Nu exista remedii universale * Opinii pro si contra, exprimate de trei cititori ai revistei *

VERA IONESCU,

graficiana, 29 de ani

"Femeilor puternice nu le vine bine casnicia"

Uneori, in viata mea am fost foarte singura. Atat de singura, incat singuratatea devenise o boala anapoda, careia nu-i mai gaseam leac. As fi vrut sa intind mana spre o fiinta vie, dar mana mea se zdrelea de clopotul de gheata pe care il ridicasem tot eu. Atunci, in momentele acelea dureroase, invidiam in secret oamenii fericiti si-mi doream, fara s-o recunosc, bucuria familiei. Singura, pe canapeaua mea verde, imi dadeam voie sa visez: un barbat frumos, care stie sa rada chiar si in cele mai grave momente, o pisica mare, albastra, care ne priveste torcand multumita de la fereastra, un baietel cu ochi mari, care merge de-a busilea pe covorul moale. Bucurii simple, umane, firesti. Pentru care as fi dat totul, in clipele mele de imensa tristete.
Poate ca lui Dumnezeu i s-o fi facut mila de mine, vazandu-ma cum ma zbat. A topit gheata si mi-a trimis din nou dragostea. Mai tulburatoare si mai furtunoasa ca niciodata, ne-a dus pana in fata altarului. Dupa nici un an, din promisiunile ei nu mai ramasese nimic. Intre noi se cascase pustiul cu gust de cenusa. Pisica plecase, fiindca nu-si gasea locul. Barbatul meu uitase sa mai rada si sa ma mangaie. Floarea pe care o primisem la nunta se ofilise.
Stiu, o sa ma acuzati de trufie. Uneori, in viata mea mi-as fi dorit sa fiu mai proasta, mai simpla, mai neajutorata. Atunci mi-ar fi reusit si treaba asta cu casnicia. M-as fi agatat de ea ca de-un colac de salvare. As fi fost o mama buna si ocrotitoare, o gospodina care stie sa pretuiasca mirosul de flori proaspete, de asternuturi curate, de mirodenii topite in sosul de vin. As fi fost o sotie blanda ziua si pasionala noaptea. Dar Dumnezeu m-a facut puternica si mi-a mai dat, pe ici pe colo, cateva talente, cateva pasiuni, care n-au nici o legatura cu mariajul. Lor li se potriveste partea aceea din mine nonconformista, spiritul meu liber, independenta si forta si, mai ales, pofta secreta de a rasturna toate convenientele. Ca sotie, ar trebui sa fiu exact contrariul. Sau cel putin asa cred. Sa am rabdare si drag de traditie, sa las deoparte impulsivitatea mea creatoare si dorinta de a schimba perpetuu lucrurile din jur, pentru a da celuilalt siguranta si tihna. Femeilor puternice nu le vine bine casnicia. Le strange ca un taior cu o masura mai mica. Par dure si lipsite de afectiune, desi in sufletul lor arde focul. Traiesc scindat, dorindu-si sa le aiba pe toate, intr-un slalom vesnic de la una la alta. Sau aleg sa traiasca doar intr-un fel, renuntand la o parte. Supravietuind apoi cu fantoma ei dureroasa, cu teama sau vina de a fi ales gresit, cu neimplinirea de a nu putea avea totul.
Apoi, Dumnezeu mi-a mai dat, cu asupra de masura, si simtul critic. Adevarat blestem! E de ajuns sa deschid ochii, ca vad deja hibele oricarui om din preajma mea. Atat de repede, ca am invatat in timp, pentru binele meu, sa-i deschid usa doar pana la jumatate. Incerc sa gasesc distanta potrivita pentru dragostea mea. Printre pleoapele abia mijite, lumea pare intotdeauna mai roz. Sper atunci ca vraja sa tina cat mai mult.
In fond, ce pretuiesc cel mai mult la dragoste, e chiar magia ei. Dragostea te poate face sa zbori. Sa o inghesui intre rantas si aspirator, n-ar insemna, oare, sa ii ciuntesti din aripi? N-ar fi mai bine sa locuim separat, ca regii si reginele de odinioara? N-ar fi mai bine ca intalnirile noastre sa fie sarbatori, nu pricini de frecus si frustrare?
Nu fug de casnicie, pentru ca nu ma pricep la ea, ci pentru ca ma pricep, din pacate, la prea multe. Si astept clipa cand voi intalni un barbat care sa simta lucrurile astea, asa cum le simt si eu. Sa-mi lase independenta. Daca el exista undeva, va fi bine. Cand voi intra cu el in dormitor, voi lasa pe pres revolta si simtul critic. I-as gati mancaruri savuroase, l-as asculta cu atentie, am mangaia pisica, si floarea nu s-ar mai usca niciodata. Iubirea noastra ne-ar tine de cald si-n zilele in care am fi departe unul de altul - zilele de serviciu, obligatii, facturi. Daca e nevoie sa stam separat pentru asta, sunt de acord.

ALEXANDRU TUDOR,

profesor, 36 de ani

Dragostea nu are program de vizita

Oh, da, ochii ei radeau intotdeauna! Chiar si atunci cand perdele de lacrimi ii intunecau, trecator. Ma iubea prea mult pentru a lasa sa stea intre noi supararea. Si atunci cand buzele nu puteau schita zambetul, o faceau ochii. Era declaratia ei de dragoste. O iubeam prea mult pentru a nu vedea focul din ea, Sagetatoarea!
Numai in ziua in care am hotarat sa ne despartim, ochii ei mi-au parut straini. N-au mai ras. Irisii i-au devenit metalici, respingand orice imagine din afara si blocand orice sentiment. Si-a inchis durerea pe dinauntru, cu obloane grele si lacate. Abia atunci cred ca mi-am dat seama ce am pierdut.
Insa, nu despre stingerea unei iubiri, divort, amaraciune si deznadejde as vrea sa va vorbesc, ci despre cateva dintre bucuriile unei casnicii de zece ani. Despre necesitatea de a trai impreuna cu cel pe care-l iubesti. Bucuriile acelea care n-au fost pareri, si datorita carora n-am murit odata cu dragostea noastra.
Prima mare bucurie pe care am trait-o ca soti a fost aceea de dupa cununia in biserica. Ne-am fagaduit sa fim unul al altuia pe vecie. Aceasta promisiune te intregeste. Nu mai cauti, nu te mai amagesti, nu te mai temi, nu te mai indoiesti, nu mai ticluiesti strategii, nu te mai consumi in aventuri sterpe... Esti gata sa renunti la micile tale comoditati si tabieturi, sa iti asumi raspunderea, sa-i porti de grija celuilalt, pana la ultimele consecinte, sa-i impartasesti fiecare izbanda, sa il feresti de orice necaz; sa vrei sa imbatraniti impreuna si sa nu-ti poti imagina viata de unul singur. Sufletul iti plesneste din coaja lui, ca o floare de bumbac, intr-o baie de lumina. Pentru ca legatura aceasta e binecuvantata de Dumnezeu.
Pe urma, bucuriile ni s-au insirat, mici sau mari, precum intr-un joc de copii cu pietricele colorate. Serile in care, lungit pe canapea si imbratisat cu "fata mea" - cum imi placea sa-i spun - asezata pe pieptul meu, urmaream amandoi un film la televizor. Diminetile in care nu ma puteam trezi cand suna ceasul, iar ea ma destepta usor, cu saruturi si mangaieri. Veselia ei emotionata cand ii aduceam flori, o veselie mereu la fel de proaspata si contagioasa, chiar daca nu o mai surprindeam. Fiecare duminica in care izbuteam sa mergem amandoi la biserica - atat de rare si, poate, de aceea, cu atat mai puternice. Petrecerile pe care le pregateam pentru prieteni, la noi acasa. Excursiile in care plecam uneori, la sfarsit de saptamana, fara sa le fi planuit. Sambetele in care gateam impreuna, experimentand tot felul de retete exotice. Punerea la cale a cadourilor-surpriza pentru cei dragi de sarbatori. Felul misterios, si de aceea indescriptibil, in care ne "luam cu mana" unul celuilalt orice suparare si ne dadeam putere sa trecem peste orice incercare. Indiferent ce s-ar fi intamplat rau in afara caminului nostru, odata intorsi acasa, uratul disparea, ranile ni se vindecau instantaneu. Dorinta de a avea copii, care, chiar daca nu ni s-a implinit, ne-a facut sa ne iubim cu patima si tandrete pana la capat. Discutiile profunde, spumoase si deseori aprinse, pe care le purtam la cina, pe cele mai variate subiecte. Pasiunea comuna pentru gradinarit si literatura.
Sunt flash-uri peste o convietuire care poate parea banala, daca nu-i simti intensitatea. Fragmentele acestea puse cap la cap alcatuiesc, insa, tabloul fericirii.
Iata de ce mi-e dor de ele. Si caut sa le traiesc din nou, cu alta femeie, dar cu aceeasi ardoare, in ciuda unui esec sentimental care aproape m-a doborat.
Stiu ca toate acestea si inca multe altele nu pot fi traite intr-o relatie la distanta, intr-un du-te-vino intre doua case sau intr-o legatura de amor ilegitim, furis. Dragostea nu are program de vizita. Dragostea se hraneste din prezenta, din atingerea sufletelor si a trupurilor. Dragostea nu poate fi pusa, egoist, intre paranteze, pentru a ne dedica unei cariere sau pentru "a ne pastra libertatea". Dragostea la distanta fara incununarea casniciei nu e decat un surogat, o inselare care mai devreme sau mai tarziu se va vadi si ne va lasa singuri si goi pe dinauntru. Si-atunci, n-o sa mai avem nici de ce sa ne fie dor.

OLTEA CRETU,

programator, 54 de ani

"Dragostea te urca in culmea cerului. Dar cat poti sa stai acolo, asta e intrebarea"

Nu cred ca este om pe lumea asta sa nu fi simtit ameteala aceea teribila, intoarcerea pe dos, zapaceala si chiar confuzia care preceda si insotesc, atata cat tine, indragostirea. Un singur lucru e foarte clar in acele prime clipe de minunata aiureala: indragostitul simte si stie, orice ar spune cei de pe margine, ca fiinta de care s-a indragostit este cea mai grozava de pe fata pamantului. Ca are cele mai alese calitati, ca nimeni in lume nu mai este ca ea si ca peste el a dat norocul chiorului: "minunea lumii" s-a oprit chiar in dreptul lui. Si de aici pana la zbor pe aripi de fluturi nu mai este decat un pas. Dragostea il inalta, il face mai bun, mai iertator, mai impaciuitor cu lumea in care traieste. Iar de-acolo, de sus, de unde l-a ridicat simtamantul ca ceea ce i se intampla este unic, nemaiintalnit, ca fiinta de care s-a indragostit este, si ea, unica, de-acolo, lumea i se pare marunta si meschina. De-aceea, indragostitul prefera locurile retrase si plimbarile solitare, daca nu sunt in compania celui iubit. Gasca ramane la coltul strazii si indragostitul isi trece prin lume senin, melancolic, damnarea, "pedeapsa divina" de-a iubi.
Se vede de la o posta asta, oricat ar vrea s-o ascunda. Gesturile lui le copiaza pe acelea ale persoanei pe care o iubeste, incepe sa-si lege fularul ca ea, prefera si el culoarea albastra, daca ea se imbraca in albastru, asculta aceeasi muzica, citeste aceleasi carti, vede aceleasi filme, gusta si apreciaza aceleasi mancaruri. Totul duce spre un singur deznodamant, acela al contopirii totale, intr-un fel de beatitudine cosmica, la care participa si stele, si soare, si luna, si nori. Concluzia e una singura: dragostea, indragostirea te urca in slavile cerului. Dar cat poti sa stai acolo? Aceasta este intrebarea.
Cat poti sa sufli in aripile celuilalt, ca sa ramai cu mintea si simtirile intre stele? Cum si cat poti tine aprins focul care sa va incalzeasca pe amandoi la fel? Cum sa te porti cand vezi ca, de fapt, fiinta de care te-ai indragostit si pe care ai incarcat-o, in generozitatea ta, cu toate calitatile, ca pe un pom de Craciun, nu este decat o persoana obisnuita, aproape banala? Care te mai si enerveaza din cand in cand, cu aceleasi glume repetate ani la rand, cu aceleasi gesturi pe care le stii pe de rost, cu aceleasi observatii atotstiutoare si suficiente. Unde sa fi zburat fluturii diafani care te-au purtat pe aripile lor atata vreme? Ce faci in dimineata in care te trezesti cu gandul ca, decat sa te impiedici mereu de papucii iubitului tau, mai bine ti-ai lua un motan cu care ai toarce impreuna, mai usor, singuratatea ce-si face cuib prin colturile casei? Ce faci in dimineata in care ti se pare ca omul de langa tine e asemeni unui strain, pe care nu ai vrea sa-l deranjezi cu nimic? Pe langa care ai vrea sa treci fara sa-l atingi. Ce faci atunci?
Solutia este doar una, spun inteleptii: din respect pentru tot ceea ce ai trait frumos alaturi de el, si pentru ca amintirea zilelor minunate sa ramana fara umbre, este mai bine sa te desparti si sa traiesti separat, cu speranta si gandul ca, prin cine stie ce miracol, prin cine stie ce aranjare a stelelor, s-ar putea intampla ca intr-o buna zi sa observi ca iar iti place culoarea albastra, ca iar iti doresti aceeasi prajitura si ca va legati, asa, ca din intamplare, fularul la fel.