Aspazia Otel Petrescu - "Parca l-as fi intalnit pe Iisus"

Marturii despre Parintele ARSENIE BOCA

Numele doamnei Aspazia Otel Petrescu este cunoscut si respectat in Romania. Ea face parte dintre "martirii" inchisorilor comuniste, o luptatoare care si-a platit idealurile cu suferinte. Nascuta la Cernauti, din parinti invatatori, se refugiaza cu familia in Romania, in anul 1944, in satul Sugag, pe Valea Frumoasei, in apropiere de Sebes-Alba. Aspazia va frecventa cursurile Facultatii de Litere si Filozofie din Cluj. Deoarece face parte din "Fratia Ortodoxa Romana Studenteasca", organizatie ce avea rolul de a conecta studentimea clujeana la valorile spiritualitatii crestine si la valorile si traditiile poporului roman, in anul 1948, in prag de a-si sustine licenta, va fi arestata. La scurta vreme, inainte de a ajunge la inchisoare, in viata tinerei studente din Cluj se va petrece, insa, un mare eveniment: intalnirea, la Manastirea Sambata, cu parintele Arsenie Boca. Emotionante si vii, in ciuda zecilor de ani trecuti de atunci, evocarile d-nei Aspazia Otel Petrescu se numara printre cele mai frumoase si importante marturisiri legate de "Sfantul Ardealului". Publicate in carti cu mare audienta la public, ele au un farmec sporit cand sunt ascultate pe viu, "in direct". La 87 de ani, d-na Aspazia nu si-a pierdut iradierea pe care le-o daruieste celor din jurul ei, dupa cum nu si-a pierdut nici harul vorbirii, puterea de a invia amintirile din trecut. Am beneficiat, si eu, de darurile acestea, cu prilejul unei vizite pe care i-am facut-o la Roman, in toamna acestui an. Un prilej special, in care d-na Aspazia Otel Petrescu s-a intalnit cu doua foste colege de inchisoare din Muntii Apuseni, carora le multumesc ca m-au acceptat ca insotitor.
Dar, inainte de toate, ii multumesc gazdei noastre, care mi-a permis sa apas pe butonul reportofonului si sa public, apoi, marturiile legate de parintele Arsenie Boca, marele indrumator al vietii sale spirituale si sufletesti.

Detinuta cu codite impletite

Aspazia Otel Petrescu este un nume reprezentativ pentru marea masa de "banditi" care au "beneficiat" de "tratamente speciale" in inchisorile comuniste. Desi era doar o adolescenta firava cand a fost arestata, perindandu-se prin mai multe inchisori, in care a avut mereu parte de un "tratament special", a suportat cu demnitate si mult curaj anii de temnita. "Otel" a fost probabil un nume predestinat, un nume care evoca o personalitate de exceptie si o tarie de caracter mai dura decat fierul. Cu cat oprimarea era mai intensa si caznele mai crude, cu atat Aspazia devenea mai puternica. Personalitatea sa crestea frumos spre lumina de care nu avea parte in inchisoare, se inalta spre Dumnezeu. Fiecare noua tortura ii slefuia sufletul si ii intarea si mai mult credinta si dragostea de Hristos.
Era copila cand a intrat pe poarta inchisorii de la Mislea, cu doua codite impletite, ce-i atarnau pe umeri, si cu privirile nedumerite de nedreptatea care i se facea. O va impresiona chiar si pe directoarea inchisorii, care va exclama, privind-o: "De cand sunt inchisi si copiii?". A fost eliberata de-abia peste 14 ani, femeie in toata firea, cu parul complet carunt, dar cu sufletul neatins. Privirile ii erau limpezi si senine. Nici o incrancenare, nici o durere nu se putea citi in ele. Ferestre deschise spre o viata in care nu era nimic de ascuns.

Prima intalnire

Aureolata de nimbul alb al parului, inconjurata de icoane, crucifixuri si candele, asezate in fata altarului amenajat pe unul din peretii odaii, d-na Aspazia se pregateste, parca, sa oficieze un ritual.
"Intalnirea cu Parintele Arsenie Boca a fost unul dintre cele mai zguduitoare si marcante momente din viata mea. De aceea, de fiecare data cand povestesc, retraiesc cu aceleasi emotii de atunci intregul eveniment. Imi cer scuze daca lacrimile ma vor coplesi la un moment dat.
Sa incep, asadar... Eram studenta la Litere si Filozofie in Cluj, in ultimul an. Ma framantam de multa vreme cu privire la o anume stare sufleteasca negativa, de care nu reuseam sa scap. Din aceasta cauza, ma simteam teribil de vinovata si nevrednica de a lua Sfanta Impartasanie. Ma rugam intens sa-mi gasesc un duhovnic care sa ma scoata din aceasta stare. O minune face ca intr-una din zile, la iesirea din biserica, Zorica Latcu, o buna prietena a mea, care trecea atunci pe strada, sa ma abordeze si sa-mi propuna sa mergem la Sambata de Sus, la Parintele Arsenie. Nu mi-a lasat timp de gandire si sovaiala, pentru ca trebuia sa fugim la tren...
Era un ianuarie incarcat de zapada. Dupa un drum lung si obositor, in care ne-am luptat din greu cu nametii, am ajuns la manastire. Pe drum ma gandeam ca ar fi minunat sa-l intalnesc pe Parintele intamplator, fara o prezentare oficiala. Odata ajunse la manastire, Zorica m-a abandonat la bucatarie, dupa care a plecat sa se intalneasca cu Parintele. La acea data, ea lucra la corectura cartii Cararea Imparatiei, alaturi de Parintele Arsenie. Era, asadar, un om al casei, avand chilia ei...
Stateam de ceva vreme printre oalele de la bucatarie, abandonata de Zorica, cand din senin m-au podidit lacrimile. Curgeau, curgeau fara oprire, cu bucurie parca, ca un suvoi nestavilit, ca un ropot de ploaie racoroasa, dupa o perioada de seceta si arsita cumplita. Femeia de la bucatarie m-a observat si mi-a spus: "Ti-a vorbit parintele?". "Nu, nici vorba!", am raspuns eu. "Nu stiu ce mi-a venit". "Atunci sigur si-a indreptat atentia asupra ta, de-acolo din chilie", a mai adaugat femeia. Abia mai tarziu am aflat ca in acele momente, Zorica tocmai ii vorbea despre mine si Parintele imi cerceta cugetul. Si am plans asa, linistit, ca o izbavire, din pacate si dureri, pana cand cineva a venit sa ma conduca in chilia Zoricai, unde tocmai se facuse focul si era fum. Zorica nu sosise. Asteptam in fata geamului deschis ca fumul sa iasa din odaie, si priveam departarile, in timp ce lacrimile continuau sa-mi curga, linistit, pe obraz.
Peisajul era de o frumusete coplesitoare. Iti inalta sufletul spre Dumnezeu. Zapada vatuia brazii din jur si acoperea cu lintoliu imaculat curtea manastirii. Departarile erau strajuite de maiestuozitatea culmii crenelate a Muntilor Fagaras. In tonuri violacee, muntii se topeau in departare, in lumina palida a inserarii. In fata bisericii, pe care o vedeam din chilie, intr-o buturuga scorburoasa, Parintele amenajase un tamaier in care ardeau permanent rasini, smirna si tamaie. Aerul din jurul manastirii avea parfum de sfintenie. Parca auzeam falfairile aripilor de ingeri in jurul meu. Fumul alb-albastrui se ridica molcom din tamaier, realizand o legatura intre pamant si cer, in ora albastra a inserarii. La un moment dat, un glas nespus de bland mi-a intrerupt duetul meu tacut cu plansul si natura.
- Ce s-a intamplat? Iata-ma, asa cum ai dorit. Eu sunt acela pe care il cauti. Sunt pregatit sa te ajut.
M-am intors atat de brusc, incat m-am descumpanit, dar mana Parintelui m-a ajutat sa ma echilibrez. In fata mea statea un calugar inalt, zvelt, imbracat in alb. Ma privea atent. Ochii care ma priveau erau de un albastru luminos, privirea lor era infinita. Intelegeam ca ei vad tot, tot, pana in adancul fiintei mele. La randul meu, am vazut cu claritate ce anume era grav in viata mea si pentru ce era nevoie de mult plans.
Intalnirea cu Parintele m-a naucit in primul moment, dupa care a urmat limpezirea. Parca as fi avut o intalnire cu Iisus. Persoana Parintelui Arsenie avea extraordinara capacitate de a manifesta, de a sugera dumnezeirea. Doar privindu-l, inauntrul fiecaruia se petreceau schimbari majore. Lumea se convertea, se increstina, isi abandona patimile si pacatele sub privirile lui. A doua zi, aveam sa asist la cea mai impresionanta liturghie din viata mea. Am vazut atunci o biserica intreaga in lacrimi. Toti traiau extrem de intens momentul, iar Parintele Arsenie, la Prefacere, savarsea intregul ritual zguduindu-se de plans. Credinciosii nu observau decat tremurul umerilor, desi vocea sa nu inregistra nici o modificare.
Transfigurata, transformata, echilibrata, am plecat de la Manastirea Sambata, calauzita de promisiunea Parintelui Arsenie de a ne revedea de Florii."

Impartasanie pentru 14 ani

"Atunci, in '48, Pastile cadeau in 2 mai. In jurul manastirii natura era intr-o exuberanta totala. Totul in jur era in floare. Pasarile cantau imnuri de slava Creatorului, alaturi de calugarii manastirii. De Florii, am avut o alta intrevedere cu Parintele Arsenie. Am fost consemnata in chilie timp de trei zile, dupa care urma sa ma prezint la spovedanie. M-a incurajat. Mi-a spus sa nu mai fiu atat de timida si de speriata. In aceste zile, mi-au tinut companie in chilie primele capitole din Cararea Imparatiei.
Miercuri seara, am intrat la spovedanie incarcata de emotie, dar cu curaj. Parintele mi-a ascultat cu rabdare, ore in sir, spovedania. Cand mi-am exprimat dorinta de a ma calugari, Parintele a intervenit: "Cata certitudine ai ca vrei sa intri in monahism?". "99%, parinte". "Si acel 1% cum se traduce?". "Mi-e teama ca nu am chemare, ca nu asta este voia lui Dumnezeu". "Dar, fata draga, nu realizezi ca acest procent de indoiala cantareste cat cele 99 de certitudine?Uite cum facem! Ne vom ruga impreuna pentru ca Dumnezeu sa ne descopere voia Lui. Pana pe 15 august, va veni raspunsul la rugaciunea noastra. Te asigur ca nu vei mai avea nici un dubiu".
Am primit cu mare fericire dezlegarea de pacate si Sf. Impartasanie, din mana Parintelui, in Joia Mare. Pentru cei din jur era de mirare cum Parintele ma impartaseste atat de repede, fara o perioada mai lunga de penitenta, deoarece se stia ca nu mai luasem Sf. Impartasanie de 4 ani.
La acea data, nu stia nimeni ce avea sa urmeze. Doar Parintele vedea urgia ce se pregatea sa se-abata asupra tarii. Impartasania primita atunci trebuia sa-mi fie sprijin pentru urmatorii 14 ani de incercari care ma asteptau. Parintele nu dorea sa ma sperie, dezvaluindu-mi viitorul sumbru. Saptamana Mare petrecuta atunci la Sambata a fost una de pregatire pentru lupta cumplita ce urma sa o duc curand, cu stihiile dezlantuite ale iadului. De-abia mai tarziu, in zilele negre de temnita grea, am inteles lamurit aceste lucruri..."
Istovita de emotia amintirilor, d-na Aspazia suspina adanc si frange doua lacrimi sub pleoape. O rog, totusi, sa spuna pana la capat povestea acelei miraculoase nopti de Inviere, pe care, desi am citit-o in cartea sa, "Strigat-am catre Tine, Doamne...", as vrea s-o retraiesc, prin magia inegalabila a cuvintelor vii.

Flacara vie

"Dupa Deniile din Joia Mare, Parintele m-a invitat, alaturi de Zorica, sa iau parte la masa care se lua in trapeza, la miezul noptii, dupa care calugarii intrau in post negru, pana la Inviere. Era o noapte cum rar mi-a fost dat sa vad. Natura se zbuciuma innebunita, cantand un Prohod pentru Cel pus in mormant. Intunericul era in jurul nostru ca o pacura groasa. Salciile suspinau si oftau din greu, sub rafalele nemiloase de vant, maturand cu plete verzi prundisul aleilor.Cei care eram acolo, in acel moment, trebuia sa strabatem aleea care lega biserica de arhondaric. Cum intunericul era de nepatruns, Parintele Arsenie a luat o lumanare groasa, dintr-un sfesnic, si a pornit in fata convoiului. Toti din convoi eram cu ochii pe lumanarea Parintelui, pe care o tinea in lateral, departata de dansul. Palele de vant puternic o luau in primire, ii invartejeau flacara in toate partile. Curgea uneori in jos, o lua in lateral, cand in stanga, cand in dreapta, iar alte ori se inalta nefiresc de mult in sus, insa nu se stingea. Priveam fascinata lumanarea, calcand tot aiurea, pandind clipa cand aceasta se va stinge, insa acest lucru nu s-a intamplat. Zorica mi-a soptit, la un moment dat: "Este ca in poezia mea, "Rapire": Atat era cararea de fierbinte/ Ca tainic gand imi staruia in minte/ Sa nu-mi atarne haina jos, in jar...".
Ma miram cum de facea parintele acea demonstratie a puterilor sale, deoarece, de obicei, se ferea de asemenea lucruri. Se povestea ca odata, in timpul rugaciunilor sale solitare din biserica, parintelui i se stinsese lumanarea. Atunci se dusese la o alta lumanare, luase flacara pe degetul mic si-si aprinsese lumanarea stinsa. Cine il vazuse, spusese peste tot, in manastire, dar Parintelui nu-i fusese pe plac aceasta popularizare a intamplarii.
Cand am ajuns in pragul cladirii, Parintele s-a oprit si a asteptat sa intre toata lumea. Zorica si cu mine eram ultimele. Cand am ajuns in dreptul sau, Parintele mi-a intins lumanarea zicand: "Tine tu lumanarea si nu te mai mira atat". Disperata, am ocrotit cat am putut flacara lumanarii, cu mainile facute caus, arzandu-ma toata, insa lumanarea s-a stins pe loc. "Vezi ca trebuie sa inveti cum sa duci lumina in furtuna!", mi-a spus Parintele. "N-am sa fiu niciodata o buna purtatoare de lumina", am spus dezolata. Din nou, Parintele ma pregatea cu aceste vorbe pentru ce va urma.

Ascultarea

Intre timp, toata lumea intrase si se aseza la masa. Eu am intrat la bucatarie, neavand curajul sa ma asez la masa cu Parintele. Acesta mi-a observat insa lipsa, a venit si m-a luat de mana, spunandu-mi: "Trebuie sa inveti sa faci ascultare. Aici nimeni nu face nimic de capul lui. Am sa-ti dau un canon. Nu vei participa alaturi de noi la a doua Inviere, care se va face la chilia din padure. Vei sta sa meditezi la ce inseamna sa asculti de duhovnic".
A sosit si momentul cand avea loc plecarea la chilia Parintelui, sapata in stanca muntelui. Era emotie mare, deoarece putini cunosteau acest loc. Acum, Parintele dorea sa fie acolo cu toti participantii la slujba celei de-a doua Invieri. Eu ma gandeam sa incalc canonul si sa o iau pe ascuns, in urma convoiului. Insa, cand sa dau coltul bisericii, un calugar mi-a taiat calea: "Ce vrei sa faci? Nu cumva ai de gand sa incalci canonul Parintelui? De altfel, Parintele m-a trimis sa-ti port de grija si sa te ajut sa nu-ti fie prea grea renuntarea".
Pe parinte-l chema Iustin. M-am asezat langa el pe o bancuta, iar acesta a inceput sa-mi povesteasca martirajul Sf. Didim si al Sfintei Teodora. In momentul in care povestirea a ajuns la sfarsit, din faldurile noptii a inceput sa rasune din ce in ce mai glorios vestea ca Hristos a inviat! Apele intunericului s-au despicat si, in frunte, in nimbul licaritor al lumanarilor aprinse, a aparut parintele Arsenie, urmat de o mare de chipuri luminate de stelutele tremuratoare ale lumanarilor. Alba, inalta, silueta Parintelui parea ca vine de lunga vreme, de foarte departe, din alt veac, cand Domnul sfintea pamantul cu talpile Sale. Poporul ce canta imnul Invierii, cu lumanari aprinse in maini, parea sa formeze apoteoza ce incununa sacrificiul celor doi martiri din povestirea parintelui Iustin. Tabloul era fantastic, fascinatia lui nu poate fi cuprinsa in cuvinte.
"Vezi, sora, cum stie Domnul sa rasplateasca ascultarea? Am fost lipsiti de bucuria de a fi cu Parintele nostru la chilia sa din munte, dar nici unul din cei prezenti acolo nu a putut vedea tabloul miraculos ce se prezinta ochilor nostri".
Parintele Iustin avea dreptate. Tabloul era magnific, unic, irepetabil, imposibil de transmis prin cuvinte sau de imaginat cu penelul.
In lunea Sfintelor Pasti, mi-am luat binecuvantarea de plecare. Parintele m-a binecuvantat pe crestet, repetand de mai multe ori: "Dumnezeu sa-ti ajute copila". Apoi mi-a dat un cuvant de invatatura pentru toata viata: "Cine cauta sa scada la crucea sa mai mult isi adauga". Cei care au asistat la acest moment mi-au spus ca fata Parintelui era extrem de indurerata atunci cand mi-a acordat binecuvantarea. Cu siguranta, el a vazut ca ma asteapta grele incercari, in care voi avea mare nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. Acest lucru s-a adeverit curand. In 9 iulie am fost arestata. In 15 august, cand asteptam raspunsul Maicii Domnului, acesta a venit foarte clar. Nu manastire, ci inchisoare era voia Domnului.
Nu sunt vrednica sa arat cat de incomensurabila este zidirea parintelui Arsenie in neamul nostru roman si crestin ortodox. Am incercat cu nevrednicie sa evoc clipa daruita mie de acest Sfant Parinte si ce imens bine mi-a facut, pregatindu-ma pentru inchisoare".
Astfel si-a incheiat d-na Aspazia Otel sirul amintirilor legate de parintele Arsenie, adaugand o noua si impresionanta marturie despre maretia sa duhovniceasca.