Daniela Vladescu - "Nu regret nimic din viata mea"

Stralucita interpreta de muzica lirica, a atras atentia lumii mai putin prin performantele vocii ei, decat prin nefericita poveste de dragoste pe care a trait-o cu Nicu Ceausescu, cel mai mic dintre fiii fostului dictator al Romaniei. Hartuita si neinteleasa de presa, Daniela Vladescu a tras porti grele peste povestea ei de iubire, dedicandu-si viata muzicii.

- Sunteti una dintre cele mai indragite soprane ale Romaniei, cu multe aparitii pe scena si la televizor. Cu toate astea, despre debutul dvs. in muzica se stie foarte putin. Cum v-ati descoperit vocatia?

- Mama mea avea o voce foarte frumoasa, dar, conform principiilor epocii, bunicul a decis ca a avea o artista in familie nu era cel mai potrivit lucru pentru timpurile de-atunci, asa ca nu i-a dat voie sa imbratiseze aceasta cariera si a trimis-o la ASE. In ce ma priveste pe mine, cand am inceput sa merg copacel, am fost data la gradinita unde directoare era o matusa a mea. Urmarindu-ma indeaproape, a remarcat ca la serbari cantam frumos si curat. Ce mare bucurie pentru mama! Asa s-a hotarat ca Danuta sa faca muzica. Ceea ce si mie mi-a placut. Dupa gradinita am mers la scoala de muzica, apoi, impulsionata si de profesorii care mi-au spus ca am glas frumos si ca stiu muzica foarte bine, am decis sa merg mai departe la Conservator.

- Nu v-ati gandit nici o secunda la un alt drum?

- Ba da, as fi putut sa fac matematica. Aveam o minte foarte agera. Poate l-am mostenit pe tata, care a fost matematician. Si imi si placea matematica. Totusi, am mers pe varianta muzicii. Tin minte ca am fost sapte candidate pe un loc. Eu eram cea mai mica dintre ele, avand numai 18 ani. Am intrat insa prima pe lista. Si tot prima am si absolvit. De altfel, in anul V de Conservator am dat concurs la Teatrul de Opereta din Brasov, unde mi-am inceput cariera.

- Ca sefa de promotie nu puteati lua Bucurestiul?

- Bucurestiul era pe vremea aceea un oras inchis pentru teatre, ca stagiar nu puteai sa intri direct pe o scena din capitala. Primeam cu totii repartitii si mergeam la teatrele din tara, in functie de medii. Atunci ne deranja aceasta situatie, dar tot era mai buna decat cea de azi, cand bietii absolventi, pur si simplu, nu au unde sa se duca. Fie nu mai sunt posturi, fie sunt blocate de la minister. Dar Brasovul a fost doar o perioada de trecere. Am plecat acolo si

- Care sunt cele mai frumoase amintiri de pe scena?

- Dumnezeu a fost bun cu mine, pentru ca mi-a dat sansa de a lucra primele roluri cu maestrul Jean Ranzescu, care era unul din marii nostri regizori de opera. Sub bagheta dumnealui mi-am facut "incalzirea" cu "Motanul Incaltat", dupa care am debutat in "Rigoletto", avand alaturi niste voci colosale ale scenei romanesti, niste parteneri la care eu nici n-as fi indraznit sa visez: Nicolae Herlea, Octav Naghiu, Florin Georgescu, Florin Diaconescu, Dan Iordachescu, Lucia Cicoara si Veronica Garbu. Am avut un noroc urias sa fac primii pasi in compania acestor maestri, sa invat de la dansii ce inseamna aceasta meserie. A urmat apoi o perioada minunata, cu spectacole splendide. Iar dupa sase ani, cand in sfarsit mi-a fost permis, am mers sa dau concurs la Opera din Bucuresti si-am reusit. Am luat nota zece si am dobandit postul.

- V-a batut vreodata gandul ca poate ati fi avut o viata sufleteasca mai linistita, daca ati fi mers pe drumul matematicii?

- Dupa ce am intrat la Conservator, matematica a ramas pentru totdeauna in urma. Muzica ma acaparase cu totul. In ceea ce priveste alegerea facuta atunci si pe care am si urmat-o, nu o regret. Asa cum nu regret, de altfel, nimic din ce-am trait pana acum in viata mea.

- Prezentul cat de senin este, doamna?

- Profesional e destul de senin. Sunt solista Operetei din Bucuresti si director general al Teatrului National de Opera si Balet "Oleg Danovsky" din Constanta. Sincera sa fiu, pentru mine a fost un soc ca am fost invitata sa ma duc ca directoare la acest teatru. Pentru ca nu ma vedeam vreodata intr-un post de conducere. Si pentru ca nici n-as fi crezut ca exista oameni care se gandesc la mine cu un asemenea fel de incredere. Dar mi-am asumat acest rol si, desi suferim de lipsa de fonduri, sunt multumita ca am scos niste spectacole decente, de bun gust si care nu sunt deloc provinciale. La Bucuresti, joc in "Voievodul Tiganilor", "Paris, mon amour" si "Broadway", toate trei niste spectacole de exceptie, pe care le recomand pentru calitatea lor. De altfel, imi face placere sa spun ca Opereta din Bucuresti se gaseste intr-un redivivus miraculos. Noul director, Razvan Ioan Dinca, a reconfigurat intregul repertoriu: spectacolele clasice au fost reimprospatate, au fost introduse spectacole noi, totul este gandit astfel incat sa atraga si publicul tanar. Iar rezultatele, din fericire, se vad. La Opereta, dupa ani de zile de amorteala, jucam azi cu casa inchisa.

- Stiu ca activitatea dvs. nu se rezuma numai la scena Operetei. Sustineti si turnee in tara. Despre ce e vorba?

- Am pus la punct un spectacol, impreuna cu colega mea, Bianca Ionescu, spectacol pe care il prezentam in tara, cu un succes care ne-a uimit si pe noi. De exemplu, la o reprezentatie la Targu Jiu, nu numai ca am avut sala plina, dar oamenii ne-au scos la rampa de patru ori si tot nu mai voiau sa ne lase sa plecam. Dupa care ne-au asteptat la iesirea din teatru, ca sa ne multumeasca pentru ca "aveau nevoie de un asa spectacol". Iti inchipui ca am fost magulite, mai ales ca noi doua suntem niste soliste de o anume varsta, care am facut meseria asta cu drag si cu profesionalism, dar nu suntem considerate un top in viata culturala romaneasca, fiindca oamenii au azi alte valori.

- In afara muzicii, mai aveti usite secrete pentru sufletul dvs.?

- In afara activitatilor artistice si a directoratului, viata mea inseamna, in exclusivitate, grija pentru animale. Nu am fundatie sau vreun ONG, sunt doar o persoana particulara care iubeste animalele si se straduieste sa le ajute. Privesc la suferinta lor si nu pot sa trec mai departe cu indiferenta. Cu atat mai mult in contextul acesta social, in care rautatea fata de animale a escaladat, ajungand la cote inimaginabile, care frizeaza barbaria. Asadar, in afara spectacolelor mele, nici macar la o piesa de teatru nu mai reusesc sa ajung. Sunt intr-o permanenta alergatura: ba ajut un pisic, ba vindec un catel, ba adun de pe drum cine stie ce vietate calcata de masina sau schingiuita. Crede-ma ca nu ma fericesc deloc pentru aceasta sensibilitate. Ea imi face viata foarte grea, dar nici nu pot sa trec nepasatoare pe langa un animal chinuit. Iar asta implica timp, forta, chiar si fizica, cheltuieli uriase de energie si de bani. Mi s-a mai reprosat, cateodata, si ca in loc sa ingrijesc un animal, mai bine as ingriji un copil. In primul rand, ca una nu exclude pe alta. Apoi, problema e ca eu nu am siguranta zilei de maine, intr-o asemenea masura, incat sa-mi asum responsabilitatea cresterii unui copil. Pentru ca un copil are nevoie de multe ca sa creasca frumos. Nu e ca un pisic pe care-l iau in casa, ii dau un pumn de boabe pe zi, ii fac vaccinul o data pe an si-n rest doar il mangai si-l iubesc. Eu muncesc din greu, in doua orase diferite, ma trezesc in fiecare dimineata la ora sase si totusi traiesc, practic, de pe o zi pe alta. N-am averi puse bine in vreun seif sau la banca, n-am afaceri. Imi asigur un minimum de confort, de viata civilizata si onorabila. Asadar, nu consider ca am dreptul sa-mi asum cresterea unui copil, pentru ca exista riscul sa dau gres, sa-l dezamagesc. Si-apoi mai e ceva: eu am deja o varsta. Cand copilul ar ajunge la scoala sau, mai departe, la facultate, eu as fi deja o batrana pensionara, care ar putea sa-l ajute din ce in ce mai putin sau deloc. Ba as putea sa-i fiu chiar o povara.

- Pentru a incheia dialogul: sunteti o faptura optimista? Cum priviti spre viitor?

- Cand ma gandesc la viitor, incerc sa-mi impletesc visele cu calculele pragmatice. Cu toata dragostea de tara mea, de cativa ani de zile, mi-am tot hranit un vis: sa-mi vand apartamentul pe care-l am aici, in Bucuresti, si casa in care au trait parintii mei, si sa-mi cumpar in Belgia, la granita cu Germania, intr-o zona cu pajisti mirifice, un teren, unde sa ma retrag impreuna cu animalele mele. Acolo aveam posibilitatea sa ma instalez intr-o relativa solitudine, adica la cativa kilometri distanta de orice alta localitate sau ferma, ca sa nu deranjez pe nimeni. Si, oricum, oamenii din partea aceea de lume iubesc, intr-adevar, animalele. Acum insa, luand in considerare climatul economic instabil de la nivel mondial, probabil ca ma voi replia si ma voi indrepta spre peisajul divin de pe langa Ramnicu Valcea. Desi imi va fi probabil extrem de dificil sa gasesc un loc izolat, departe de vecini. Din pacate, am dezvoltat o fobie a vecinilor. Ma refer la aceia pentru care animalele nu reprezinta decat niste obiecte aflate la cheremul lor, oameni care-si ucid animalele in bataie, care nu dau cainelui sa manance "ca altfel nu e rau", care nu dau pisicii sa manance "ca altfel nu mai prinde soareci"... Sper, insa. Si am incredere in Dumnezeu.