Pana sa citesc acest volum, am crezut si eu ceea ce se sustinea apasat, ca savantul roman Nicolae Paulescu este descoperitorul insulinei in 1921, ca omenirea ii datoreaza posibilitatea de tratare a diabetului. Ca atribuirea Premiului Nobel pentru Medicina in 1923 cercetatorilor canadieni F. G. Banting si J.J.R. Macleod pentru purificarea extractului de pancreas si introducerea lui in tratamentul diabetului la om e o nedreptate strigatoare la cer si un furt intelectual. Cat despre activitatea politica, despre militantismul extremist si scrierile rasiste ale savantului abia amintite cu ingaduinta de cei ce intretin oficial cultul personalitatii lui, ca martir al stiintei persecutat si in posteritate de forte oculte nu stiam mai nimic. Cum insa "scrisul ramane", toate acele carti, brosuri si articole semnate de N. C. Paulescu (1869-1931) pot fi gasite in arhive si analizate peste timp, sine ira et studio, cu impartialitatea pe care o pretindea Tacit istoricilor inca din primul secol al erei noastre. Misiune delicata pe care si-o asuma medicul originar din Romania Peter Manu, profesor de medicina interna la "Albert Einstein College of Medicine" din New York, si istoricul Horia Bozdoghina, specializat in viata politica din Romania interbelica. Ei au curajul de a releva cu documente adesea socante si partile vulnerabile ale "mitului Paulescu", exaltat fara nuante, atat de protocronisti, cat si dupa 1989, manipulat spre a hrani orgoliul national sau a justifica derapaje extremiste. Cum istoria medicinei e un domeniu nefamiliar marelui public, volumul incepe prin a trece in revista studiul clinic al diabetului, incepand cu biochimistul Oskar Minkowski si fiziologul Josef von Mering care, prin experimente pe caini, au ajuns la concluzia, publicata in 1889, ca pancreasul produce o substanta care scade glucoza din sange. Dupa terminarea a doua doctorate la Paris, N.C. Paulescu e indrumat de mentorul lui iubit, profesorul Etienne Lancereaux, spre cercetarea diabetului zaharat, pe drumul experimental deschis de Minkowski. Experientele cu extract pancreatic l-au dus la descoperirea pancreinei, prezentata ca o metoda de tratament folosita prima oara, cu rezultate, la caini, in comunicari stiintifice publicate la Paris in 1920-1921. In 1922, savantul obtine in Romania si brevetul de inventie pentru pancreina. Ceea ce nu se stie este ca exact aceeasi metoda (si cu aceleasi rezultate) fusese folosita de un cercetator american, Kleiner, inca din 1910 si facuse obiectul unei comunicari in 1915 in cea mai importanta revista de specialitate, cu circulatie internationala. Paulescu nu-l aminteste in comunicarea lui, desi cronologic prioritatea ii apartine lui Kleiner. In schimb, asa-zisii uzurpatori ai Nobelului din echipa canadiana, care purificasera extractul de pancreas si il administrasera unor bolnavi de diabet, salvandu-i de la moarte, isi mentioneaza predecesorii, inclusiv pe Paulescu (care nu testase niciodata pancreina pe oameni). Profesorul Peter Manu nu neaga ca cercetarile savantului roman au contribuit la gasirea unui tratament pentru diabet, dar meritele pentru insulina injectabila la oameni sunt impartite. In al doilea rand, ni se releva faptul ca, pentru a fi luat in consideratie de Comitetul Nobel, fiziologul roman ar fi trebuit sa fie propus. Or, desi cercetarile lui erau cunoscute de savantii care faceau nominalizari pentru Medicina, numele lui Paulescu n-a fost avansat. Daca in privinta prioritatii si meritelor pentru descoperirea efectelor fiziologice si terapeutice ale insulinei noua, profanilor, ne e mai greu sa judecam, revelatiile pe care le aduce volumul "Polemica Paulescu" in privinta activitatii politice, alaturi de A. C. Cuza si a "teoriilor" rasiste ale lui N.C. Paulescu sunt stupefiante pentru un om de stiinta atat de inteligent. Ura paroxistica impotriva evreilor, exprimata intr-o multime de scrieri de o violenta extrema si pline de aberatii, te duce cu gandul la o fixatie patologica. Publicate cu svastica pe coperta incepand din 1924, aceste brosuri cu titlul "Complot jidano-francmasonic impotriva neamului romanesc", "Degenerarea rasei jidanesti", "Desfraul jidanilor", "Jidanii si alcoolismul", "Sinagoga si Biserica" etc. abunda in enormitati instigatoare. N-am loc aici decat de un singur citat: "In urma cercetarilor mele am descoperit ca jidanii au un creier prost format, adica cu totii sunt degenerati. Degenerarea asta o inteleg asa, ca toti jidanii sunt nebuni fara exceptie". Sunt multe asemenea afirmatii facute spre a "demonstra" inferioritatea biologica, intelectuala si morala a evreilor (printre exemple: Albert Einstein si Henri Bergson, ai caror creieri ar fi cantarit mai putin decat ai arienilor. Cei doi laureati Nobel erau in viata cand Paulescu scria asta, in 1926!) Desigur, cartea lui Peter Manu si Horia Buzdughina nu e ultimul cuvant in "polemica Paulescu" si va starni discutii. Ar fi bine insa ca ele sa fie lipsite de fanatism, cu documentele in fata, si nu dupa ureche. Abia asa s-ar putea discerne meritele savantului si laturile intunecate, de neignorat, ale personalitatii lui.
Selectia "Formula AS"
Peter Manu, Horia Bozdoghina, "Polemica Paulescu: stiinta, politica, memorie", studiu introductiv de William Totok, postfata de Radu Ioanid, Editura "Curtea Veche" (tel. 021/222.25.36), 296 pag.
Pana sa citesc acest volum, am crezut si eu ceea ce se sustinea apasat, ca savantul roman Nicolae Paulescu este descoperitorul insulinei in 1921, ca omenirea ii datoreaza posibilitatea de tratare a diabetului. Ca atribuirea Premiului Nobel pentru Medicina in 1923 cercetatorilor canadieni F. G. Banting si J.J.R. Macleod pentru purificarea extractului de pancreas si introducerea lui in tratamentul diabetului la om e o nedreptate strigatoare la cer si un furt intelectual. Cat despre activitatea politica, despre militantismul extremist si scrierile rasiste ale savantului abia amintite cu ingaduinta de cei ce intretin oficial cultul personalitatii lui, ca martir al stiintei persecutat si in posteritate de forte oculte nu stiam mai nimic. Cum insa "scrisul ramane", toate acele carti, brosuri si articole semnate de N. C. Paulescu (1869-1931) pot fi gasite in arhive si analizate peste timp, sine ira et studio, cu impartialitatea pe care o pretindea Tacit istoricilor inca din primul secol al erei noastre. Misiune delicata pe care si-o asuma medicul originar din Romania Peter Manu, profesor de medicina interna la "Albert Einstein College of Medicine" din New York, si istoricul Horia Bozdoghina, specializat in viata politica din Romania interbelica. Ei au curajul de a releva cu documente adesea socante si partile vulnerabile ale "mitului Paulescu", exaltat fara nuante, atat de protocronisti, cat si dupa 1989, manipulat spre a hrani orgoliul national sau a justifica derapaje extremiste. Cum istoria medicinei e un domeniu nefamiliar marelui public, volumul incepe prin a trece in revista studiul clinic al diabetului, incepand cu biochimistul Oskar Minkowski si fiziologul Josef von Mering care, prin experimente pe caini, au ajuns la concluzia, publicata in 1889, ca pancreasul produce o substanta care scade glucoza din sange. Dupa terminarea a doua doctorate la Paris, N.C. Paulescu e indrumat de mentorul lui iubit, profesorul Etienne Lancereaux, spre cercetarea diabetului zaharat, pe drumul experimental deschis de Minkowski. Experientele cu extract pancreatic l-au dus la descoperirea pancreinei, prezentata ca o metoda de tratament folosita prima oara, cu rezultate, la caini, in comunicari stiintifice publicate la Paris in 1920-1921. In 1922, savantul obtine in Romania si brevetul de inventie pentru pancreina. Ceea ce nu se stie este ca exact aceeasi metoda (si cu aceleasi rezultate) fusese folosita de un cercetator american, Kleiner, inca din 1910 si facuse obiectul unei comunicari in 1915 in cea mai importanta revista de specialitate, cu circulatie internationala. Paulescu nu-l aminteste in comunicarea lui, desi cronologic prioritatea ii apartine lui Kleiner. In schimb, asa-zisii uzurpatori ai Nobelului din echipa canadiana, care purificasera extractul de pancreas si il administrasera unor bolnavi de diabet, salvandu-i de la moarte, isi mentioneaza predecesorii, inclusiv pe Paulescu (care nu testase niciodata pancreina pe oameni). Profesorul Peter Manu nu neaga ca cercetarile savantului roman au contribuit la gasirea unui tratament pentru diabet, dar meritele pentru insulina injectabila la oameni sunt impartite. In al doilea rand, ni se releva faptul ca, pentru a fi luat in consideratie de Comitetul Nobel, fiziologul roman ar fi trebuit sa fie propus. Or, desi cercetarile lui erau cunoscute de savantii care faceau nominalizari pentru Medicina, numele lui Paulescu n-a fost avansat. Daca in privinta prioritatii si meritelor pentru descoperirea efectelor fiziologice si terapeutice ale insulinei noua, profanilor, ne e mai greu sa judecam, revelatiile pe care le aduce volumul "Polemica Paulescu" in privinta activitatii politice, alaturi de A. C. Cuza si a "teoriilor" rasiste ale lui N.C. Paulescu sunt stupefiante pentru un om de stiinta atat de inteligent. Ura paroxistica impotriva evreilor, exprimata intr-o multime de scrieri de o violenta extrema si pline de aberatii, te duce cu gandul la o fixatie patologica. Publicate cu svastica pe coperta incepand din 1924, aceste brosuri cu titlul "Complot jidano-francmasonic impotriva neamului romanesc", "Degenerarea rasei jidanesti", "Desfraul jidanilor", "Jidanii si alcoolismul", "Sinagoga si Biserica" etc. abunda in enormitati instigatoare. N-am loc aici decat de un singur citat: "In urma cercetarilor mele am descoperit ca jidanii au un creier prost format, adica cu totii sunt degenerati. Degenerarea asta o inteleg asa, ca toti jidanii sunt nebuni fara exceptie". Sunt multe asemenea afirmatii facute spre a "demonstra" inferioritatea biologica, intelectuala si morala a evreilor (printre exemple: Albert Einstein si Henri Bergson, ai caror creieri ar fi cantarit mai putin decat ai arienilor. Cei doi laureati Nobel erau in viata cand Paulescu scria asta, in 1926!) Desigur, cartea lui Peter Manu si Horia Buzdughina nu e ultimul cuvant in "polemica Paulescu" si va starni discutii. Ar fi bine insa ca ele sa fie lipsite de fanatism, cu documentele in fata, si nu dupa ureche. Abia asa s-ar putea discerne meritele savantului si laturile intunecate, de neignorat, ale personalitatii lui.
Pana sa citesc acest volum, am crezut si eu ceea ce se sustinea apasat, ca savantul roman Nicolae Paulescu este descoperitorul insulinei in 1921, ca omenirea ii datoreaza posibilitatea de tratare a diabetului. Ca atribuirea Premiului Nobel pentru Medicina in 1923 cercetatorilor canadieni F. G. Banting si J.J.R. Macleod pentru purificarea extractului de pancreas si introducerea lui in tratamentul diabetului la om e o nedreptate strigatoare la cer si un furt intelectual. Cat despre activitatea politica, despre militantismul extremist si scrierile rasiste ale savantului abia amintite cu ingaduinta de cei ce intretin oficial cultul personalitatii lui, ca martir al stiintei persecutat si in posteritate de forte oculte nu stiam mai nimic. Cum insa "scrisul ramane", toate acele carti, brosuri si articole semnate de N. C. Paulescu (1869-1931) pot fi gasite in arhive si analizate peste timp, sine ira et studio, cu impartialitatea pe care o pretindea Tacit istoricilor inca din primul secol al erei noastre. Misiune delicata pe care si-o asuma medicul originar din Romania Peter Manu, profesor de medicina interna la "Albert Einstein College of Medicine" din New York, si istoricul Horia Bozdoghina, specializat in viata politica din Romania interbelica. Ei au curajul de a releva cu documente adesea socante si partile vulnerabile ale "mitului Paulescu", exaltat fara nuante, atat de protocronisti, cat si dupa 1989, manipulat spre a hrani orgoliul national sau a justifica derapaje extremiste. Cum istoria medicinei e un domeniu nefamiliar marelui public, volumul incepe prin a trece in revista studiul clinic al diabetului, incepand cu biochimistul Oskar Minkowski si fiziologul Josef von Mering care, prin experimente pe caini, au ajuns la concluzia, publicata in 1889, ca pancreasul produce o substanta care scade glucoza din sange. Dupa terminarea a doua doctorate la Paris, N.C. Paulescu e indrumat de mentorul lui iubit, profesorul Etienne Lancereaux, spre cercetarea diabetului zaharat, pe drumul experimental deschis de Minkowski. Experientele cu extract pancreatic l-au dus la descoperirea pancreinei, prezentata ca o metoda de tratament folosita prima oara, cu rezultate, la caini, in comunicari stiintifice publicate la Paris in 1920-1921. In 1922, savantul obtine in Romania si brevetul de inventie pentru pancreina. Ceea ce nu se stie este ca exact aceeasi metoda (si cu aceleasi rezultate) fusese folosita de un cercetator american, Kleiner, inca din 1910 si facuse obiectul unei comunicari in 1915 in cea mai importanta revista de specialitate, cu circulatie internationala. Paulescu nu-l aminteste in comunicarea lui, desi cronologic prioritatea ii apartine lui Kleiner. In schimb, asa-zisii uzurpatori ai Nobelului din echipa canadiana, care purificasera extractul de pancreas si il administrasera unor bolnavi de diabet, salvandu-i de la moarte, isi mentioneaza predecesorii, inclusiv pe Paulescu (care nu testase niciodata pancreina pe oameni). Profesorul Peter Manu nu neaga ca cercetarile savantului roman au contribuit la gasirea unui tratament pentru diabet, dar meritele pentru insulina injectabila la oameni sunt impartite. In al doilea rand, ni se releva faptul ca, pentru a fi luat in consideratie de Comitetul Nobel, fiziologul roman ar fi trebuit sa fie propus. Or, desi cercetarile lui erau cunoscute de savantii care faceau nominalizari pentru Medicina, numele lui Paulescu n-a fost avansat. Daca in privinta prioritatii si meritelor pentru descoperirea efectelor fiziologice si terapeutice ale insulinei noua, profanilor, ne e mai greu sa judecam, revelatiile pe care le aduce volumul "Polemica Paulescu" in privinta activitatii politice, alaturi de A. C. Cuza si a "teoriilor" rasiste ale lui N.C. Paulescu sunt stupefiante pentru un om de stiinta atat de inteligent. Ura paroxistica impotriva evreilor, exprimata intr-o multime de scrieri de o violenta extrema si pline de aberatii, te duce cu gandul la o fixatie patologica. Publicate cu svastica pe coperta incepand din 1924, aceste brosuri cu titlul "Complot jidano-francmasonic impotriva neamului romanesc", "Degenerarea rasei jidanesti", "Desfraul jidanilor", "Jidanii si alcoolismul", "Sinagoga si Biserica" etc. abunda in enormitati instigatoare. N-am loc aici decat de un singur citat: "In urma cercetarilor mele am descoperit ca jidanii au un creier prost format, adica cu totii sunt degenerati. Degenerarea asta o inteleg asa, ca toti jidanii sunt nebuni fara exceptie". Sunt multe asemenea afirmatii facute spre a "demonstra" inferioritatea biologica, intelectuala si morala a evreilor (printre exemple: Albert Einstein si Henri Bergson, ai caror creieri ar fi cantarit mai putin decat ai arienilor. Cei doi laureati Nobel erau in viata cand Paulescu scria asta, in 1926!) Desigur, cartea lui Peter Manu si Horia Buzdughina nu e ultimul cuvant in "polemica Paulescu" si va starni discutii. Ar fi bine insa ca ele sa fie lipsite de fanatism, cu documentele in fata, si nu dupa ureche. Abia asa s-ar putea discerne meritele savantului si laturile intunecate, de neignorat, ale personalitatii lui.
Alte articole din acest numar
- Aspazia Otel Petrescu - "Parca l-as fi intalnit pe Iisus"
- Pod de culori Romania-Franta
- Regal fotografic la Bucuresti