Dorotheea Petre- "Starea mea de bine si bucurie nu depinde de nimic din exterior"

"Ryna", filmul in care a debutat ca actrita, s-a intors acasa din freamatul festivalurilor, cu 30 de premii internationale. Cel de-al doilea, "Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii", i-a adus Premiul special al juriului pentru cea mai buna actrita la Festivalul de la Cannes. Un an mai tarziu este declarata cea mai buna actrita a anului 2007, de catre Asociatia criticilor de film si a jurnalistilor de specialitate. Si lista de premii ar putea continua, caci frumoasa si talentata Dorotheea Petre ne-a obisnuit cu o suita de premii dupa fiecare rol al sau. Toamna aceasta o puteti vedea pe marile ecrane, intr-un rol de... actualitate. Regizat de un tanar italian, "Mar Nero" este povestea unei emigrante romance care ajunge in Italia in cautare de lucru

Singuratate, dragoste si fidelitate

- Ultimul tau film, "Mar Nero", te-a readus in atentia publicului roman. Se pare ca rolul tau a suscitat un mare interes...

- Este o poveste despre o tanara romanca, Angela, care isi paraseste sotul si pleaca sa castige bani in Italia, unde are in grija o batrana bolnava. Gemma, caci asa o cheama pe aceasta din urma, este o persoana destul de dificila, colerica, agresiva pe alocuri, care nu reuseste sa depaseasca recentul deces al sotului ei. Prezenta Angelei nu ii este pe plac, dar suferintele ei articulare, neputintele de zi cu zi si spectrul unei eventuale mutari intr-un camin de batrani o fac sa accepte, pana la urma, acest compromis. O fata care ii face cumparaturile, ii spala hainele, matura casa si are grija de ea, o fata de care incepe sa se simta tot mai legata. Regia e semnata de un debutant, Federico Bondi, care a declarat, de altfel, ca povestea este intr-un fel autobiografica, Gemma fiind chiar bunica lui, o persoana extrem de dificila, care s-a imblanzit vazand cu ochii, locuind alaturi de aceasta tanara romanca. Este un film despre prieteni, singuratate, dragoste, fidelitate, despre cum viata te poate pune in situatiile cele mai neasteptate si despre cum poti descoperi un prieten acolo unde te astepti mai putin. Filmarile s-au facut acum doi ani, la Florenta si la Sulina, cu o echipa italiana. A fost o experienta minunata. Intai, pentru ca Florenta e un oras absolut magnific. In fiecare dimineata ma trezeam devreme, nici nu mai luam micul dejun, special ca sa apuc doua ore sa ma plimb prin ceata de dimineata. Iar Ilaria Occhini, partenera mea de joc, este o doamna italianca, crescuta in Toscana, o persoana foarte talentata si spirituala, nepoata directa a lui Giovanni Papini. Asta m-a emotionat teribil, eu ii citisem cartile, detineam chiar o editie princeps a scrierilor lui, asa ca nu m-am sfiit sa intreb cat mai multe despre acest bunic celebru. Iar Ilaria mi-a povestit despre vila din Florenta, unde scria de dimineata pana seara, despre cat de familist, erudit si sensibil era.

Casa de pe platou

- Te-ai intors acasa incununata de premii.

- Filmul a luat mai multe premii: "Premiul Ecumenic", la Festivalul de la Locarno, si tot acolo un "Premiu Leopard", pentru cea mai buna actrita (Ilaria Occhini ), un premiu Fipresci si inca un premiu special al juriului pentru rolul interpretat de mine (Angela), la "Magna Graecia Film Festival". Sunt premii pentru care m-am bucurat mult. De fiecare data cand incep un film nou imi doresc sa iasa cat mai bine.

- A fost dificila munca pe platou? Cum se lucreaza cu italienii?

- Munca pe platou nu este munca, este o adevarata placere. Cand faci ce-ti place, nu muncesti nici o zi din viata ta. Am fost la diverse filmari, unde intreaga echipa facea abuz de cafea, vitamine, Redbull, ca si cum ar fi fost o incercare teribila. Eu n-am nevoie de toate astea. Sigur ca e obositor, se filmeaza uneori de la 14 ore in sus, uneori am filmat si doua zile incontinuu. Dar eu nu ma simt obosita pe platou niciodata. Eu ma simt obosita cand stau, cand nu filmez, cand mi se pare ca nu sunt acolo unde trebuie, ca sunt departe de lucrurile care conteaza pentru mine. Platoul e casa mea, ma simt in largul meu. Ador sa vorbesc cu actorii, sa-i vad cum joaca, sa stam la sueta intre duble, e o atmosfera incredibila acolo. Te intalnesti cu oameni care au si ei aceeasi pasiune ca tine, ii vezi cum le stralucesc ochii cand iti vorbesc de rol, de scenele urmatoare, de replici. Am si avut norocul sa joc cu actori foarte buni de fiecare data, si asta conteaza foarte mult. Ca in orice relatie, preiei din energia, din tonul celuilalt. Ilaria e o persoana extraordinara, iar Federico un regizor foarte grijuliu cu actorii, atent ca toti sa se simta in largul lor.

Copilarie pe malul marii

- Pe pagina ta de internet de pe Cinemagia scrie ca esti nascuta la Eforie. Ti-ai petrecut copilaria pe malul marii?

- M-am nascut in Bucuresti, dar am trait pana la patru ani pe malul marii, la Harsova, unde locuiau bunicii din partea mamei. Apoi m-am mutat, cu toata familia mea numeroasa, la bunicii din partea tatalui, la Eforie. Acolo am si crescut. Eram de dimineata pana seara pe strada, aveam o prietena cu care cutreieram toate cotloanele din Eforie si descopeream orasul cu ochii nostri de copii. Eforie e si acum o localitate linistita. Noi mergeam la gradinita singure, de mana, amandoua. Nu era nici un pericol. Dar cred ca si noi eram crescuti altfel. Fiind sora cea mare din patru copii si singura fata, eu eram seful clanului, cat timp erau ai mei la serviciu. Trebuia sa am grija de tot. Faceam de mancare, pizza la cuptor, cartofi prajiti, tocanita. Ceilalti frati ma ascultau, nu aveau incotro. Si a fost foarte frumos ca eram multi. Noi ne-am inteles foarte bine, nu ne-am batut, nu ne-am certat. Cand cresti cu alti frati, te simti mult mai linistit, mai fericit, esti mai obisnuit sa te bucuri si sa imparti cu altii. Fratii mei sunt pentru mine cum as fi eu impartita in trei bucati. Nici nu-mi pot imagina cum e sa fii singur la parinti. Mi-e dor de ei. Ei nu locuiesc in Bucuresti, dar ne intalnim foarte des.

- Copilaria ta inconjurata de frati te-a facut sa vrei si tu copii devreme? Stiu ca ai o fetita.

- Mi-am dorit dintotdeauna o familie numeroasa. Visez sa am si eu trei sau patru copii, doar sa am timp sa-i cresc. Cand am nascut-o pe Sophia, aveam 25 de ani, si tocmai facusem "Cum mi-am petrecut sfarsitul lumii". Luasem un premiu la Cannes si eram obligati, si eu, si tatal ei, sa calatorim din festival in festival, sa promovam filmul. A fost foarte greu pentru noi. Sophia statea acasa, cu mama, cate doua saptamani, mai veneam o saptamana, iar plecam. Noroc ca am o mama extraordinara, care are cu fata mea o relatie foarte speciala. Acum Sophia are deja cinci ani, inca doi ani de gradinita, si apoi e la scoala. E un copil superb, afectuos si sensibil. Si mie imi plac enorm copiii, am si lucrat ca educatoare in Constanta, inainte sa dau la Teatru.

- O pirueta completa. Cum s-a produs turnura?

- Nu-mi planuisem sa fiu educatoare, am dat examen la liceul pedagogic din Constanta, pentru ca era un liceu mai bine cotat, faceai si muzica, si desen. Eu am avut dintotdeauna inclinatii artistice, eram mai visatoare, cantam la chitara, recitam poezii. Infiintasem cu fratele meu, Razvan, o trupa de improvizatie teatrala, inspirati de teatrul de vara din Eforie, faceam spectacole de revista, cu umor, taiam si bilete. Apoi, intr-o zi, mi-a venit ideea sa dau la Teatru. Era frumoasa munca alaturi de copii, dar parca nu era ceea ce voiam. Asa ca m-am interesat ce ar trebui sa fac pentru examen. Am vazut ca trebuie sa stiu 15 poezii, 4 fabule, 2 monologuri, mi-am dat seama, pur si simplu, ca eu le stiam deja. Pentru ca tot liceul citisem poezie, stiam volume de poezii pe de rost. N-a trebuit decat sa fac o selectie din ce stiam. Am venit la Bucuresti si am luat examenul. M-am bucurat enorm! Abia atunci am simtit ca incep sa traiesc. Incepeam sa-mi implinesc destinul. Era ca si cand tot ce fusese inainte nu fusese decat o lunga asteptare.

Un om fericit

- Ce te fascina atat de puternic la meseria asta?

- Cel mai important la actorie este sa te cunosti pe tine, sa cunosti si sa intelegi oamenii profund. Sa te poti pune in locul unui om, sa intelegi de ce face ceea ce face, ce inseamna pentru el un cuvant, o atitudine, un gest. E un talent de a intelege oamenii, pe care il ai sau nu, dincolo de actorie. Iar mie imi plac oamenii, gasesc lucruri fascinante in felul in care fiecare poate sa reactioneze. Vad detalii extraordinare in viata interioara a oamenilor si vreau sa vorbesc despre ele. Si cum altfel as putea vorbi mai bine, decat daca mi se da ocazia unui rol? Dar dincolo de placerea aceasta e si foarte multa disciplina adevarata. Ca actor, nu poti sari anumite etape, cum ar fi niste exercitii in fiecare zi, trebuie sa-ti pastrezi conditia fizica, sa-ti antrenezi expresivitatea. Tot ceea ce ti se intampla, tot ceea ce gandesti si simti se imprima pe tine si se reflecta in ochii tai, in aerul tau, e ceea ce emani, lumea ta interioara. Asta este cel mai important la un actor. E, in orice caz, o meserie extraordinara, care iti poate aduce mari satisfactii. Eu ma consider norocoasa sa fac ce-mi place si, in acelasi timp, sa pot trai din asta.

- Ai inceput sa joci destul de devreme. Cum au fost anii de studentie?

- Nu a fost chiar cum ma asteptam, am avut o studentie scurta, a durat, de fapt, doar cam vreun an, cel in care am fost cu adevarat la cursuri teoretice. Pentru ca deja din anul doi eu am inceput sa filmez, am intrat din plin in viata actoriceasca si nu m-am mai simtit deloc studenta. Am filmat "Ryna", aproape tot semestrul intai, in anul doi, tot in semestrul intai, venea al doilea film, "Cum am petrecut sfarsitul lumii". Au inceput sa curga festivaluri, premii, iar festivaluri, interviuri. A fost frumos si asta, dar mi-as fi dorit tare mult o studentie boema. Simt ca am sarit peste o etapa, a fost un pret pe care l-am platit.

- Cum de nu ai fost prezenta si pe scenele de teatru? Cel mai adesea actorii debuteaza acolo.

- Am intrat de la inceput in circuitul asta al filmului si nu am avut timp sa ma implic in proiecte de teatru, care necesita foarte mult timp. Esti la repetitii de dimineata pana seara, apoi te sui in autocar sa mergi in turneu. N-am prea fost disponibila. Pentru mine, filmul este mult mai convenabil, pentru ca la un film filmezi 2, 3 luni intens si apoi iti ramane timp liber. Dar imi doresc foarte mult sa fac si teatru.

Despre dragoste

- Cum e viata in cuplurile de actori, Dorotheea? Tu si regizorul Catalin Mitulescu sunteti un cuplu discret, dar foarte iubit de public.

- Viata intre doi artisti e foarte frumoasa, pentru ca faci lucrurile care-ti plac, alaturi de o persoana draga. Noi cam toata ziua vorbeam de filme, de scenarii, de roluri, de o scena anume. Folosesc timpul trecut, pentru ca eu si Catalin nu mai suntem impreuna. A fost o poveste de dragoste care s-a incheiat. Este prima data de atunci cand spun asta intr-un interviu. Eu nu prea vorbesc despre viata mea personala, consider ca asta ne priveste doar pe noi. Am incercat in tot timpul in care am fost impreuna sa pastram discretia asupra cuplului nostru. Si uneori a fost foarte greu. Mai ales la inceput, ne hartuia presa, eram pur si simplu ingrozita ca relatia noastra va aparea in toate ziarele. Pe atunci imi imaginam ca nu se stie, dar lucrurile astea se afla repede. Presa a scris cat a scris, apoi s-a linistit.

- Nu ti-e greu s-o cresti pe Sophia singura?

- Nu o cresc singura, o crestem impreuna pe Sophia. Iar cand nu putem nici unul din noi doi sa stam cu ea, sta cu bunicii sau cu o bona.

- Cum te simti acum? Singura? Indragostita?

- Ma simt foarte bine, poate mult mai bine decat pe la 20 si ceva de ani. M-am simtit dintotdeauna bine in pielea mea, dar acum simt ca mi-am stabilit prioritatile, ca ma cunosc suficient de bine, iar starea mea de bine, de bucurie, nu depinde de nimic din exterior. Poate e si zodia mea, Capricorn, care ma face asa. Indragostita nu sunt, desi din fire ma indragostesc repede. E si meseria care iti permite. Vezi atatia oameni talentati, speciali, care pot fi foarte sarmanti. Iti place cum lucreaza, cum joaca, cum gandeste cineva, si-ti dai seama ca te-a prins flama. Eu ma indragostesc usor fiindca decupez. Stii cum vine asta? Imi place un zambet, vocea cuiva, si-mi e de-ajuns sa simt fluturi in stomac. Dar de obicei, trece la fel de repede cum a venit. In rest, ma bucur intr-un fel ca sunt singura. Am, in sfarsit, timp cu mine insami, incerc sa ma distrez cat de cat, pentru ca nu prea am facut-o pana la varsta asta.Inca de la 16 ani munceam pe perioada verii, ca sa ma intretin singura, studentia n-am prea simtit-o pentru ca am facut film si am umblat prin festivaluri, iar la 25 de ani, aveam deja copil. Deci, profit de momentele astea. Am muncit foarte mult sa fiu o actrita buna si toata existenta mea s-a construit in jurul acestui vis. Mi se pare ca am trecut prin o groaza de lucruri pana la varsta mea, si cand ii vad pe altii de aceeasi varsta ca inca mai au o anumita lejeritate studenteasca de a pierde timpul, fara sa se ingrijoreze, ma sperii. Ma bucur de ceea ce am acumulat pana acum, ma bucur de realizarile mele si, sigur, visez sa intalnesc iar dragostea, dar cel mai important pentru mine este sa profit de ce-mi ofera ziua de azi.

- Ce planuri ai in agenda, Dorotheea?

- Ma pregatesc pentru urmatorul lungmetraj, "La cosmetique du bonheur", in regia Ruxandrei Zenide, si in curand voi deschide portile unui proiect la care visez de mult - o scoala de actorie. Cei interesati pot gasi detalii pe pagina mea de Facebook.