Ancheta - Cum ne ferim de rau si urat?

Ziduri si punti

Nu poti sa scapi de uratul lumii in care traiesti, decat in masura in care esti capabil sa rupi din ea, sa alegi, asemeni Cenusaresei, neghina de grau, grauntele "bune" de cele "rele". Sa alegi pacea si linistea, mai exact, din molozul cotidian. Sa ignori, sa dai la o parte ceea ce nu te lasa sa fii tu insuti, ceea ce te trage inapoi, in masa amorfa si nediferentiata a prostiei. Adica, mai pe scurt, nu poti sa scapi de uratul lumii acesteia, decat in masura in care poti inalta intre tine si ceilalti o bariera care sa te apere si in spatele careia sa poti vietui linistit. Dar pentru asta trebuie sa simti ca ai un loc al tau, ca undeva esti acasa, ca esti stapan fie si pe o palma de pervaz, pe care sta si te asteapta o floare. Sa fie oare simtul acesta al proprietatii atat de intens imprimat in destinul nostru, incat judecam lucrurile atat de terestru? Din pacate, cred ca da. Trebuie sa ai un loc, un caiet, o floare, o pisica, un peisaj, stiu eu, un tablou, un colt in care sa te simti acasa, care sa fie ca un fel de ancora ce te tine si nu te lasa sa te pierzi in nesfarsitul zilnic. Cand eram copila, in casa bunicii, daca aveam o suparare mai mare, ma linisteam urmarind desenele, liniile si culorile unui covoras pus langa patul in care dormeam. Tot necazul, toata supararea se destramau, in vreme ce numaram nodurile de la capetele covorului sau urmaream acoladele de lana. Iesea din nou soarele pe ulita mea si puteam s-o iau de la capat cu joaca. Mai tarziu, parca n-a mai fost chiar asa de simplu sa fug de necazuri si de suparari, sa ignor mizeria si murdaria pe care le puteam intalni pretutindeni, la televizor, in bosumflarea vanzatoarei de paine, la piata, in muzica lalaita ce se scurgea peste intregul cartier, in mistocareala de la coltul strazii, in ranjetele golanilor ce sprijina gardurile scolilor, in prestatia politicienilor de mucava si-a vip-urilor de plastilina. Daca te izolezi, daca vrei sa te rupi de uratul din lumea in care traiesti, poti sa te trezesti la un moment dat foarte singur. Si asta, pentru ca si altii ca tine, care nu suporta uratenia, se retrag. Si lumea devine atunci o lume tacuta, a unor oameni foarte singuri, care se intalnesc rar in singuratatea lor. Cat de greu este sa-ti asumi aceasta singuratate, care insa te ajuta sa te cunosti mai bine! Am fost de multe ori pusa in situatia de a nu scoate o vorba zile in sir, tocmai pentru ca am vrut sa fug de uraciunea lumii in care traiam. Daca nu m-as fi straduit apoi, in clipele de revenire, nu m-ar fi mirat daca as fi articulat cuvintele altei limbi pe care sa n-o inteleaga nimeni in afara mea. Cred, insa, ca daca ai un loc, un colt, un ungher, pe care-l populezi cum ti-e voia, pe care-l colorezi dupa plac si in care te simti acasa, poti sa te numesti un om fericit. Ai cum sa scapi de uratul lumii, ai unde sa te refugiezi, inchizi usa si gata. Poti visa in continuare, fara sa te sinchisesti de ce-ai lasat afara. Dar, din pacate, peste o vreme, mai scurta sau mai indelungata, trebuie sa scoti iar capul in lume. Si-atunci, singura solutie este sa iesi din casa gata vaccinat, sa ai pentru fiecare mizerie, marlanie, uraciune cate un antidot pregatit din vreme. Sa te gandesti la un rasarit minunat de soare, atunci cand vecinul de strada isi arunca zoaiele in drum, sa-ti aduci aminte de floarea de acasa, cand vanzatoarea iti tranteste restul pe masa, sa te gandesti la un desen de copil, cand auzi in spatele tau injuraturi, sa porti in buzunar o frunza sau o pietricica aduse de pe un drum de munte, atunci cand te simti mai strain in orasul mutilat de noii constructori. Ce pun intre mine si uratul acestei lumi? Flori, cateva carti, cateva povesti, cateva nume de oameni dragi, amintirea unui zbor de pasare, un peisaj de iarna, neaparat joaca unor pisici si un vis diafan. Mi-ar fi placut foarte mult si as fi dat oricat sa nu fiu silita sa inalt atatea ziduri intre mine si lumea in care traiesc. Mult mai mult mi-ar fi placut sa zidesc mereu punti intre mine si aceasta lume.
OTILIA TEPOSU

Usa inchisa si perdelele trase

In doze mici, homeopatice, sunt un om sociabil. Cand, printr-o intamplare a sortii, incalc masura, reusesc singura sa ma otravesc. Iesirile in oras par atunci plecari la razboi si orice sarcina mi se pare un chin. Traversez strazi murdare, cu pasi egali, pe care nu mi-i recunosc. Ocolesc canale deschise si pline de aburi. Ma uit la chistoace, reclame si fire incalcite de telegraf. Lumea, grabita, ma inghionteste, vanzatoarele ma intampina cu sictir. Umblu de colo-colo bezmetica, alergand si impingandu-ma intre oameni, suportand mitocaniile tuturor, cu gura inchisa, masurand in gand distanta pana acasa, unde corvoada ia sfarsit.La capatul strazii ce vine de la tramvai, dupa ce las in urma trei randuri de scari, ma asteapta soneria si scartaitul usii, la care salivez bucuroasa, precum cainele lui Pavlov.
De foarte multe ori, ajung inauntru epuizata, scarbita, murdarita de tot. Devin atunci de-o mizantropie detestabila. Ma trezesc coplesita de vanitati, orgolii, trufie. De dor de duca, de sila si lene fanariota. Inchid usa in urma mea si trag perdeaua. Aman intalniri, refuz invitatii. Inchid televizorul. Ghemuita pe canapea, astept ca zgomotul de zornaitoare din capul meu sa se calmeze. Sa se topeasca incet, in cea mai deplina liniste.
Ma adancesc in camera ca intr-o burta umeda, gata sa ma ia in primire. O burta care respira, ca un animal urias, odata cu mine. Ma cocolosesc si alint singura, la lumina calda a lampii, si o lene dulceaga imi cuprinde simturile. O stranie incremenire.
Daca am ajuns in punctul asta, restul e istorie. Pot inchide ochii, curiosi si insetati de viata, ca sa-i deschid, molatici si somnorosi, pe dinauntru. In tacere si singuratate, recuperez o farama din frumusetea si intensitatea lumii. Imi amintesc, dintr-o data, ca mai exista si altceva in afara de mizerii, barfe, invidie, cozi la supermarket si reclame asurzitoare. Ca mai exista nopti in care visezi ca ai aripi in loc de brate, din care te trezesti timid, cu teama ca ai putea spulbera o vraja. Ca mai exista rasul cu prieteni buni, cu care poti bea in tihna vin alb de Treviso. Ca mai exista frati si parinti, de care ti s-a facut dor, ca mai exista Trisica si torsul ei bland, ca mai exista carti si liniste, sub clopotul careia toate capata alt inteles. Ca, nu stiu cum se face, dar, de la o vreme, lucrurile de care ai atata nevoie vin singure spre tine, de parca le-ai chema tu insuti in gand.
Din cand in cand, cand meschinaria lumii din jur ma face si pe mine meschina, cand rautatea, uratul, mitocania din jur sunt mai mult decat pot suporta, inchid pur si simplu ochii. Simt atunci cum, dincolo de ele, sub pojghita lucrurilor vazute, se ascunde o realitate mult mai adanca, cu legi mult mai simple si clare. Acolo, lucrurile care conteaza sunt, de fapt, altele. Neputincioasa, ma abandonez ei, acestei lumi mult mai vii. O simt pulsandu-mi in vintre, crescand in mine ca un glob luminos, si ma trezesc coplesita de vini si pareri de rau, de sentimentul rusinii ca m-am enervat din nimic, adaugand un rau mic la un rau si mai mare. Uratul, raul, vulgarul incep chiar la marginea fiintei noastre. Nu ne uratesc altii, ne uratim singuri. Improscandu-i pe ceilalti cu noroi, ne improscam propria neputinta de a trai altfel. Sa ii iertam inseamna, in primul rand, sa ne iertam pe noi, cel mai aprig dusman. Uneori, mie imi reuseste. Si-atunci usa inchisa si perdelele trase nu-si mai gasesc rostul. Pas, pas se apropie din nou bucuria. Si fiecare zi se face duminica.
DIA RADU

In orice rau e si-un bine

Pe langa cele spuse, bune toate, ale scriitorilor care au dat raspunsuri, solutii si opinii la ancheta revistei, as strecura inca un gand. Cand da uratul peste tine, cred ca-i de folos, poate de cel mai mare folos uneori, sa stai. Pur si simplu sa stai. Cu urechea ciulita si cu ochiul atent. Cuminte. Nu se poate sa nu vina pe deasupra lui un mesaj, chiar un mesager cateodata (sa fie un inger?). O vorba din Ecleziast spune "in orice rau e si un bine ". Oare, nu cumva, si in orice urat se ascunde ceva frumos, pe care nu trebuie decat sa-l descoperi, ca sa fii salvat? Un frumos al uratului care tine mai curand de faptul ca, aici, pe lumea asta, toate lucrurile sunt inca amestecate. Nu trebuie sa cotrobaim dupa farama de frumos. Vine ea, daca vine. Ni se da, cumva. Tuturor.
Lucram demult, dincolo de marginea Bucurestiului, la un S.U.T. - Statie de Utilaj, Transport. Cu zeci de macarale, betoniere, cifaroame, romandiesele, multime de soferi din toata tara si injuraturi cat incape. Scrasnete si haos. Nu se vorbea, se urla. Totul era urgent, avea termen "ieri", telefoanele de pe santiere nu se opreau, primsecretarii, PCR-ul somau. Veneau vesti despre accidente, tot mai grave. De la capatul tramvaiului pana la S.U.T., o luai peste camp o buna bucata. Venise iarna, iarba era teapana ca spinii ariciului, vantul era de Siberie, parea o lume de condamnati. Dar in curtea uriasa, cu fierataie inghetate, strapunsesera piezis cateva raze de soare iernatic si se jucau de-a curcubeele in baltoacele cu motorina si ulei ars. Era o nebunie, frumusetea frumusetilor. Se revarsase cerul tocmai acolo.
Alaltaieri, stateam noaptea in Sinaia, pe un balcon. Priveam un hotel, mult prea inalt pentru locul in care fusese plasat, sufocandu-si vecinii cu hidosenia lui. Il impodobeau ghirlande de luminite: verde viperin pe orizontalele balcoanelor, ciclam si albastru electric pe vertical, rosu vermillon pe firma uriasa, siraguri aurii, apoi argintii si albastre, rasucite pe brazi, plus felinarele de pe terase si din curticica. M-am declarat, in sinea mea, invinsa. Ma impietrise uratul, nici sa ma desprind sa plec nu mai gaseam putere. Dar a venit dimineata, si ororile electrice au pierit. Cladirea, cu toate acareturile ei, a ramas la fel de urata. Dar, dintr-un unghi la care n-ai fi avut acces altfel, un perete imens de geamuri fumurii reflecta norii. Ceturi, pacle, vartejuri, goana de nori la indemana ta, chiar sa-i atingi cu mana. Un adevarat miraj.
Si, tot atunci, cateaua nimanui fatase o tarla de pui sub boschetii imbracati in luminite ai hotelului. Chitcaiau intr-o mare, inconstienta veselie si boticurile lor scoteau aburi. In clipa aceea, se harazise sa fie tare, taaare frumos. Multumescu-ti Tie, Doamne, ca m-ai invrednicit sa fiu atunci, acolo!
CRISTINA STRUTEANU