Pazitor strasnic al traditiei romanesti, Grigore Lese umbla prin lume purtandu-si cu mandrie palaria neagra, lapuseneasca, pe umeri cu tolba plina de hori, slujindu-si crezul de-o viata: satul romanesc nu trebuie lasat sa moara! Un crez ce ar trebui transformat in politica de stat, daca guvernantii nostri si-ar muta macar pentru o clipa privirea de la propriile interese, catre cultura si spiritualitate, sprijinind pastrarea identitatii nationale.
"Maramuresul e intr-o fundatura si trebuie scos de acolo"
- V-ati intors de curand din Maramures, de la un mare festival intercultural romano-irlandez. Pana in '89, Maramuresul a fost cea mai rezistenta zona rurala, sub raportul traditiei. Un model de conservare a creatiei populare, a portului, obiceiurilor si arhitecturii satesti. Dupa '89, totul a disparut. Nici o alta zona din tara n-a acceptat cu atata usurinta uratul si kitsch-ul, pervertindu-si traditia. Ce s-a intamplat?
- Intr-adevar, Maramuresul era un reper pentru toata lumea in ceea ce priveste vechimea si frumusetea caselor si a portilor, a obiceiurilor, a cantecelor si jocurilor, a portului stravechi, a modului de viata. In Maramuresul voievodal, unde am fost de curand, la Sapanta si la Sighetul Marmatiei, minunea pe care o stiam s-a transformat intr-un kitsch penibil. Festivalul care a avut loc acolo si la organizarea caruia am participat a avut menirea sa traga un semnal de alarma pentru salvarea a ceea ce a mai ramas bun, autentic. Maramuresul nu mai e asa cum il stiam eu si cum as fi vrut sa ramana. S-a stricat, ca multe alte lucruri bune din jurul nostru. Asta, pentru ca oamenii s-au pervertit, s-au lasat pacaliti de transformarile petrecute in jurul lor, au luat ce a fost mai rau si mai urat in lume, evadand din universul lor inchis, conservator, traditionalist. Dar libertatea aceasta de a alege fara discernamant nu le-a adus nimic bun. Tocmai ceea ce au pierdut era mai valoros, le aducea recunoasterea si pretuirea in lume. Politica ce se face la noi de douazeci de ani incoace i-a incurajat sa-si paraseasca vechiul mod de viata. Sa plece in lume si sa vina de acolo cu modele straine, nepotrivite. Nechibzuiti, si-au stricat casele vechi de lemn, portile sculptate, care erau fala Maramuresului, femeile si-au luat din Ucraina basmale inflorate si fuste pestrite, camasi din materiale sintetice, cu volane aplicate, in loc de camesi din panza tesuta in casa si cusute de mana lor, sandale de lac cu toc cui, in loc de opinci.
"Clasa noastra politica e fara cultura, preocupata doar de propriile interese"
- Ce va mana in lupta, Grigore Lese? Sunt ani de zile de cand bateti tara in cautarea traditiei populare autentice. N-ati obosit?
- Daca nu ne putem imbunatati viata de zi cu zi, macar sa fim recunoscuti in lume ca avand o identitate marcanta, iar nu ignorati si trecuti la coada listei, pentru lipsuri de tot felul, incepand de la gradul de civilizatie, si terminand cu politicile noastre de protectie, pentru propriile noastre marci identitare. Politicienilor nostri de pana acum le lipsesc cultura si bunavointa de a sustine asemenea proiecte. Clasa noastra politica e fara cultura si fara viziune, preocupata doar de propriile interese. Nu avem nici o nadejde in ei. Eu, de exemplu, n-as fi bun politician, pentru ca nu stiu sa mint. Eu fac altfel de politica. Am discernamant si autoritatea profesionala de a arata ce e bine si ce e rau, ce trebuie promovat si ce trebuie inlaturat din imaginea noastra. La nivelul meu incerc sa indrept lucrurile pe care le-au stricat ei, din neglijenta, rautate si lipsa de viziune. Sunt cu tot sufletul implicat in ceea ce fac. Lumea recunoaste asta, mai devreme sau mai tarziu. Nu ma astept, oricum, sa-mi faca cineva statuie pentru eforturile mele.
- Ne putem intreba: la ce ne mai foloseste traditia astazi? Ce sa mai facem noi cu ea? De ce ar fi asta o formula castigatoare pentru noi?
- Alte tari ar vrea sa aiba o cultura rurala ca a noastra. Ce-ar mai promova-o ei! In cultura traditionala, noi ne regasim foarte bine, asa e firea noastra. Spiritualitatea noastra traditionala ne duce cu gandul la familie, la rostul casei si al spatiului in care traim, la cum ne organizam munca si ne raportam la timp, la vreme si la relatiile cu comunitatea. Lucrurile acestea ne reprezinta in lume si aceasta e directia in care trebuie sa mergem. Aici ne regasim cel mai bine rostul. Nu avem alta cale, constat asta pe zi ce trece. Aici este castigul nostru, si ca imagine, si ca investitie materiala. Cine vine in Maramures vrea sa gaseasca Maramuresul, nu Ucraina. Asta ne-o ramas: dorul, frunza verde, cararile codrului, contemplarea, idilicul. Astea n-or trebuit la nime', si atunci ni le-o dat Dumnezeu noua, romanilor! Dar poate tocmai aici e norocul norocului, castigul nostru. Dar cateodata nu e bine sa fim prea contemplativi si idilici, ci trebuie sa actionam. In forta! Si cat mai e timp, pana nu e totul pierdut! Nu-mi place sa vad ca lumea se schimba atat de repede in rau.
"Taranul roman e o specie pe cale de disparitie"
- Nu mai este nici un fel de nadejde?
- Oamenii-s incarcati de rele. Au stricat si locul in care traiesc, si-au stricat si propriul suflet. Uneori, inventeaza ei sarbatori, ori le iau pe-ale altora, iar pe-ale noastre, din vechime, le dau uitarii. Eu asta vad la Bucuresti si-n orasele mari. Oamenii de la sat tin piept cu greu schimbarilor, incearca din rasputeri sa-si mentina vechiul mod de viata. Cei tineri se arunca inconstienti pe creasta valului. Nu stiu ca-i poate trage la fund. Omul trebuie sa aiba o stare de bine, de armonie cu el si cu universul, iar starea aceasta nu poate veni daca nu traiesti intr-un rost, daca nu te raportezi la natura, la timp. De cand e lumea, omul a avut spaime de necunoscut, de forta naturii, de mersul timpului. Si ca sa-si invinga aceste spaime, a apelat la practici stravechi, de sorginte magica.
- Interpretii muzicii traditionale descoperiti de dvs. in cele mai diverse zone ale tarii (cum sunt lautarii din Gorj sau farserotii din Cogealac) isi pun mare nadejde in dvs. ca le veti promova muzica, ajutandu-i sa ocupe locul pe care il merita pe scena.
- Pe batranii farseroti din Cogealac i-a incurajat grozav faptul ca eu am luat in seama muzica lor polifonica, si i-am prezentat publicului ca pe "aurul Romaniei". I-am dus si la Shanghai, la expozitia mondiala, au mers 14 ore cu avionul. Acolo au fost cazati la un mare hotel de lux, foarte sofisticat, au cantat in sala "Scuarul European", au fost la Templul lui Buddha, au fost coplesiti de cate lucruri minunate au vazut, toate astea pentru muzica lor minunata, pe care, pana sa-i gasesc eu in satul lor prafuit din Dobrogea, o cantau la carciuma. Le-am confirmat faptul ca muzica lor are valoare, ca lumea ii cauta ca sa-i asculte. Cum sa nu fii multumit, cand poti sa-i faci fericiti pe acesti oameni?
- Care-i rasplata dumneavoastra, Grigore Lese?
- Vine ea! De la sine, de la Dumnezeu. Ca lumea asta se invarteste, si in invarteala asta, a vremii, acum, ori mai tarziu, cei rai ajung jos, iar cei buni sus. Si poate oi fi si eu sus. Vremea impostorilor trebuie sa treaca. Trebuie sa se aseze valorile la locul lor.
- Am vazut tineri care va urmeaza oriunde va duceti, pe unde aveti concerte, ori pe unde mergeti la festivaluri.
- Inseamna ca le place cum horesc eu, cum traiesc eu. Vin dupa mine, imi pun diverse intrebari despre lume, despre viata, despre cantece. Simt o energie, ceva care ii atrage. Vor sa inteleaga rostul vietii, nu vor sa traiasca o viata imitata. Iata, in Maramures au fost o parte din studentii mei de la Etnologie, i-am chemat sa mearga la oameni acasa, sa vada cum traiesc, cum se raporteaza la un eveniment cultural traditional. Ei sunt viitori etnologi. Treaba lor e sa fie pe teren, sa salveze ce se mai poate. Nu la birou, ori prin muzee, ca pe-acolo avem destui. Ei trebuie sa stea pe teren si sa determine oamenii sa continue sa traiasca in stil traditional, sa nu-si uite obiceiurile si datinile, portul si cantecele, asta neinsemnand, desigur, ca trebuie sa renunte la a avea o baie in casa, ori alte conditii bune de trai. Vorbim aici de viata spirituala, aici e castigul nostru cel mare. Acum, poate nu toate comunitatile vor fi dispuse sa faca aceste concesii, dar cel putin Maramuresul asa l-as fi vazut: un loc sfant, in care sa nu-si poata nimeni permite sa schimbe ceva din rostul stravechi, sa nu strice natura, sa nu otraveasca apele, sa nu taie padurile fara sa deie sama. Atunci am fi fost cu adevarat o tara bogata. Ce cozi ar fi prin Muntii Gutai! Ce bani ar da turistii straini, sa vada un sat adevarat, cu tarani imbracati in port, luminati la chip si la minte! Dar asa, la ce sa vina turistii? Sa caute o casa veche cu lumanarea? Pai, o gasesc mai repede in Muzeul Satului de la Bucuresti, decat intr-un sat din Maramures.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
