merita?

- Din pacate, Enescu n-a avut parte de recunoasterea totala pe care o merita ca mare compozitor, decat dupa moarte. Pana la aparitia operei sale, Oedipe, in 1936, trecea in Occident drept un mare dirijor, un fabulos violonist si un exceptional pianist. Era, de asemenea, recunoscut si ca unul din cei mai buni profesori de vioara din lume. Mari violonisti ai lumii s-au zbatut sa lucreze cu el. Avea recunoasterea acestor talente, dar se plangea, adesea, ca toata lumea il socoteste doar un simplu violonist. Il durea lipsa confirmarii ca mare compozitor. Si totusi, primii occidentali care i-au recunoscut meritele au fost francezii.

Printre umbre

- Cand a izbucnit boala lui? Intr-o fotografie facuta in Gara din Londra, in 1950, il vedem deja cocosat de chinurile spondilozei.

- Inca de la plecarea din tara il supara grav coloana vertebrala. Spondiloza i se accentua vizibil, umbla incovoiat ca un echer, iar cand iesea in oras, se sprijinea adesea de prietenii sai. In 1950, la Londra, in timpul unui concert, a facut un accident cerebral si a cazut de pe podium. Cei prezenti i-au telefonat imediat lui Yehudi Menuhin, care a inchiriat rapid un avion ca sa-l duca la Paris. E singura oara cand a zburat cu avionul. Nu mai putea vorbi, dar ca sa-i faca pe ceilalti sa inteleaga ca are inca mintea intreaga, a fluierat temele lucrarii lui Bach pe care tocmai o dirijase. A fost internat la Paris, intr-o clinica unde a fost reanimat. De atunci, sanatatea lui s-a degradat vizibil, luna de luna, pana in iulie 1954, cand, in timpul unei lectii, a fost victima unui atac cerebral devastator, care i-a paralizat corpul pe jumatate. Se afla in apartamentul din Rue de Clichy. Umorul nu l-a parasit insa nici in ultima clipa. Vrand sa comunice cu prietenul sau devotat care venise in vizita, compozitorul Marcel Mihalovici, i-a scris pe o bucatica de hartie: "Mi s-a intamplat azi. Dadeam o lectie. Am simtit ceva in bratul stang. Am fugit si m-am intins pe pat. Si iata, s-a terminat cu mine. Nu mai pot vorbi. Cu atat mai bine, voi spune mai putine prostii".

- Il incercau, probabil, si gandurile sumbre ale sfarsitului. Nu a fost tentat sa se intoarca sa-si revada tara?

- S-ar fi intors, cu siguranta, daca ar fi putut. In 1951, Statul roman a dorit sa-l aduca la Saptamana Muzicii Romanesti, pentru a patrona acest eveniment. Maestrul a acceptat sa patroneze sarbatoarea, dar a solicitat ca Academia Romana sa reprimeasca printre membrii inaltului for pe "epuratii" Dimitrie Gusti si Constantin Radulescu Motru, iar Ministerul de Interne sa o elibereze din inchisoare pe sotia compozitorului Mihail Jora. Bineinteles ca aceste lucruri nu s-au intamplat. Sa nu uitam ca erau anii 50, anii cumpliti ai sovietizarii. Prin urmare, Enescu le-a raspuns intr-o depesa foarte politicoasa ca, intrucat starea de sanatate i s-a agravat, aceasta nu-i mai poate permite nici o alta activitate in afara celor pur mentale si ca, intrucat e nevoit sa petreaca zile intregi nemiscat in pat, ii este absolut imposibil sa calatoreasca spre Romania. Apoi, nu e de neglijat nici influenta Marucai, care nu a dorit sub nici o forma intoarcerea in Romania comunista. Mai tarziu, chiar inainte de moarte, prin 1954, a primit in vizita o delegatie romaneasca. Printre membrii ei se aflau prof.Serafim Antropov, un mare pedagog al violoncelului, baritonul Nicolae Herlea si dirijorul Sergiu Comissiona, unii dintre ei avand chiar misiunea de a-l convinge sa se intoarca in tara. Dar el era mult prea bolnav pentru a rezista unui asemenea drum, suferise deja al doilea atac cerebral.

- Se rupsese cu totul de Romania sau mai tinea legatura cu tara?

- Tinea o stransa corespondenta cu maestrul Jora, cu care se si inrudea, de altfel, si cu compozitorul Mihail Andricu. Mai era apoi Romeo Draghici, avocatul lui, devenit intre timp si muzeograf, care se ocupa de drepturile lui de autor ce-i reveneau din Romania si pe care, adesea, i le ducea personal la Paris. Era in foarte stransa legatura si cu romanii stabiliti in capitala Frantei. De compozitorul Marcel Mihalovici l-a legat o stransa prietenie. In ultima faza a bolii, cand ii tremura mana prea tare si nu mai putea scrie, l-a rugat pe acesta sa transcrie unele nuante in partituri si chiar sa termine lucrarile, cand el nu va mai fi. Foarte apropiat ii era si pianistul roman Georges Boskoff, ce provenea dintr-o mare familie aristocratica din Moldova, cel care i-a inchis, ultima data, capacul la pian.

Pianul mut

- Enescu n-a murit acasa, ci intr-o camera de hotel, un amanunt putin cunoscut, chiar de specialisti. Cum a ajuns, de fapt, acolo?

- Chiar inaintea celui de-al doilea accident cerebral, fiindca starea de sanatate i se inrautatise considerabil, Marcel Mihalovici si cu Yehudi Menuhin au complotat sa-l instaleze la Valee aux Loups, in fostul castel al lui Chateaubriand. Menuhin si-a asumat toate cheltuielile si s-a ocupat pana si de instalarea unui pian. Numai ca Enescu a refuzat delicat, caci ar fi insemnat sa plece acolo fara sotia sa. Mai tarziu, tot Menuhin a vrut sa-i instituie un fel de pensie viagera, stiindu-se faptul ca nu mai putea concerta, deci nu mai avea mari castiguri. Dar si pe aceasta a refuzat-o, cu modestie. Totusi, fiindca sanatatea i se agrava tot mai mult, ca sa se poata bucura de unele avantaje, cum ar fi o infirmiera, mancare gratuita si altele, Enescu a fost mutat din locuinta personala din Rue de Clichy 26 (care nu avea decat doua camere mici si o baie pe care o foloseau si ca bucatarie), intr-un apartament din Hotel Atala din Paris. Hotelul tocmai fusese renovat de trei romani, care il luasera in proprietate, aducandu-l la categoria de 4 stele.Maestrul locuia la etajul 4, cu vedere la strada, in apartamentul cu nr. 40, care avea doua camere mari, hol si sala de baie. Impresionat de suferinta lui Enescu, directorul hotelului i-a pus camera la dispozitie gratuit, i-a asigurat si personal auxiliar, ba, fara stirea lui Enescu, i-a platit si consultatiile medicului cardiolog. Se spune ca infirmiera - romanca - era platita de insasi Regina Elisabeta a Belgiei, desigur, tot fara stirea lui. In camera, prietenii i-au adus un pian cu coada, la care insa Enescu n-a putut niciodata sa cante. Ii cantau insa aproape toti cei care il vizitau, ca sa-i mai aline suferintele.

- Cum va explicati fascinatia extraordinara pe care a exercitat-o toata viata maestrul asupra mai tanarului Yehudi Menuhin?

- In 1926, la Paris, micul Menuhin, in varsta de zece ani, i-a fost prezentat mestrului Enescu pentru lectii. Dupa ce l-a ascultat cantand Simfonia spaniola de Lalo, Enescu a exclamat: "Ce naiba vreti sa-l mai invat?" Si s-a intors in tara. Familia Menuhin, sosita de peste ocean, isi dorea insa atat de mult aceste lectii, incat si-a luat casa la Paris pentru a-l astepta pe Enescu sa revina din Romania. Curand, au inceput lectiile la Bellevue. Lectii pentru care Enescu nu a luat niciodata bani. Nu gresesc daca as spune ca intre ei se infiripase o relatie de-a dreptul parinteasca. Menuhin a fost "copilul" lui George Enescu, cel care nu i-a deschis numai porti muzicale, ci i-a si dezvaluit o lume fabuloasa, mustind de spiritualitate: l-a chemat in Romania, de care Menuhin a ramas definitiv fascinat. 40 de ani mai tarziu, Menuhin a scris o carte despre experienta lui romaneasca. Dar ca sa intelegem mai bine ce a insemnat Enescu pentru el, iata propriile cuvinte: "Enescu m-a subjugat inainte de a rasuna prima nota. Chipul sau, atitudinea sa, parul negru, intreaga faptura, afirmau parca, sus si tare, ca aveai in fata un om liber, puternic, neincatusat de nimic, inzestrat cu spontaneitate, cu geniu creator, cu inflacarare. Iar muzica lui, cand a inceput sa cante, avea o incandescenta care depasea tot ceea ce intalnisem pana atunci." I-a purtat o netarmurita dragoste si l-a sprijinit enorm in ultimii ani ai vietii. Nu cred sa existe un exemplu mai puternic de devotament si daruire in relatia maestru-discipol in toata istoria muzicii.

Sobita cu petrol

- Cum s-au scurs ultimele lui zile? Stia ca nu mai are mult de trait?

- Cu 36 de ani inaintea mortii, Enescu a avut o stranie premonitie, pe care o povesteste Zoe Camarasescu in "Amintirile" sale. Venise obosit si infometat sa supeze la tante Olga Duca, era cam frig in salon si se aprinsese o sobita cu petrol. Intinzandu-si mana sa se incalzeasca si parca avand o viziune, a spus: "Je finnirai comme cela, vieux, paralyse, gateux". "Voi sfarsi si eu la fel, batran, paralizat, senil". Si totusi, a ramas lucid pana in ultima clipa. In seara de 3 mai, l-a vizitat violonistul Serge Blanc, care a intrebat, in soapta, in camera de alaturi: "Est-ce qu'il est encore lucide?". "Mai e lucid?". Enescu a auzit si a facut imediat un calambur, raspunzand "Luci..de Lammermour", adica "Lucia de Lammermoor" (opera de Donizetti). Putin dupa aceea, in dimineata zilei de 4 mai, a inchis ochii.

- Cine l-a vegheat pana in clipa mortii?

- In clipa in care a murit, inauntru nu era decat infirmiera. Se spune, dar nu e nimic sigur, ca in ajunul mortii, a trecut sa-l vada si Regina Belgiei. A murit noaptea si nu a avut lumanare aprinsa la capatai.

- Cum se explica absenta celei pe care a iubit-o atat: sotia lui?

- Maruca nu locuia cu el la hotel. Nu s-a ingrijit de el niciodata, pretextand ca ea nu se pricepe la ingrijiri medicale si nici la gatit. De altfel, Maruca nici nu l-a iubit pe Enescu, pe cat a iubit-o Enescu pe ea. Sa nu uitam ca, inca de cand se iubeau fatis, in ciuda casatoriei sale cu Misu Cantacuzino, ea s-a incurcat cu Nae Ionescu, ranind grav sentimentele lui Enescu.Iar de casatorit cu el s-a casatorit doar dupa ce sotul ei a murit intr-un accident de automobil. Avea o fire mondena, materialista, dornica de patrundere in cercurile inalte. Enescu a iubit-o, insa, fara margini.

- In incheiere, sa mai elucidam un mister. Se spune ca trupul neinsufletit al lui Enescu era cat pe ce sa fie rapit de comunistii romani, de la Hotel Atala. E adevarat?

- E adevarat. Situatia a fost insa limpezita de Maruca. Imediat ce a aflat, dimineata, ca Enescu a murit, a fugit la notar cu ultimul lui testament, facut la rugamintea ei, prin care o instituia ca legatara universala, anuland orice document anterior. Mai tarziu, doi membri ai Ambasadei Romaniei la Paris s-au prezentat la hotel, cerand proprietarului sa li se predea corpul lui Enescu, argumentand ca face parte din patrimoniul Romaniei. Maruca i-a lamurit ca Enescu plecase definitiv din tara din cauza regimului totalitar si ca nici prin gand nu-i trecea sa se intoarca in patrie. Numai ca, nesatisfacuti, trimisii Ambasadei au ramas la hotel si au inceput sa dea tarcoale. Marucai i-a fost teama sa transporte cosciugul la Biserica Romana, ca sa nu fie rapit pe drum. Prin urmare, directorul hotelului a chemat politia ca sa stea de paza. Intr-un final, pe data de 7 mai, Enescu a fost inhumat, cu slujba religioasa, la cimitirul "Pere Lachaise", pe aceeasi "stradela" cu Georges Bizet. Initial, pe placa lui scria: Georges Enesco, Compositeur, Membre de l'Institut Commandeur De La Legion D'Honneur 1881-1955. Din pacate, nici o mentiune ca a fost roman!

Fotografii din colectia lui Viorel Cosma