Sclavia primaverii

Dragoste pe micul ecran

De fiecare data cand primavara pune stapanire pe lume, imi aduc aminte de cea mai timpurie poveste de dragoste din viata mea. Eu cred ca exista o mare legatura intre trezirea naturii din somnul iernii si aparitia primelor tulburari de dragoste. Simti, alaturi de copaci si de flori, cum urca in tine toate sevele pamantului, incarcate de putere si energie. Simti ca se intampla ceva cu tine, ceva ce nu poti explica, ceva ce inca n-ai mai simtit, ceva ce te incarca de teama si neliniste si, in acelasi timp, de bucurie. Ceva ce te face sa fii mai incet, mai adormit oarecum si mai ponderat in toate, tocmai pentru a ascunde furtuna care ia nastere in trupul tau. Nu poti decat sa te compari cu copacii plini de muguri care stau gata sa explodeze in lumina tot mai mangaietoare a soarelui. Iti simti sufletul si mintea pline de ceva fara nume, care a pus stapanire pe tine si te tine captiv. Oricum, e o sclavie de care nu vrei sa scapi, in nici un caz.
M-am indragostit, pentru intaia oara, primavara. Nu de un om cu care m-as fi putut intalni pe drumul catre scoala, de exemplu, nu de cineva din lumea in care traiam, ci de un actor pe care-l vedeam mereu la televizor. Nu pot sa va spun ce fiori aveam, numai cand auzeam vocea lui; nu pot sa va spun cum ma tulbura chipul lui, jocul de scena, glumele si, mai ales, rasul acela putin duios, putin smecheresc, pe care-l avea intotdeauna cand incheia emisiunea si isi lua ramas bun de la privitori. Eram topita cu totul si numele lui era trecut prin toate caietele de scoala, in penarul de musama albastra, prin manualele dupa care invatam. Gandul imi era mereu la el, chiar si atunci cand trebuia sa ascult lectia la trigonometrie sau sa invat capitalele cine stie caror state din Africa ori din Asia. Eram atat de atasata de chipul si de prezenta lui, incat daca intr-o zi as fi vazut ca i-au crescut prin cine stie ce minune aripi sau coarne, as fi fost capabila sa-mi fac si eu unele, chiar daca n-ar fi fost decat desenate cu rimelul furat din geanta matusii. Bineinteles ca formidabila prima indragostire s-a stins. S-a stins la fel de suav cum a si aparut. Din nimic a aparut, in nimic a sfarsit. O furtuna intr-un pahar cu apa, as zice astazi, la peste o jumatate de veac de atunci. Dar ce furtuna! Cata tulburare, cata suferinta in absenta emisiunilor in care aparea, cata bucurie la vederea chipului sau, cate vise brodate pe marginea acelor emisiuni in care el era personajul principal. Cu siguranta, daca un regizor ar fi putut citi gandurile mele de atunci, ar fi schimbat scenariul si ar fi realizat cea mai populara coproductie franco-italo-romaneasca, in care el si eu am fi avut, bineinteles, rolurile principale.O poveste de dragoste transpusa intr-un milion de situatii si scene, care mai de care mai interesante si mai exotice. Cu toate acestea, oricat de bogata mi-ar fi fost imaginatia, oricate scenarii si scheme regizorale as fi avut in cap, ma blocam intotdeauna cand gandul ma ducea catre ceea ce se cheama "implinirea dragostei". Nu prea aveam habar cum se intampla si cum are loc acest lucru, banuiam, doar, si banuiala nu era suficienta ca sa ma lamureasca pe deplin. Putea cel mult sa-mi inflacareze imaginatia. Si, mai presus de toate, trebuie sa recunosc ca imi era oarecum teama de momentul acela in care ar fi trebuit, conform rolului, bineinteles, sa actionez intr-un anume fel, adica, in felul acela. Cu alte cuvinte, traiam intr-un fel de dimensiune decorativa, de suprafata, fara profunzimi, un fel de 2D, superficial, raportat la 3D-ul de care fac atata caz tinerii si cinematografele de azi.

Dimineata

A doua indragosteala cred ca a fost intr-o dimineata. In curtea scolii, in vreme ce cantam imnul, inainte de a intra la clasa. Adunati in careu, cantam cam fara vlaga, usor plictisiti de rigorile disciplinare, care puneau atatea stavile dorintei noastre de libertate. Eram la varsta la care toti adultii ni se pareau dusmani, neintelegatori, demodati, zaharisiti, inapoiati, pisalogi si enervanti cat incape. Ei erau mereu vinovati de neimplinirile noastre, ei erau cei care ne impiedicau sa facem ce voiam, ei adunau, saracii, precum paratrasnetul, toata furia varstei noastre indecise, toate izbucnirile fara sens, toate obrazniciile spuse cu aer de atoatestiutor, dar, de fapt, atat de nefondate si de superficiale. Eram ca niste cocosi care se infoiau in pene, dand din aripi, ca sa-si faca simtita prezenta in fata tuturor. Dar niste cocosi care nu ieseau singuri in afara ograzii. Cu toata parada pe care o faceam zilnic, eram atat de tematori si de vulnerabili, incat traiam numai in grup, in gasca. N-aveam curaj sa iesim de unul singur in largul lumii. N-aveam curaj sa facem afirmatii si declaratii definitive. Cocosi cu inima de claponi.
Stand eu incolonata si cantand cu avant imnul, numai ce-am descoperit in randul celor din clasa a douasprezecea, clasa terminala, figura unui flacau care intrunea toate ingredientele necesare pentru a ma face praf: parea usor nedumerit, parea ca nu se simte in largul lui acolo printre ceilalti, parea ca a pierdut ceva si ca incearca sa-si aduca aminte ce si pe unde, parea ca e cu mintea in alta parte si ca nimic din ceea ce se intampla in jurul lui nu-l interesa cu adevarat. Cred ca in acel moment, Cupidonul care era de serviciu pe gardul de piatra al liceului si-a incordat sageata, singura care-i mai ramasese netrasa pe ziua respectiva, si m-a tintit fara mila.Dar ce folos, daca n-a mai avut in tolba o sageata si pentru Fat-Frumosul dintr-a douasprezecea? Nu mi-a ramas decat sa suspin in taina, sa alerg in pauze pe coridorul clasei lor, doar, doar voi fi remarcata, sa-l pandesc diminetile, cand venea spre scoala, sa ma apropii de grupul celor mari, ca sa-l aud cum rade sau cum povesteste. Altfel, eram premianta care avea raspuns pentru orice intrebare a profesorilor, gata sa rastoarne muntii daca ar fi trebuit. Din pacate, nu stiam sa raspund la o intrebare atat de simpla ca aceea care imi umplea zilele si noptile de amaraciune: de ce trebuie dragostea sa fie insotita mereu de atata suferinta? O suferinta necesara, de altfel, fiindca, daca n-ar fi existat, as fi inventat-o probabil. Nici o alta poza nu dadea mai bine la varsta aceea, decat sa pari ingandurat, preocupat, cu masca romantica si romantioasa a indragostitului fara noroc. Nici ca se poate o mai dulce pierdere de vreme, decat iubirea in taina, la varsta adolescentei. Nici un vis de mai tarziu nu poate atinge tulburarea si frenezia acestor ani. Atata doar, ca toate se spulbera intr-o zi, ca si cum n-ar fi fost, asa de delicat, ca si cum se ridica ceata usoara in diminetile de vara, de peste campul adormit de maci.

Amiaza

Cand m-am indragostit de-a binelea, cu adevarat, cand am iubit pentru intaia oara, cand dragostea a fost atat de puternica incat fara ea as fi murit, ca si cum n-as mai fi avut aer, era deja alta primavara. Trecusera ani multi de la prima indragosteala, si totusi, la fel ca atunci, demult, am fost luata prin surprindere. De fapt, ca sa spun drept, nici nu bagasem de seama ca a venit primavara in anul acela, pana in momentul in care a aparut el si a indraznit sa ma cheme la plimbare prin parcul orasului. Ce sa va mai spun eu acum, dupa atatia ani?Ca am fost amandoi atat de prinsi, atat de tulburati de ce ni se intampla, incat puteam vedea la trecerea printre copaci cum se deschid mugurii in urma noastra? Puteam simti nerabdarea pasarilor venite din alte zari, sa-si gaseasca cuibul, puteam opri alunecarea norilor, printr-un simplu gand, puteam intarzia asfintitul. Puteam insufleti cu puterea noastra si din preaplinul sufletelor noastre pana si pietrele de la margine de drum.
Sa va mai spun ca am stiut din prima clipa in care l-am vazut ca el este acela care mi-este sortit? Ca n-am avut nici o clipa indoiala ca gresesc ramanand langa el? Ca am vazut, simtit si trait, in cele mai mici amanunte, potriveala cu el, intalnirea pereche? Cand toate florile au inflorit in jurul nostru si toti pomii s-au umplut de frunze si fructe miezoase, eram deja, traiam deja amiaza unei iubiri care s-a dovedit stapana regala peste vietile noastre. Caldura tihnita a acelei amiezi o mai simt si acum, la atatia ani de cand a pus stapanire pe viata mea.

Seara amintirilor

S-au mai tocit intre timp antenele cu care adulmec primavara. Cu toate acestea, nu pot sa nu freamat odata cu padurea ce intinereste an de an. Nu pot sa nu-mi amintesc de fiecare primavara din viata mea, nu pot sa uit indragostirile adolescentine, atat de firave si de delicate, atat de simtitoare in neimplinirea lor, nu pot sa nu recunosc ca tocmai datorita lor am fost capabila mai tarziu sa recunosc iubirea cea mare, ca ele m-au pregatit pentru ceea ce a insemnat viata mea de mai tarziu. Si iar ma intorc la padurea in care se simte cel mai bine cum vine primavara. Si asta, pentru ca tocmai de la ea imi iau puterea de a simti iarasi si iarasi, de fiecare data cand zapezile devin doar amintiri, cum trupul mi se infioara si cum inmuguresc si-nfloresc la fiecare gand.