EVA KISS - "Tanjesc sa simt sub talpi pamantul romanesc"

A plecat in Danemarca pentru a-si urma dragostea. A cantat mai departe sprijinita pe dragoste. Si tot dragostea o face sa fie mai fericita ca la inceputul vietii. Una din cele mai mari voci ale muzicii romanesti isi spune povestea

Barbatul cu umar de fier

- Va numarati printre marii disparuti ai muzicii usoare din Romania. Dupa '89, nu se mai stie despre dvs. nimic. Unde v-ati teleportat?

- Am plecat din tara din motive sentimentale urmandu-mi sotul, care alesese drumul exilului. Radu (muzicianul Radu Constantin, n. red.) a cantat 17 ani prin strainatate, incepand cu Finlanda, in formatia "Rosu si negru", apoi in grupul lui Micky Popescu, cu care "a batut" Germania 9 ani, si in final cu "Romanticii", cu care a cantat in Kuweit, Arabia Saudita si Dubai. In 1981, a pus bazele propriei formatii, "R.C's Band", alaturi de care am facut si eu un turneu de 6 luni in Siria. Ne cunoscuseram cu cateva luni inainte, la barul Melody, unde cantam amandoi. In 1984, din cauza unor "binevoitori", lui Radu i s-a luat pasaportul si i s-a interzis sa mai plece din tara. Asa ca a fost nevoit sa-si restranga activitatea la Romania. Am cantat impreuna, ba prin Bucuresti, la restaurantele Ambasador, Modern, Doina, ori Salonul Spaniol, ba pe litoral, la barul International, din Olimp, sau la barul Melodii, din Mamaia.Dintr-un anume punct de vedere, era frumos. Intre timp, deveniseram soti, eram mereu impreuna, dar nedreptatea care-i fusese facuta il macina zi de zi, asa ca, atunci cand i s-a ivit ocazia, a fugit din tara. Nu inainte insa de a se asigura ca aveam sa-l urmez. Si m-am tinut de promisiune: pe 26 ianuarie 1990, dupa un an si unsprezece luni, am plecat dupa el, impreuna cu cele doua fete, Alexandra, care nici nu implinise doi ani, si Eva, fata mea din prima casatorie, care la 18 ani era deja o domnisoara. Va intrebati, probabil, de ce nu s-a intors sotul meu in tara, de vreme ce regimul Ceausescu cazuse, iar granitele erau acum deschise? In asteptarea noastra si in incercarea lui de a face astfel incat familiei sa nu-i lipseasca nimic, Radu contractase niste imprumuturi la o banca din Danemarca, ce trebuiau onorate. Planul initial a fost sa mergem la el, sa analizam situatia si sa decidem ce pasi sa facem in continuare. Asadar, nu am plecat cu gandul unei mutari definitive. Ne-am instalat in noul nostru camin, ne-am apucat sa invatam limba daneza, am prins sa cunoastem si oamenii de aici, si-asa timpul a tot zburat. De fiecare data cand ziceam "Gata! Ne intoarcem acasa", mai intervenea cate ceva si iar amanam revenirea in Romania. Apoi Alexandra a inceput gradinita, Eva a intrat la facultate, noi cantam foarte mult... Timpul a trecut si uite ca suntem tot in Danemarca! Nici nu ne-am dat seama cand s-au calatorit 20 de ani!

- Asadar, plecarea in strainatate nu v-a despartit de muzica. Cantati cu aceeasi daruire ca atunci cand ridicati in picioare publicul romanesc?

- Pentru mine, plecarea din Romania a reprezentat o mare schimbare, deloc usoara. Inceputul a fost greu si anevoios, dar am avut incapatanarea sa nu ma las doborata de vicisitudini. Iar forta aceasta i-o datorez sotului meu, care m-a sprijinit in fiecare secunda. Radu m-a imbarbatat si m-a ajutat mereu. Umarul lui nu s-a dezlipit nici o clipa de al meu. Din dorinta de a ma acompania, s-a apucat sa invete sa cante la sintetizator, desi era si el un bun cantaret, are o voce superba si este un instrumentist de exceptie. Dar instrumentul lui era chitara bas, ceea ce nu era de-ajuns pentru un acompaniament complet. Sintetizatorul ne era absolut necesar, asa ca, fara sa se lamenteze, Radu s-a pus "cu burta pe carte", metaforic vorbind, si-acum a ajuns sa cante bine la doua sintetizatoare, doua chitare - una acustica si una electrica -, la trompeta si muzicuta. O adevarata orchestra. N-as dori sa va plictisesc cu aceste povesti legate de sotul meu, dar adevarul este ca fara el si munca lui realmente titanica, n-am fi izbutit sa cucerim publicul danez, n-am fi ajuns sa cantam in fata Reginei, de doua ori, n-am fi primit multe si onorante invitatii la televiziunea si posturile de radio daneze. Azi suntem niste artisti aplaudati si apreciati de publicul danez, pentru care cantam mult.

Steaua fara nume

- O viata dedicata muzicii... De fapt, cum ati ajuns la ea?

- Chiar daca suna banal, pentru mine muzica inseamna totul! Nu mi-as putea imagina viata fara ea. Mama imi povestea ca eram "renumita" inca de la gradinita, pentru ca tot timpul cantam. (Rade) Dupa moartea tatei, pe care l-am pierdut cand aveam 7 ani (a murit la doar 32 de ani, in urma unei afectiuni la rinichi), mama a parasit Bucurestiul si ne-am mutat toti cinci (mai aveam inca 3 frati) la Targu Mures.Aici am intrat la grupa de dansuri populare de la Ansamblul Pionierilor. Cu acest ansamblu, in iarna lui '64, am plecat intr-o tabara la Homorod. La serbarea din noaptea de Revelion, am urcat prima data pe scena in calitate de cantareata. Asa am debutat! Intoarsa acasa, m-am mutat de la dansuri la cor, si se pare ca rocada aceasta a fost inspirata, deoarece curand am inceput sa primesc partituri solo. Dupa o vreme, mi s-a propus sa intru ca solista in orchestra de muzica usoara a Casei Sindicatului din Targu Mures, care era condusa de Nagy Laszlo. Asa am inceput sa particip la diverse concursuri si festivaluri locale de amatori si sa ma fac remarcata. In 1967, a venit si prima emisiune televizata, se numea "Dialog la distanta", si era prezentata de Ion Besoiu. Muzica se instalase deja pe un loc prioritar in existenta mea, astfel ca am perseverat pe acest drum si, in 1973, stradaniile mi-au fost recompensate. Doamna Simona Patraulea, realizatoarea emisiunii, auzise de la niste muzicieni ca la restaurantul "Muresul" canta o tanara talentata, si-asa m-a chemat apoi la emisiunea dumneaei, celebra "Steaua fara nume".Tin minte si acum: era o zi de ianuarie, cand m-am suit in tren si m-am pornit spre Bucuresti. Am trecut de primele doua etape ale concursului, apoi am mers si la festivalul de la Mamaia cu doua melodii: "O ramura spre cer" a lui Radu Serban, si "Cantec", compozitia lui Horia Moculescu. Dupa care soarta mi-a suras din nou, fiindca am avut sansa sa cant cateva piese si sa apar intr-o secventa alaturi de regretatul Toma Caragiu, in filmul lui Iulian Mihu, "Nu filmam sa ne-amuzam". Ce mare bucurie pentru mine! Dar o bucurie amestecata cu tristeti. Anii aceia ai vietii mele s-au tesut din doua ite: pe de-o parte era cariera, unde, iata, lucrurile cresteau frumos, iar pe de alta parte, era viata mea personala, care, din pacate, nu era tocmai infloritoare. Mariajul meu de atunci scartaia. In '71 o nascusem pe fiica mea, Eva. Au urmat aproape patru ani tare dificili, pe care i-am petrecut, in mare parte, refugiata la Targu Mures. Apoi am revenit in Bucuresti unde, cu ajutorul doamnei Patraulea si al lui Sorin Grigorescu, m-am angajat la teatrul Constantin Tanase. Apoi, in 1981, l-am nascut pe baiatul meu, Andrei Cernea. Din pacate, familia noastra nu a fost una fericita. Fostul meu sot mi-a facut multe probleme, si finalmente am ajuns la divort. S-a speculat si s-a scris destul despre acest capitol dureros din viata mea, asa ca nu as dori sa mai intru in detalii acum. Nu vad rostul sa mai dezgrop trecutul, mai ales ca el a murit intre timp.

- Apoi, in viata dumneavoastra a aparut Radu Constantin si, odata cu el, fericirea.

- Intr-adevar, suntem impreuna din '82, iar viata mea, asa cum arata ea azi, este in buna parte "opera" lui. Radu este, pentru mine, un model de viata. Seriozitatea, perseverenta, corectitudinea, abnegatia cu care face absolut totul, bunatatea si generozitatea lui, toate aceste atribute reprezinta pentru mine o sursa inepuizabila de inspiratie. Datorita acestor trasaturi ale lui, mergem impreuna inainte si suntem unul pentru celalalt, cu trup si suflet. In ceea ce priveste cariera mea, vreau sa-mi dati voie sa fac o reverenta virtuala doamnei Simona Patraulea, pe care o consider mentorul meu. Fara dumneaei, artista Eva Kiss ar fi aratat, probabil, altfel.

- Sa revenim la Danemarca. Va simtiti integrata in noua dumneavoastra tara?

- In ciuda inceputului dificil, de care am pomenit si care cred ca e inerent in viata oricarui expatriat, incetul cu incetul, asperitatile s-au netezit si da, ne-am integrat. Chiar si la unele dintre emisiunile de televiziune unde am fost invitata impreuna cu Radu, ni s-a spus: "Danemarca este fericita sa aiba niste oameni atat de minunati si de bine integrati cum sunteti voi". Cam aceleasi vorbe le-a rostit si domnul Fogh Rasmussen, care, in 2004, ocupa functia de ministru de stat. Iar aceeasi remarca au facut-o si multi dintre prietenii nostri danezi.

- Doamna Kiss, ce va place mai mult si mai mult in Danemarca?

- Curatenia, corectitudinea si ordinea care domnesc peste tot. Raspunsul meu e scurt, dar el poate sa dea mult de gandit.

Zi de zi si ceas de ceas, impreuna

- Si cum arata viata dumneavoastra de-acolo, din indepartatul nord?

- Eu zic ca duc o viata normala, viata unei femei care traieste alaturi de barbatul iubit. Eu si Radu ne facem cumparaturile impreuna, gatim impreuna, spalam rufele impreuna si privim la televizor impreuna. Si asta, la modul cotidian. Alte cupluri, care nu impart aceeasi meserie, se vad doar cateva ore pe zi. Dimineata, fiecare se duce la serviciu, unde sta opt ore, dupa care mai consuma inca doua pe drumul spre casa. Seara, fiecare mai trebaluieste putin sau se ocupa de copii, dupa care se duce repede la culcare, pentru ca a doua zi s-o ia de la capat. Numai in week-end-uri si in vacante, ce se mai regasesc si ei. Noi insa de cand suntem impreuna, in afara de un an si unsprezece luni, am fost unul cu celalalt zi de zi si ceas de ceas. Iata ca avem peste douazeci si opt de ani de cand am devenit un cuplu, si tot nu ne-am saturat unul de celalalt! Ei, dar uite ca am mintit! (rade) E si ceva ce fac numai eu - "marele" meu hobby: imi place sa paietez. Orice rochie sau bluza primeste o alta viata cu cateva paiete pe ea. In rest, desigur ca un loc important in existenta mea il ocupa familia. Eva, fata cea mare, este hair-stylista, dar are si o voce foarte frumoasa si chiar canta, la Targu Mures. Este casatorita cu un baiat minunat, din Braila. Florin, sotul ei, este inginer programator EDB-ist. De la ei am un nepotel, pe Daniel Valentin, care chiar luna aceasta intra in clasa I. Alexandra, fiica mea cea mica, este studenta in anul II, la Pedagogie, canta la vioara, dar si vocal, in cadrul unui cor. Ne reunim destul de des, la cate-un gratar, specialitatea lui Radu, si ne simtim minunat impreuna.

- Dar de Romania va mai e dor? Reveniti cateodata in tara?

- Adevarul este ca ne simtim bine in Danemarca, ne facem meseria si, asa cum va spuneam, suntem apreciati, dar da, ne e dor de Romania. Acum, ca fetele noastre au crescut si sunt la casele lor, imi doresc sa ne intoarcem mai des in tara. Simt aceasta nevoie. Deocamdata, cand revenim "acasa", suntem gazduiti de nasii nostri, Livia si Vali Gauzin, in casa carora se-ncing niste serate de pomina, la care se aduna familia baiatului meu, dar si numerosii nostri prieteni: Tavi Ursulescu, Jolt Kerestely si familia, Oana Georgescu, Sanda si Teo Cepraga, Gabriel Gal, Emma si Didi Dornescu, Corina Chiriac si multi altii. Repet insa: tanjesc ca din ce in ce mai des sa simt sub talpi pamantul romanesc. In Romania ne sunt rudele care ne-au mai ramas, acolo ne sunt multi dintre cei mai dragi prieteni... acolo e tara noastra. Si, cine stie ce ne rezerva viitorul? Poate ca, intr-o zi, vizitele nu vor mai fi in Romania, ci viceversa, in Danemarca.

- Doamna Eva Kiss, sunteti fericita? Care considerati ca este cea mai importanta realizare a vietii dumneavoastra de pana acum?

- Eu cred ca la capitolul acesta am fost destul de harnica. O mare realizare este ca am trei copii, de care sunt foarte mandra. Apoi am doi nepotei minunati, de care sunt si mai mandra. Am un sot care nu-mi este doar sot, ci si prieten, coleg, sfatuitor si indrumator. Am un ginere si o nora cum toate soacrele si-ar dori. Am o familie splendida si prieteni minunati. Tot in contul implinirilor trec si faptul ca, in meseria mea, am realizat mai mult decat mi-as fi imaginat sau sperat atunci, la inceput de drum. Iar cel mai emotionant, din acest punct de vedere, este sa vad si sa simt ca iata!, dupa douazeci de ani, publicul din tara mea nu m-a uitat. Dovada este si acest interviu, pentru care va multumesc. Le multumesc tuturor celor care-si aduc aminte de mine si nadajduiesc sa-i bucur pana la sfarsitul vietii mele. Mai mult de-atat ce mi-as mai putea dori? Da, sunt fericita! O marturisesc cu toata sinceritatea.