"Doamna Carpatilor" - Lucia Apolzan

Istoria culturii romane are personalitati minunate, pe care involburarile timpului le-au scos o vreme la lumina, pentru ca apoi sa le impinga in adanc, acoperindu-le stralucirea. O mare uitata este si Lucia Apolzan, mana dreapta a profesorului Dimitrie Gusti, o cercetatoare tenace a satului romanesc, pe care o celebram cu piosenie si emotie

Intr-o seara tarzie, zabovisem mult, oricum prea mult, si totusi, nu indrazneam sa plec de la perechea aceea de oameni foarte varstnici, aflati bine peste 90 de ani, care ma considerau prietena dar care, in seara aceea, pareau sa fi uitat ca eram acolo, cu ei. In simbioza lor, ea era cea care-l ingrijea pe el, devenit orb, de ceva vreme, si aproape tintuit la pat. Numai ca, de cateva zile, ei ii mergea din rau in mai rau, si acum se chircise covrig la picioarele patului, cumva in diagonala cu sotul ei, care-o striga din ce in ce mai tare, mai speriat - "Luci, unde esti, de ce stai departe, de ce nu vii langa mine, de ce?!". Ea incerca, soptit, sa-l linisteasca: "Sunt aici, nu pot sa vin, Horia, sunt aici...". "Da-mi mana, macar, Luci, da-mi, mana!".
Bratele li se intindeau unul spre altul bajbaind si neajungandu-se. Imi pareau, bizar, doua gaturi lungi de cocori insetati, cautand o apa ce se retragea din fata lor. Brusc, nu stiu cum mi-a venit si nici de ce, fara sa gandesc, m-am asezat intre ei si i-am dat fiecaruia cate o mana de-a mea, infiorata... Simteam cum trec curenti prin mine si cred ca tremuram usor. El mi-a sarutat mana, ea mi-a mangaiat-o, mi-au vorbit mult si nu stiu, nu mai stiu nimic, nici un cuvintel, decat ca era atata iubire, recunostinta, prietenie si caldura in mainile lor teribil de reci. Asta o stiu si, parca, o traiesc inca, uneori. La un moment dat, mi-a fost teama sa nu simta ca in mana lor e o alta mai calda, mai tanara, mai neteda decat cea pe care o asteptau. Sa nu se creada inselati, sa nu o perceapa ca pe o batjocura a sortii. Nici gand! Nu mi-au dat drumul decat tarziu.
Peste cateva zile, doua, ea a murit. Peste cateva luni, putine, si el...
Nascut in 1909, la Vulcan, Hunedoara, fiu de preot si frate cu poetul dramaturg (asa de celebru in epoca) Radu Stanca, lui Horia Sebastian Stanca i se spunea, in lumea prietenilor, Bubu, iar in cea literara, "batranul cavaler al bunului simt". Este unul dintre ultimii scriitori "puristi" ai literaturii romane. Ei, Luciei Florica Apolzan, nascuta in 1911 la Sibiu, dar coborand din Apoldu de Sus, orfana crescuta de-o bunica, i se spunea de catre folcloristi si etnologi "Doamna Carpatilor". Si era din neamul de tarani ardeleni incrancenati ai lui Horia, acel razvratit Horia, pe care-l pomenim totdeauna impreuna cu Closca si cu Crisan.

Calatoare prin munti

La Muzeul Satului din Bucuresti exista o relicva vie - un staul arhaic de oi, rotund, poligonal, cu acoperis conic, inca functional, despre care turistii intreaba, firesc, daca e vreun lacas stravechi de cult.Intr-un fel, este. Un soi de sanctuar, pentru ca taranii din Muntii Orastiei, Sureanul si Platforma Luncanilor cred ca Iisus s-a nascut in fan, printre oi si vaci, in staul. Lucia Apolzan a gasit relicva in peregrinarile ei pe munte. Singura, la vremea pensiei, din care se "sponsoriza" exclusiv, intre 57 si 69 de ani, a batut muntii amintiti in sus si-n jos. Cand a gasit staulul, i-a facut schite amanuntite, releveu, a anuntat muzeul. (Muzeul Satului, de a carui intemeiere nu era deloc straina, lucrand alaturi de Dimitrie Gusti.) Cand constructia de lemn a fost ridicata cu un elicopter, acum vreo 30 - 35 de ani, oamenii din satele risipite pe coaste au fost uimiti. Astazi, aproape toti, inclusiv cei de acolo, sunt preocupati sa scormoneasca pamantul dacic pentru a gasi cosoni. "Ca aici si cartita, cand arunca tarana, se intampla sa zvarle s-un ban de aur", zicea un mos. (Inainte de '90, "comorile" se predau tezaurului BNR sau Muzeului de istorie din Deva, acum, circula ilicit prin Europa.)
Lucia Apolzan incepuse prin a fi cea mai tanara, apoi ultima mohicanca din vestitele echipe de cercetare ale lui Dimitrie Gusti. (Isi daduse licenta in istorie - geografie la Cluj, litere si filozofie la Bucuresti, si un doctorat "magna cum laude" cu D. Gusti.) Continuand linia stiintifica a lui Romulus Vuia, Gusti si Stahl, cu tenacitate si aplicatie, a facut cercetare multidisciplinara. Dupa desfiintarea echipelor de socio-antropologie, alcatuite initial dintr-un istoric, geograf, economist, arhitect, lingvist si un filosof, a reusit sa imbine intr-o viziune unica toate fatetele. Volumul ei fundamental - "Carpatii, tezaur de istorie" - ii parea atat de insolit omului de carte care a fost Gabriel Tepelea, mare admirator al scrierii! Dupa cum, poemele Luciei Apolzan erau apreciate de poetul St. Augustin Doinas.
In perioada comunista a avut, desigur, de suferit. N-a facut inchisoare, dar a fost "trimisa la munca de jos", in tesatoria "Apaca". Aici, insa, s-a simtit chiar bine, iar muncitoarele, toate de la tara, o iubeau. Asa incat au inconjurat-o cu multa grija, in anul marelui viscol din 1954, cand a cazut pe troiene si a stat in ghips... doi ani. (N-avea hrana buna, sa se poata reface, mi-a spus.) Recunoasterea i-a venit tarziu, dar i-a gustat dulceata. Premiata de Academie in '90, cu un titlu de onoare al Societatii Transilvane "Astra" si lauri de la Fundatia "Ethnos", se bucura mai ales cand se vedea citata in cartile dr-lui Ion Ghinoiu, de la Institutul de Etnografie si Folclor.

Tara de piatra

Primul sau studiu a fost despre Muntii Apuseni, Tara Motilor sau Tara de Piatra. Isi amintea si-mi povestea cum un batran cu mainile pe piept, ce-si tragea ultima suflare, pe care familia il "grijise" pentru trecerea pe Ceea lume, s-a insufletit brusc.Numai ce-a vazut ca e cineva anume venit pan-acolo sa intrebe despre vechile basme uitate, cu care s-ar fi dus linistit in groapa, si a si sarit in sus. A prins grai, ba a si cantat balade! Ale Valvei Padurii si Valvei Baii (mina de aur). Ce-a fost pe cei din jur...
Apoi, istoria cu lupii. O prinsese inserarea si vremuiala unei ierni timpurii, trecand un munte, o vale si-o padure. Grabea spre un sat pe poteca, sa n-o potopeasca intunecimea, cand a zarit umbrele alunecand printre copaci. Urmau acelasi drum, erau paralel cu ea, se furisau grabit si ele. Dar nu ea ii interesa - si-a zis - ci satul spre care coborau impreuna, acum. A calcat mai apasat, dar n-a alergat, si-a pus mai puternic, ritmic, toiagul in pamant, a ajuns, in sfarsit, la prima casa cu tugui motesc de sita, fuior de fum, miros de oi si mamaliga. Ivita pe prag, oamenii au privit-o uluiti. Muti de uluire. Le-a spus c-au intrat lupii in sat.
Se pare ca nu numai cainii, ci si lupii percep tipul de energie degajat de om. Cel stapan pe sine, fara anxietati, stresuri sau labilitate psihica, cel calm si ferm impune, e simtit ca lider. Mentalitate de haita, de fapt.

Platforma Luncanilor

Geograful Ion Conea, autorul acelei lucrari aproape fascinante "Clopotiva, un sat din Hateg", a indemnat-o pe Lucia Apolzan sa mearga in Platforma Luncanilor: "Nici nu stii peste ce ai sa dai acolo. Dumneata vei fi tulburata...". Si asa a si fost.
Intr-unul din cele 11 sate rasfirate pe culmi, Tarsa, o femeie la care Lucia adasta deseori verile, Ioana Rambetea, mi-a spus asa: "O lasam pe Domna, gazda de casa, si noi meream cu vitele, sau la prasit sau... Tare-i mai place, si mereu zice c-aici vre sa hie mormantata. Scrie tota ziulica in carnetel si desena casele si cate... si ne astepta cu cate-o mancaruta gatata...".
Intr-un alt sat, fara drum de car pe atunci, doar cu poteca pentru cal cu tarhaturi la spinare, si fara lumina electrica (si astazi), Ursici, o alta femeie, Valeria Rambetea, s-a inrosit cu lacrimi, vazandu-ma: "Vaai, am crezut ca sunteti Domna! C-o vinit iara la noi, sus, da-mi iau sama si-ntreb - o mai trai?!"
Teza Luciei, ferma ei credinta era aceea ca in Carpati s-a locuit statornic, neintrerupt. Potecile ce brazdeaza muntii au fost mereu artere vii, cai de comunicare fara oprelisti, negatuite de hotarele vremelnice, carari materiale si mai ales spirituale. Muntii n-au fost stavila niciodata.
Odata, urcand din Luncani Vale spre Alunu, Lucia s-a abatut pieptis spre Cetatea Rosie, ruina dacica. De pe o coasta, navalea rostogolit, cu spume de furie, o namila de caine latos, in tipetele si disperarea stapanei aflate la fan. Ajunsa jos, gafaind, femeia n-a gasit-o, insa, pe drumeata straina, cu aparatul foto la gat si carnetel in mana, sfasiata farame. Se trasese la umbra si-i explica fiarei care se linistea usor, cu limba atarnand si ochii inca tulburi - "De ce nu ma lasi sa trec? Ca eu trebuie sa vad cum si-au facut dacii jghiaburile de lut, sa aduca apa in cetate, intelegi, catelusule?!". Cainele urias o privea trasnit, hipnotizat. Femeia, la fel: "D'apoi, Domna, nu-l dezleg decat la urs, ca asta te omora, no, da' l-am luat c-o fost ursu' ieri, aci...."
"Asta era destinul meu", imi spunea Lucia, "cainii nu ma atacau, altfel cum sa fi umblat de nauca prin munti? Iar taranii imi erau prieteni, familia mea, doamne, ce personalitati puternice au!Si acum, batrana, in garsoniera asta de oras, simt cum plutesc, plutesc in Luncani, plutesc printre pacle, neguri usoare, ceturi..., se destrama..., raze strecurate..., paduri albe de mesteceni..., ma simt acolo... Stii, zacamintele de uraniu din sol faceau ca pasul sa fie elastic. Sus iti trecea oboseala si umblai, umblai, aproape zburai, de aceea si-au ales aici dacii locul sa-nalte cetati....".
*
Dupa ce ea s-a stins, lung timp, Horia Stanca o striga: "Luucii, Luucii !...". Si iar: "Luucii!...". Persoana ce-l ingrijea cauta sa-l aduca la "realitate": "Domnu' Horia, doamna a... murit, n-o mai chemati!". "Lasa-ma-n pace!", venea raspunsul iritat. "Asa vreau eu, s-o strig, sa-mi ascult vocea cand ii spun numele, ce crezi ca m-am tampit? M-am ramolit? E o ingrata, a promis ca ma asteapta... Luucii!....".
Numai "Santa Lucia" nu l-am mai auzit cantand, ca altadata. Niciodata n-a mai cantat. Cu vocea-i de tenor, acum tremurata de varsta si de emotie. Si nici nu m-a mai intrebat ce premiere vor mai fi fiind acum la opera... "Luucii"...