Olivia si ingerii

Pustnica din mijlocul orasului

Are 102 ani si, sincer, mai are de gand sa traiasca ceva vreme, in casa ei seculara de pe strada Castaului, din Orastie. Nu de alta, dar prin 2015, sigur va veni acasa o stra-stranepoata "de frate", abia nascuta departe, in Canada. Fetita va avea atunci 4-5 ani. "Pana ce vine ea, sigur vreau sa traiesc", zice. Asa are de gand. Ca s-o vada in carne si oase si pe ultima faptura din neamul lor, altminteri destul de putin numeros.
Olivia Starcu nu e nicicum genul acela de batrana care se plange zicand: "Da' sa ma ia odata Dumnezeu, ca am trait prea mult...". Nicidecum. In primul rand, ca e sanatoasa. Doar picioarele n-o prea mai tin. Merge greu si numai prin casa, nu iese deloc pe-afara, fiindca - zice - "nu vreau sa mai vad rautatea lumii din jur". Tot din acest motiv, n-a mai stat la fereastra de peste 20 de ani. Ar trebui doar sa deschida usa de la odaia cea mare si sa faca vreo cinci pasi pana la ferestrele cele inalte - ca sa vada schimbarile lumii. Masinile trecand, oamenii moderni, strada. Dar nu vrea. Nici macar usa aceea n-a mai deschis-o de ani multi, caci dincolo-s prea multe amintiri, care-ar putea s-o ingandureze. Ce face Olivia toata ziua? Sta. Sta pe un scaun, in fata unei mese goale. Nu se uita la televizor. Nu citeste, decat rar, dintr-o carte, anumite rugaciuni. Si totusi, zice cu fermitate ca nu ii e urat. Ca singuratatea nu o deprima. Ascultand-o, n-ai cum sa nu o crezi. Cuvantul i-e apasat, cursiv, coerent. Mintea agera si limpede. Tine minte tot ce-a facut atat ieri, cat si acum aproape un veac, cu detalii ce pot face invidios orice om tanar. Cu asta s-a luptat de o viata Olivia Starcu: sa-si pastreze mintea clara. Si exacta. "Asta-i totul. Secretul. Sa-ti tii mintea limpede, curata, sa nu uiti lucruri, sa nu te fure gandul, sa nu intri la niste idei sau alte prostii. Ce vezi, aia ii. Ii. Exista. Si ii lasat de la Dumnezeu sa fie asa. La asta m-am straduit eu, totdeauna...". Inteleg ca e ca un fel de exercitiu, de continuu antrenament al mintii, ceea ce face mereu aceasta femeie cu gandurile sale. Caci, intr-adevar, ea nu traieste decat doar in gand, in lumea sa interioara. Ca o pustnica in mijlocul orasului, oamenilor, muntilor...
Mananca putin, doarme foarte putin. N-a mai vorbit cu nici un vecin de zeci de ani. Toti prietenii vechi de pe strada au murit, iar cei noi nu-s din lumea ei. Pe barbatul Avram l-a ingropat de 24 de ani si nici nu s-a mai gandit la altcineva, fiinca pe el l-a iubit mult, pe el si pe nimeni altul. Copii n-au avut. Nepotii si stranepotii sunt de la singurul frate, care si el a murit, demult. Aceasta este situatia Oliviei astazi: deplina solitudine. Si totusi, sustine ca nu ii este urat. Ca nu se plictiseste, nu se simte singura. Iar raspunsul la fireasca intrebare: "Cum este, totusi, posibil asa ceva?", l-am aflat ceva mai tarziu, dupa un larg zambet al femeii batrane, cu suflet tanar: Olivia nu se simte singura fiindca il are pe Dumnezeu. Asa spune: "Stau aici singura si vorbesc cu Dumnezeu in gand. Ii spun despre mine si ii spun rugaciuni si El ma asculta. Si imi raspunde, in gandurile mele. Iar atunci cand imi raspunde, imi da o putere. Nu tot timpul. Doar uneori, cand sunt mai incercata si in necaz. Eu simt cand vine puterea aceea. Dumnezeiasca, da... Ca doar numai Dumnezeu Sfantul m-a tinut pe mine atata pe acest pamant! Zilele omului le stie doar El si le numara. Lui ii depan toata viata mea. O viata lunga, da... Tare multe s-or intamplat in asta viata a mea...".

Pentru o cana de untura

Olivia traieste azi in aceeasi odaie in care s-a nascut. Intr-o casa veche de vreo 150 de ani, pastrata intocmai de la inceputuri si pe care ea nu a parasit-o niciodata. De altfel, nici din Orastie nu a plecat vreodata mai mult de o zi. Ca n-a avut de ce. Cel mai indepartat loc in care a ajuns a fost Deva, o singura data in viata. Atat. Doar aici a stat, aici a fost locul ei, vreme de 102 ani. Doar casa asta, orasul acesta. Si i-a fost bine. Pereti de piatra verde, scorojiti, imbracati in vita batrana si aspra, cu vrejul gros cat un picior de om. O curte larga, pardosita atent, cu bolovanasi albi, de rau. In stanga, fantana veche de-un veac, din care si Olivia a baut apa cand a fost copila. Si grajduri, suri, acareturi imense de caramida, ce imprejmuiesc maiestuos intreaga aceasta curte, din toate partile, toate pustii, secate parca de orice soapta si incredibil de bine ingrijite, curatate cu grija, ca si cum fiecare lucru ar fi fost asezat acolo de cand lumea si pentru totdeauna. Acolo, in spate, au fost si atelierele tatalui Oliviei, care a fost fierar. Si ale barbatului ei, tot fierar. Dar zidurile mari parca nu mai au azi puterea sa vorbeasca.
Asta m-a uimit cel mai tare, la inceput: o incremenire a unei curti largi si curate, in care n-a mai muncit nimeni de zeci de ani. Nici o miscare. Nici un freamat. Nici un animal. Doar intr-un tarziu, trece alene o pisica. Alba, cu spatele gri. Si abia atuncea intram.
In camera Oliviei e, de asemenea, incredibil de curat. O soba cafenie, masa, o lada de lemn, doua scaune. Cateva icoane insirate pe marginea unui recamier. Aflu ca o ajuta o femeie tanara, platita de un nepot pe nume Adrian Lupsa, care o pretuieste pe batrana enorm. Dar Olivia, in general, nu misca lucruri. Nu face nici cea mai mica dezordine. "Trec pe langa lucruri si nici nu le ating", zice. Sunt lasate acolo, in aceeasi pozitie, dintotdeauna. Le-atinge doar femeia tanara, care le mai sterge cateodata de praf si cu care Olivia nu prea vorbeste. Ca nu are ce.
Intr-adevar, in odaia asta s-a nascut, pe data de 21 noiembrie 1909, in urma cu un veac si doi ani. Chiar in locul acestui recamier a fost candva un alt pat, din scanduri, in care ea s-a nascut, iar dupa doi ani, s-a nascut si fratiorul ei, Ilie, si dupa altii sase, tot aici a murit si mama lor, Ioana, atat de tanara, la doar 26 de ani.Era frumoasa mama, o tine minte bine, o are in fata ochilor si azi, cu parul ei castaniu, ondulat, si ochii verzi-albastrii, "ca o apa limpede de pe munti". O tine minte, inainte de primul razboi mondial, cu ce demnitate mergea sa caute in gunoaie cate o bucata de paine ori s-o cerseasca de la grofii maghiari. Nu aveau nimic. La inceputul razboiului, "jandarii" unguri le luau totul. "Veneau jandarii la "refirat", adica ne confiscau pentru armata tot ce gaseau. Mai ales mancare, animale, haine barbatesti de schimb. Si eu o tin minte pe mama, cum mergea mandra prin curtea asta, avand in maini o cana cu untura, si-si tinea spatele drept si mergea dintr-o parte in alta, speriata, dar foarte demna, si nu gasea un loc unde s-o ascunda. Si a bagat-o intre niste lemne, acolo, in sopru. Si cand or venit jandarii ea statea dreapta, in mijlocul curtii, cu mainile stranse pe piept si cu ochii inchisi. Si astepta, mandra. Dreapta, inalta, subtire, c-o rochie lunga si neagra, parca o vad. Jandarii o ravasit peste tot, fiecare colt. Cu pustile aruncau lucrurile intr-o parte si se uitau. Iar cand or plecat, mama a izbucnit in plans. De bucurie ca n-or gasit cana aceea cu untura. O nenorocita de cana cu untura. Singura noastra hrana, ca nu mancasem de vreo doua zile. O cana cu untura, da. Aste vremuri le-am trait eu...".

"Suferintele m-au intarit"

Cuvantul preferat al Oliviei este "frumos". Il rosteste mereu, cu o anume tristete aristocratica, "frumooos", rotunjind "o"-ul dupa o muzicalitate ampla, ce-ti face pofta sa-l asculti iarasi si iarasi. Spre pilda, atunci cand constat ca parul ce-i iese din naframa este inca foarte des, lung, cu firul gros, sanatos si tare, ea raspunde imediat, tresarind, ridicandu-si ochii mariti de lentilele largi ale ochelarilor: "Da, am avut par frumos, cret, frumos... Par frumos am avut... S-o albit parul meu... O fost frumos... Da. Aveam par frumos...". Si ramane cateva clipe ingandurata, privind in perete.
Imi zice sa ma duc pana in odaia cea mare de alaturi, cea pe care n-a mai deschis-o de la moartea barbatului ei. Si sa ma uit pe peretele din fata, langa geam.Intru cu sfiala. De dincolo, batrana ma ghideaza, fara sa se ridice din scaun. Patul, noptierele si scrinul sunt inca din vremea tatalui. Mobila fina, din lemn masiv, galbui. La fel si oglinda dintre ferestre, a fost acolo inca de cand s-a nascut. In ea se oglindea mama. Iar in stanga, sus, putin mangaiata de perdelele galbui, acolo este ea, Olivia, la 22 de ani, inainte de ziua nuntii, cu capul putin intors si o privire destul de trista, mi se pare, purtandu-si parul ei aramiu, bogat, retezat dedesubtul urechii, asa cum l-a avut toata viata. Intr-adevar, un par foarte frumos...
Seamana bine cu mama sa, cea care se oglindea in oglinda dintre ferestre. Acelasi par, aceiasi ochi mari verzi-albastrii. Dupa moartea mamei, viata Oliviei a fost un lung chin. Tatal Ilie a pornit sa umble ca sa se insoare, caci era un om "voiniiic, burticos, puternic ca un taur" si nu putea sa traiasca fara o femeie. Pur si simplu nu putea, era "ca legat", le-a zis-o si copiilor. "Si umbla, asa... Prin sate... Pana noaptea tarziu. Si noi copiii ramaneam in casa singuri. Eu si cu fratiorul meu, da... copii necajiti. Nu prea ne-o iubit, tatal nostru...". Si-a gasit o femeie pe care a adus-o in casa, cu tot cu copiii ei. Femeia aceea a fost calvarul copilariei Oliviei. Si azi, cand isi aminteste, ridica mana la ochi, speriata, de parca s-ar apara de cineva. N-a cunoscut in viata ei asemenea cruzimi, cum a indurat de la ea. "Ma batea in fiecare zi, din orice. Ca eram ca o straina intre fetele ei. Da, ca un fel de Cenusareasa. Fara mila dadea! Cu coada de la topor ma lovea in spate, si ma lasa sa rabd de foame, ca pe ultimul animal. Si numai vorbe murdare. Ca n-am auzit o vorba curata de la ea. Iar tata se lua dupa gura femeii si ma batea si el. Eu nu am avut copilarie, bucurii copilaresti. Nici pe un caine nu il bati asa, dar pe un copil... Va spun, suferintele m-au intarit pe mine si m-au ajutat sa traiesc asa mult. Suferintele. Si increderea in Dumnezeu...".

Cel mai bine se traieste acum

Aparitia barbatului Avram in viata Oliviei a fost ca o lumina.El a izbavit-o de tot acest cosmar al copilariei. Cand s-au luat, n-au stiut ca-s amandoi din acelasi sange, ca mamele lor au fost verisoare primare si ca parintii acestora au fost frati. "N-am stiut, caci mama murise demult, n-avea cine sa ne spuna noua atunci. N-am stiut ca suntem veri. Dar dac-ar fi acuma sa stiu si sa mai aleg o data, tot pe el l-as lua, ca tare mult l-am iubit...".
Desi are doar sapte clase, Olivia rosteste frazele ca o regina. Cum spuneam, intonatia vorbelor ei m-a impresionat cel mai mult. Greu sa le redai in vorbe scrise. Coerente, curgand mladios, cu alean, ca-ntr-o doina sau o poezie eminesciana - cu-adevarat un balsam pentru inima. Si mereu ma intrebam de unde vine aceasta savuroasa eleganta, de unde a putut-o dobandi, ce anume a putut s-o innobileze intr-atat pe aceasta femeie, incat sa ajunga la un asemenea rafinament al verbului si-al gesturilor. La un moment dat, ea scoate dintr-un album cenusiu doua poze cu... "mama lu' mama"! Intr-una, aceasta e foarte tanara, apriga, c-o atitudine aproape masculina, purtand cizme barbatesti si-un camesoi alb, bufant, pe sub rochia, si ea foarte larga, masiva, de postav.Seamana mult cu mama Oliviei, cu Olivia insasi, atunci cand era tanara. In cealalta, are cred vreo 30-40 de ani, si e impreuna cu bunicul, intr-un studio fotografic. Abia se mai deslusesc chipurile pe cartonul ingalbenit, rupt pe la colturi. Si fac, ajutat de Olivia, o socoteala simpla: aceste elegante imagini trebuie sa fi fost realizate candva in jur de anii... 1857-1863! Sigur in aceasta perioada. Cu mult inainte ca Eminescu sa porneasca sa isi faca primele fotografii, impreuna cu parintii sai, la atelierul lui Jan Tomas din Praga. Cine oare isi permitea pe atunci sa aiba fotografii?...
Olivia a fost sub imparat, sub rege, sub Ceausescu si apoi sub ceilalti. In patru epoci importante, incepand de la austro-ungari incoace. O intreb in care dintre aceste perioade i-a fost cel mai bine, iar ea imi raspunde prompt: "Acum". Acum, azi. Cand e mult mai bine decat era altadata, "pe vremea ei". Acum, azi. Mereu acum, azi. Are "un pic de pensie", traieste, si mai ales il are pe Dumnezeu. Este. Exista. E impacata cu toate. Asa zice. Poate ca au fost si alte epoci frumoase, in felul lor. Dar ca acum, nu s-a trait niciodata mai bine.

Intaia intalnire cu ingerii

Si ar mai fi o taina a longevitatii acestei femei: spune ca a avut, in viata ei, niste "intalniri" cu un fel de "duhuri bune", inca din copilarie si pana mai ieri. Am vizitat-o pe Olivia Starcu, fosta Olivia Lupsa, dupa numele de fata, de doua ori, intr-un interval de o luna de zile - avand, cumva, gandul ascuns de a verifica daca relatarile ei se potrivesc, daca isi mai aminteste ce a spus data trecuta. Femeia isi aducea aminte perfect si cu ce eram imbracat (o haina rosie) si tot ce intrebasem, ce a raspuns ea, pana in cele mai marunte detalii.Asadar, mi se pare destul de sigur ca, cel putin pentru ea, aceste "evenimente" intr-adevar au avut loc. Intocmai aceleasi cuvinte le-a folosit si la prima si la cea de-a doua intalnire, vorbind despre o anume certitudine, despre niste adevarate repere sufletesti ale vietii sale indelungate. "De ce am fost tocmai eu aleasa sa vad niste lucruri pe care altii nu le pot vedea? Nu stiu. Nu pot sa zic. Nu vreau sa ma mandresc cumva. Dar pot sa zic ca aceste "aparitii" mi-au umplut inima de fericire si mi-au dat incredere sa traiesc mai departe...".
Prima intalnire cu ingerii a avut loc in anul 1916, cand ea avea 7 ani, mama ei abia murise, iar tatal umbla sa se-nsoare c-o alta femeie. "Si am ramas noi, amandoi in pat, eu si fratiorul meu Ilie. Copii singuri, copii necajiti. Iar eu am simtit deodata o mangaiere de mana calda peste parul meu. Cineva a pus mana pe mine, asa, pe cap, si m-a mangaiat, si apoi a pus mana pe noi amandoi si a oftat din adancul sufletului. Eu eram intoarsa cu spatele, nu dormeam. Am stat cu ochii numai la geam si la usa, sa vad daca iese cineva. Dar n-a iesit afara nimeni. Si mai apoi a venit tata, obosit. Si i-am zis: "Tata, a fost cineva cu noi, aicea, in casa, in patul nostru. Uita-te si dumneata, uita-te pe afara...". S-a uitat tata peste tot si n-a vazut nimica. Simteam inca mangaierea, aveam inca in urechi acel oftat din adancul sufletului. Fratiorul meu dormea mai departe...".

A doua intalnire cu ingerii

S-a petrecut in anul 1919, Olivia avea deja 10 ani, iar tatal ei inca mai umbla sa se-nsoare. "Si am ramas iarasi singuri in pat, eu si fratiorul meu Ilie, saracul. La un miez de noapte, m-am trezit. Am crezut ca venise tata. Dar nu era el. Si m-am uitat in spate, pe perina. Acolo, nu mai departe de cateva palme, am vazut dormind impreuna cu noi un copil cu parul galben, frumooos. Un baiat. Cu parul galben si lung, da. Parca-l vad si acuma inaintea mea. L-am trezit si pe fratele meu Ilie si i-am spus: "Uite un copil aicea, langa noi...". Si ne uitam amandoi la copil, mirati de cat era de frumos si parca stralucea, asa in pat, din cauza la parul lui galben. Deodata, copilul a deschis ochii. S-o uitat la noi si parca zambea. Iar noua parca ne-a fost frica cumva si ne-am intors privirea o clipa. Iar cand am deschis ochii, l-am vazut cum disparea. Se risipea asa, incet, de pe patul nostru. S-a dus, si eu am ramas cu inima plina de fericire. Asa a fost. Si nu am dormit, n-a fost vis. Nici eu si nici fratele meu, care a vazut. Asa a fost cand am vazut la noi in casa, pe perina, trei capete de copii...".

Ultima intalnire cu ingerii

S-a intamplat in urma cu o luna de zile si o saptamana. Cand fusesem la Olivia data trecuta, evenimentul era foarte recent si ea inca foarte puternic marcata de acesta.Emotionata. Fericita chiar, atunci cand vorbea despre intamplarea respectiva. Nu se incumeta sa ii numeasca neaparat ingeri, "desi numai ingeri trebuie sa fi fost, ce altceva?", marturiseste apoi. Cine poate sti ce au fost? Niste duhuri. Niste duhuri bune. Asta e sigur. Toata viata, peste 90 de ani, a asteptat ca acest "duh bun" sa reapara. Si a venit chiar atunci cand nu mai credea ca ar putea fi posibil.
"De cand am fost copila, nu mi s-a mai intamplat asa ceva. De 93 de ani, pana mai ieri, in noaptea de 27 spre 28 februarie. Eu stateam aicea, pe patul meu, noaptea. Si nu dormeam. Caci eu nu prea dorm. Ma pun in ganduri asa, si imi trece somnul. Stateam pe pat, cu becul de la lampa aprins. Si numai ce aud o voce: "Livia... Livia... Livia..." (asa ii spun cei apropiati Oliviei). Dar o voce atat de frumoasa si de clara, ca nu puteam sa-mi inchipui. Asa o vorba de frumoasa nu am auzit in viata mea: "Livia...". De trei ori. M-am ridicat in capul oaselor si uite aici, la marginea patului, am vazut un om. Un om frumos. Il vedeam doar de la piept in sus si in rest nu avea trup, maini, picioare. Si lumina, parca. Lumina, in camera mea. Iar asta nu-i ceva ce am visat sau mi s-a nalucit.Am zis eu catre mine: "Is treaza. Acuma is treaza, nu dorm!". Vorbeam singura cu mine. M-am judecat eu ca-s treaza, ca mintea mi-i limpede si ochii clari. Un om. Statea aici, la picioarele mele. M-am uitat la ceasul asta din perete - era ora doua si un sfert. Pe urma, m-am uitat la om, atenta. Si nu era omul cu care am fost eu maritata. Un strain. Nu-l mai vazusem niciodata. Na. Ce poate fi asta? Un inger, poate. Un duh frumos... Si de vocea lui mi-a placut cel mai mult. "Livia... Livia...". Asa de frumos si de clar mi-o spus numele, asa mi-a pronuntat numele meu, cum nici un barbat nu mi l-a mai spus niciodata. Si-mi zic: "Numai sa nu dorm". Nu dorm. Vad. Aud. Si la un moment, el zice asa, cu vocea lui frumoasa: "Acum ma duc. Ma duc... Ma duc...". De trei ori. Apoi a disparut, ca un abure... Na. Doamne, doar eram treaza, l-am vazut cum te vad pe dumneata. Intelegi? Ma intelegi, dumneata? Nu mi s-a mai intamplat asta, de cand am fost copila. Nu mai credeam sa mai pot avea vreodata fericirea asta. Si nu dormeam. Nu visam. Eram treaza!".