Lutierul de la poalele muntelui: DOREL CODOBAN

"Cat traiesc n-o sa uit cum lucea. Galbena, cum ii aurul"

* In loc sa viseze recolte bogate la porumb si cartofi, un taran din Apusenii Bihorului viseaza muzici. Asa se face ca a inventat o vioara cu doua goarne, la care canta de joaca si ursii-n paduri *

Atelierul de higheghe

Decembrie 2010. Tara Beiusului, satul Lazuri, comuna Rosia. De o jumatate de ora, "Corinda oilor" rasuna sacadat si solemn, in aerul inghetat. Douazeci de copii imbracati in port vechi bihorean canta frenetic la douazeci de viori cu goarna. Repetitie pentru sarbatorile de Craciun. Langa ei, dubasii intetesc ritmul si corinda se aude pana pe dealurile si muntii Poiana Craiului, inzapeziti si stralucitori ca niste uriasi de diamant. Invelita intr-o broboada petrecuta in cruce, ca un soldat din primul razboi mondial, o femeie paseste in fruntea dubasilor. "E Floarea, sotia lui Dorel Codoban, mare lautar si cel mai mare mester de viori cu goarna din Bihor si din tara. Si poate ultimul. Toti copiii astia canta pe viori faurite de el", imi spune cineva.
Corinda se opreste, si eu o rog pe nana Floarea sa ma duca la casa lor, la atelierul mesterului Codoban, pentru care batusem un drum tare lung, visand sa-mi implinesc un vis foare vechi. Floarea merge langa mine sporovaind vesela in graiul ei bihorean, pe care nu-l inteleg total, poate si pentru ca gandurile imi sunt aiurea: in sfarsit, voi atinge o vioara cu goarna! Vioara din bratele tatalui meu...

Comoara domnului invatator

In atelierul lui mic din curtea casei, Dorel Codoban nu baga iarna in seama. Afara e un frig taios, de munte, atelierul nu-i bine incalzit, dar mesterul, la cei 67 de ani ai lui, tot nu se-ndura sa intre in casa, sa ciopleasca la viori langa sobele incinse. "Aici ascult eu cel mai bine lemnul", imi spune inconjurat de viori. Atelierul e o mixtura fabuloasa de gramofoane cu palnii stralucind in lumina si de viori cu goarna, aliniate frumos, ca de parada. La picioarele mesterului, stau tolaniti doi catei, concentrati si seriosi, de parca ar vrea sa-i fure meseria.De afara, vaca Stela acopera cu totul usa atelierului, si sufla abur cald si laptos, peste mester si viori. "De animalele astea nu ma despart niciodata, sunt muzele mele!", zambeste Dorel Codoban, fixandu-ma cu privirea lui intensa, albastra. "Nu ma desparte de ele nici vara, cand o duc pe Stela pe dealuri, la pascut, si nici iarna, cand ma trag la vatra si incep sa fac viori. Ca numa' iarna am timp de viori, si atunci ma ajuta si nevasta-mea, Floarea, care a invatat cot la cot cu mine sa faca toate piesele". Ii cer voie mesterului sa iau in mana o vioara. E mult mai usoara decat am crezut. Un instrument pentru ingeri. Si atat de ciudata! Chiar daca are corzi, gat si calus, facuta cum e, dintr-un singur lemn, si cu palnia ei argintie - parca-i de pe alta planeta! "Pe la noi ii zicem higheghe cu tolcer. Higheghe inseamna vioara, no, iar tolceru' e goarna. Numa' stati sa vedeti".
Gazda mea iese afara, in ograda, cu higheghea stransa la piept. Inalt si subtire, proiectat pe albul zapezii si vegheat de catei si de vaca Stela, Dorel Codoban incepe sa cante cu foc, cu capul culcat pe vioara. Canta mai intai un cantec lautaresc din Bihor. Dupa care o polca. Apoi un vals. Parca bucuroasa sa arate ce poate, vioara suna cald si puternic, peste tihna satului ascuns in zapada, la poalele muntilor.

Poteca lupilor

- Cum ai inceput sa canti la vioara, mestere Codoban? Si cum ai facut matale higheghele cu tolcer?

- Ehei, povestea mea cu muzica e dragoste veche si grea... Cand eram eu copil, prin anii '50, nu mai stia nimeni aici la noi in satul Lazuri de higheghe. De higheghe cu goarna nici atata, ca dupa razboi se pierduse mestesugul lor in tot Ardealul, se topise ca si cum n-ar fi fost! Pare greu de crezut azi, cand in Bihor nu exista taraf fara vioara cu goarna. Dar in vremea aia, in sat nu aveam nici curent, n-aveam radio, nu erau patefoane, nu era nimic! Doar unul cu cimpoiul mai canta si el cum putea. No, si tocmai atunci o venit in sat un dascal nou, un invatator care o tras in gazda la noi. Ion Comanescu il chema, n-o sa-l uit cat oi trai. Si intre bagaje, invatatorul avea si o cutie neagra, pe care nu o deschidea niciodata si nici nu lasa pe nimeni s-o atinga. Pana cand intr-o zi, fiind singur acasa, n-am mai rabdat si-am deschis cutia.Inauntru era o vioara. Cat traiesc n-o sa uit cum lucea, galbena, ca aurul, pe asternutul cela de catifea. Mi-am plimbat mana pe corzile ei, si atunci i-am auzit sunetul. Speriat am inchis cutia, dar sunetul viorii mi-a intrat in inima si n-a mai plecat.
Din clipa aia, m-am pus si-am desenat - zice mesterul. La scoala, nu imi mai trebuia nimic. Toate caietele le umplusem cu viori. Zi si noapte, desenam viori intruna, ca apucatul. Mama, cand a vazut caietele alea, si cand i-am mai si spus ca vreau sa ma fac lautar, m-a luat la bataie. "Eu vreau sa te scot la scoala si tu umbli dupa cantat? Numa' tiganii canta la vioara!". Si m-a batut mama, si dupa ce m-a batut, m-a trimis cu doua cani dupa apa, la izvor. De ciuda, am spart canile, si iar am luat bataie. "Omoara-ma, mama, ca eu fara higheghe tot mor!", am strigat. Atunci mama a inceput sa planga. A plans mult, dar dupa ce i s-au uscat lacrimile, s-a hotarat. Pe atunci o vioara era foarte scumpa, ca mai ramasesera numai cele vechi. Dar mama avea doua capre si intr-o zi, fara sa-mi spuna, le-a vandut si mi-a cumparat higheghe. Ma vad ca acum. Stam in tinda, era toamna, asa, mai tarziu, si eu mi-am pus prima mea vioara pe un strat de gutui, culese din gradina. Era galbena, ca ele...
*
Apoi, copilul de 11 ani merge sa invete sa cante la vioara. Tot mama ii gaseste in satul Rosia un tigan batran, care fusese candva lautar, viorist pe la nunti. Dar pana la Rosia e drum lung, kilometri intregi, numai prin padure si grohotisuri. "Eu le duceam oua, faina, un pic de slanina, ca era saracie in lume, si tiganul era sarac, lipit pamantului. Da' canta!", isi spune mai departe povestea Dorel Codoban. "Si baci Gheorghe, asa ii zicea, mi-a aratat toate secretele lui: polca, dans, doina, orice! Si la urma, dupa ce terminam lectiile cu el, in loc de lauda, luam bataie de la pruncii tiganilor, de ciuda ca ei nu puteau sa cante asa de bine ca mine. Ce-i drept, si Gheorghe baci ii tot certa, ca nu le sade mintea la muzica. No! Si pe urma o luam inapoi, indarapt, catre casa, tot prin padure, numa' ca era noapte la intoarcere, multa salbaticiune si lupii urlau in urma mea. Insa Dumnezeu m-a pazit". Si pe urma a aflat satul. S-a latit vestea ca Dorelul lor, la nici 15 ani, are repertoriu bogat, si au inceput sa-l cheme duminica, la Caminul Cultural. "Le cantam pentru 10 lei hore taranesti. Si ei dansau dupa mine. Primul lucru pe care l-am facut cu banii castigati a fost sa-mi cumpar o patura, pentru ca in casa batraneasca dormeam pe jos, pe paie, nu aveam nici pat. O pastrez si acum".
In scurt timp, faima de viorist a lui Dorel Codoban a explodat. Mai intai au inceput sa-l arvuneasca prin Tara Beiusului, care pe la nunti, care pe la botezuri. Dupa care au urmat orchestrele profesioniste, cu marca: ansamblul "Ciocarlia" din Bucuresti, filarmonica "Crisana" din Oradea, si turneele in afara tarii. Asa a ajuns Dorel Cordoban la o noua rascruce a vietii. Intr-o calatorie in Iugoslavia, a vazut pentru prima data in viata lui o vioara cu goarna. Cand a auzit-o si cum rasuna, a ramas secerat. Avea 20 de ani si si-a jurat sa cante si el la un asemenea instrument, chiar de va fi nevoie sa si-l faca el singur. Si l-a facut.

Vioara cu altoi de patefon

S-a intamplat in 1965. Dorel Codoban ajunge in Serbia, intr-un turneu cu unul dintre ansamblurile mari cu care incepuse sa cante.Intr-un orasel de provincie vede pentru prima oara in viata lui o vioara cu goarna. Stralucea ca soarele in vitrina prafuita a unui anticariat. Era duminica, magazinul era inchis, si artistii romani au plecat repede din oras, dar imaginea viorii cu goarna nu ii mai da pace lui Dorel. Era sigur ca muzica lui va suna mult mai bine pe-un instrument cu tonalitati diferite. "Vedeam ca vioara simpla, oricat de frumos ii era sunetul, nu face fata muzicii populare, nu amplifica destul. Dar nici sa renunt la ea nu voiam", imi spune mesterul. "Si intr-o noapte, ce m-am gandit? Ia sa iau eu o vioara, si s-o altoiesc cu un patefon! Prima data nu mi-a reusit, ca nu stiam cum sa fac. Nu stiam cum sa pun diafragma de patefon, dar nu m-am lasat. Noaptea nu dormeam, lucram la lampa. Asa am facut primul model. L-am scobit dintr-un butuc de lemn. Si i-am pus o palnie taiata dintr-o trompeta de pionieri, si cateva piese de la un patefon ce mi-l daduse un vecin". Si higheghea a cantat! Dorel a fost atat de fericit, de parca auzise un inger cantand. Greul, insa, acum incepea. Mesterul nu avea corzi pentru viori. Asa ca isi rasuceste singur corzi din mat de oaie, cu fuiorul de la furca. Iar cleiurile si le face din lacrima picurata de coaja prunilor. Cel mai greu i-a fost sa nimereasca lemnul de viori. A incercat pe rand sa faca trupul higheghei din nuc sau din cires. Nu suna bine. Pana intr-o zi, cand a plecat spre muntii Gurghiului, in Harghita.

Pe Valea Viorilor

Dorel Codoban aflase ca in muntii din cealalta parte de Ardeal, in tinutul Harghitei, creste paltinul cret - cel mai bun lemn de viori din Europa. Acolo, nu departe de Reghin si de satul Gurghiu, exista o vale. Intai i s-a zis Valea Italianului, apoi Valea Viorilor. Acolo au descoperit lutierii italieni, acum 300 de ani, muzica pe care o canta codrul romanesc. Si de 300 de ani, viorile italiene au in trupul lor paltinul magic din muntii Gurghiului. "Era tot intr-o iarna, cand am ajuns si eu pe Valea Viorilor" , isi aminteste Dorel Codoban, "Si n-a fost intamplator, pentru ca lemnul de vioara trebuie sa-l tai iarna, ca pe lemnul de icoane, ca sa nu aiba seva in el. Si trebuie sa-l tai in patrar, adica in patru, ca asta e numarul cel secret, cel magic, al paltinului... Un maistru batran de la fabrica de viori din Reghin ma invatase toate aceste mestesuguri vechi, italienesti! Si tot el mi-a spus ca trebuie mai intai sa te imprietenesti cu copacul. Si sa mai fii si curat la trup si la suflet, ca sa-l alegi pe cel bun. Asa ca inainte sa plec la drum, m-am spovedit si m-am impartasit la biserica noastra, din Lazuri. Si de abia dupa ce am facut prima mea vioara din lemn de paltin m-am simtit mester adevarat".

Epilog

De atunci pana azi, Dorel Codoban a construit, cu truda grea, peste 2500 de viori cu goarna. Viorile lui sunt cerute peste tot, din Germania, Austria si Ungaria, pana in America. Si tot el, acum cinci ani, a inventat, intr-una din iernile ce-i poarta lui noroc, un instrument unic in lume: vioara cu doua goarne. Cu ea a cantat la Paris, la Viena si la Budapesta. Pentru o vioara cu doua goarne, un american a batut toata Europa, sa-l gaseasca si s-o cumpere. "Munca o fi ea cum o fi, dar azi nu mai gasesc aparate, nici trompete, nici patefoane", ofteaza mesterul. "Ca tolcerele nu le pot face eu. Vorbesc cu fiecare strain care cumpara de la mine ca daca gaseste gramofoane, patefoane, sa-mi aduca. Cineva a gasit cateva la piata, in Austria, si mi le-a adus".

- Colinde cantati la higheghe, mestere Codoban? Zapada a venit, iar Craciunul e la doi pasi.

In loc de raspuns, mesterul lutier prinde o vioara in brate, se ridica in picioare si se pregateste sa atinga coardele cu arcusul. Chemata parca de un gand fermecat, nana Floare intra, si ea, in odaie, legata peste piept cu naframa ei inflorata. Cu ochii ridicati spre un cer vazut doar de ea, sparge pacea clipei, cu o voce puternica, aspra, pornita taraneste, din gat. "In gradina Raiului, Ziurel de ziua, Sade Maica Domnului, Ziurel de ziua...".
Timid la inceput, apoi tot mai puternic, glasul trompetei cu goarna urca si el spre cerul de dincolo de tavanul odaii, spre raiul plin de ingeri cazuti in extaz. Au mai auzit ei colinde, in pragul Craciunului, dar higheghea lui Dorel Codoban suna mai frumos decat trambitele din Ierihon. Buluciti in ferestrele albastre, deschise in vazduhul inseninat, rastoarna vifornite de fulgi argintii peste comuna Lespezi, din Muntii Padurea Craiului.