Fecioara de la Parepa

Undeva, departe, prin perdeaua valuroasa a aerului clocotit, vad doua puncte negre, ca doua mogaldete, miscandu-se vag, sub cerul topit.

Acolo e singurul loc unde imi sprijin privirea. In rest, numai camp galben, petice mari de pamant zbarcit si un zaduf venit parca din cazanele iadului. Aici, la marginea Baraganului, in zilele toride de vara, totul e amortit si pustiu. De-atata amarnica arsita, nici pasarile, ori poate nici ingerii, nu mai au vlaga. Pasesc impiedicat printre paiele parjolite de soare, ca prin nisipul desertului, si simt cerul topit cum se scurge usor peste crestetul meu. Acolo, departe, in mijlocul campului, punctele alea ca doua mogaldete se misca tot mai vadit si incep sa prinda contur. Par a fi doua femei cu capul acoperit cu broboade. Un fum gros, tasnind din pamant, le invaluie incet, de jur imprejur. Pasesc alene, cu privirea in jos, batocind cu picioarele, ici-colo, un petic de miriste, care pare ca arde mocnit. Staruie acolo o vreme, apoi mai fac cativa pasi si toarna dintr-un bidon un jet mare de apa. Ajung tot mai aproape de locul ala si aud cum sfaraie pamantul sub flacari. Zeci de smocuri de foc mistuie totul in cale, lasand in urma pete mari de cenusa. Aici, in mijlocul unui camp nesfarsit, doua femei cu fetele pomaite de-atatea griji si arsita trudesc cu un bidon cu apa sa stinga parca vapaile iadului. "Asta-i pedeapsa de la Dumnezeu, ca nu mai e credinta nici cat un bob de mustar!". Femeia zaboveste putin, cat sa-si stearga naduseala cu coltul broboadei. Apoi toarna iar o portie mare de apa, starpind parjolul din fata ei. "Mai usor cu apa aia, Aneta, ca acusica se termina. Pana aducem alta, ia foc tot satul". Sunt surori, iar asta-i pamantul lor, din stramosi, redobandit prin '95, dupa lupte grele cu primaria. La ce bun? Ca numai munca si ciuda le-aduce. "Pana acu' doi ani, am pus doar porumb. Toata viata mea numai de sapa am stiut. La cat am tras de ea, faceam de doua ori inconjurul pamantului. Acu', am zis sa punem grau. 600 de kilograme la doua pogoane. Atat am scos. Trei milioane la hectar. Adica, nimica. Asta-i viata aici, la campie. Si-acu', ne-a lovit si blestemul asta cu focu'.Cred ca l-a pus cineva. La uscaciunea si canicula asta, ajunge doar o scanteie ca sa arza tot. Si daca nu-l stingem, ne da noua amenda. De unde bani s-o platim? Vai de zilele noastre! O zi daca ati trai in locul nostru, nu v-ar mai trebui viata". Bate cu papucii pamantul ars de sub ea si-apoi ridica bidonul de plastic spre soare. Mai e cam un sfert, cu putina cumpatare le-ar ajunge sa stinga toate flacarile. Numai sa nu rasara altele, ca la atata arsita, pamantul asta blestemat scuipa foc din nimic. Si-au pierdut demult nadejdea in barbati, tot greul casei a ramas pe spinarea lor. "Al meu e in spital, la Ploiesti, se cauta la ficat, ca-l inteapa de vreun an. Deh! I-a placut prea mult bautura. Pe-al ei, cautati-l la crasma, ca acolo-i casa lui. Ce-i, Geto, te rusinezi? La cat te-a chinuit, te-oi codi sa-l faci de ocara. Manca-l-ar lupii de betivan!". Miscarile lor au parca o anume cadenta, ca intr-un dans ritualic. Toarna o portie de apa peste fiecare limba de foc si-apoi topaie apasat, batatorind cenusa. Doar cand si cand se opresc sa-si mai stearga sudoarea. Ma privesc pe furis, printre valuri de fum. Nici o mirare pe chipul lor. Bat atata cale prin campul asta pustiu si ele nu ma intreaba nimic. Nici cine sunt, nici ce caut aici. Un snop de fum naclaios vine spre mine si imi inteapa narile. Fac doi pasi inapoi, imi intorc privirea intr-o parte si acolo, in zare, vad turnurile zvelte ale unei biserici. "Ati venit sa scrieti despre Fecioara, nu-i asa?". Aneta, femeia mai voinica de langa mine, ma priveste pentru prima oara fatis, zambind usor, sigura pe vorbele ei. "Povestea asta a ramas doar istorie. De cand s-a prapadit saracuta, parca ne-a parasit Dumnezeu. Cand traia ea, oamenii de-aici erau altfel, mai credinciosi, mai harnici. Acum, vai de capu' nostru! Cum e uscaciunea pe miristea asta, asa e si-n sufletul omului. Tiu minte ca-mi povestea mamica, fie-i tarana usoara, ce minune mare a fost atunci cand a avut Fecioara vedenia. Toata omenirea a aflat. Veneau aci din toata tara, s-o vada pe Fecioara Tatica. Asa-i ziceam noi, ca in casa lor era cea mai mare dintre frati. Vai de mine, ce era in satul asta! Se perindau incontinuu sute de oameni pe zi. Pana au venit comunistii si au pornit prigoana asupra ei. Si nici atunci n-a fost chip sa-i opreasca pe toti. O vizitau oamenii in continuare, pe ascuns. Si eu am fost de cateva ori la ea, ultima data prin '95, inainte sa moara. Imi deschidea Cartea si imi zicea mereu ce trebuie sa fac. Si-apoi se ruga zi si noapte pentru mine. Ce imi zicea, aia se intampla. Era tare credincioasa, toata ziua se ruga. Aia e biserica ei, zidita chiar pe locul unde-a avut vedenia. C-asa i-a zis Domnul, sa faca biserica acolo. Acum e si manastire, dar nu prea vine lumea. V-am zis eu ca ne-am intors fata de la Dumnezeu. In sat, nu mai e decat fratele ei, Nicolae, cu nevasta-sa. Stau chiar in casa parinteasca, unde a locuit si Fecioara. Lumea vorbeste ca dupa moartea ei frate-sau primea in continuare musafiri si-o punea pe nevasta-sa sa le deschida Cartea in locul Fecioarei. Eu n-am vazut, dar daca-i asa, e mare pacat. Ehei! V-am zis eu, povestea asta cu Fecioara e doar istorie. In satul asta nu mai e azi nici un pic de credinta". O perdea groasa de fum ii invaluie chipul. Intoarce bidonul cu apa si toarna tot, pana la ultima picatura. "Gata, de-acu', Dumnezeu cu mila!". In jurul ei, pamantul inca mai scuipa smocuri de foc.

Minunea

29 august, 1935. O zi pe care unii batrani din Parepa-Rusani si-o amintesc de parca a fost ieri. O zi trecuta cu rosu in calendarul crestin ortodox de atunci, evocand Taierea Capului Sfantului Ioan Botezatorul. Povestea acelei zile a ramas consemnata cam in toate ziarele vremii. Maria Petre implinise 12 ani. Avea sapte frati mai mici, si cum mama ei, Rada, era mai mult plecata la muncile campului, toti ceilalti copii ramaneau, cat era ziua de lunga, in grija ei. Pentru Maria, joaca era doar un vis, iar zilele in care visul asta i se putea implini erau o adevarata sarbatoare.Asa a fost si atunci, in dupa amiaza aia de august, cand arsita, ca si acum, parjolea tot pamantul. Maria se juca cu alti copii din sat pe malul lacului din spatele casei. Deodata insa, o sete cumplita i-a amortit parca tot corpul. A lasat joaca si a pornit in graba spre casa. Pe drum, un vant ciudat, ca un vartej racoros si blajin, s-a pogorat usor peste ea, mangaindu-i crestetul. Putin speriata, si-a ridicat iute privirea spre cer. Acolo, chiar deasupra ei, un nor alb si lung, ca o fasie de vata, plutea odata cu ea, parca urmarind-o. "Si nu doar atat. Am vazut cum aburul ala alb cobora catre mine. Eram ingrozita, am inceput sa tip, sa strig dupa ajutor. Insa norul s-a apropiat iute de mine si deodata m-a invaluit cu totul in el. Era ca un vartej cald. Am cazut in genunchi, aproape lesinata de frica, scancind, tremurand, smulgand iarba din jurul meu". Este povestea acelei zile toride, scrisa intr-un caiet cu memorii chiar de catre Maria Petre, cea care avea sa devina cunoscuta in toata tara sub numele Fecioara de la Parepa. Povestea asta, pe care unii batrani din sat inca o confirma, a pus definitiv pecetea pe destinul unei fetite de numai 12 ani, pe viata si randuielile unui colt de lume ce parea pana atunci uitat de Dumnezeu. "Atunci s-a infaptuit marea minune. In fata mea, mai exact, deasupra capului meu, a aparut un barbat luminos, cu ochi albastri si barba alba, ca in cele mai frumoase icoane. Avea un chip de o blandete si-o frumusete nemaivazute. Era cu totul imbracat in albul acelui nor, inconjurat de ingeri si porumbei. Un parfum nespus de placut imi umplea pieptul si parca de undeva, de departe, auzeam niste armonii divine. Barbatul mi-a pus mana lui calda pe crestet si-apoi mi-a zis cu un glas bland: "Nu te teme, fiica fecioara Marie! Eu sunt Tatal Ceresc Dumnezeu si te-am ales pe tine sa spui oamenilor Cuvantul Meu". Fetita a ramas asa, in genunchi, vreme de vreo trei ore. Degeaba o strigau si-o intrebau copiii din jur ce-a patit si cu cine vorbeste. Maria nu-i vedea si nu-i auzea, tot asa cum nici ei nu vedeau norul ala si nici nu auzeau glasul bland al barbatului. Speriata, prietena ei cea mai buna a dat fuga la parintii copilei, sa le povesteasca patania."Tanti, vino repede, ca Marioara matale a cazut in genunchi si vorbeste singura, ca o nebuna!". Femeia a alertat degraba vecinii si-au pornit apoi dimpreuna la locul cu pricina. Degeaba s-au chinuit s-o ridice pe Maria de-acolo. O forta nevazuta ii impingea cu putere inapoi. La un moment dat, si-a facut loc prin multime si preotul satului, Vasile Anghelache, care a staruit sa se faca liniste, ca sa poata auzi glasul copilei. In scurt timp, a inteles ca-i vorba de o minune dumnezeiasca si dupa ce a spus si multimii gandul asta, toti oamenii s-au tras inapoi si au ingenuncheat in liniste. Asa au ramas pana spre seara, cand fetita, in sfarsit, s-a ridicat cu chipul luminat ca de o neasemuita bucurie. "Eram parca alt om, simteam ca plutesc. Plina de emotie, le-am povestit apoi oamenilor tot ce se intamplase. Le-am zis ca l-am vazut pe Dumnezeu si ca El mi-a grait astfel: "Veti ridica aici o biserica intru Slava Mea si pentru pomenirea celor adormiti. Trebuie sa le spui oamenilor sa citeasca Biblia, sa vina la biserica, sa se roage cat mai mult si sa se pocaiasca. Pe locul pe care stai tu acum, ridicati o troita, o fantana si-apoi o biserica, pentru a-Mi arata credinta si ascultarea voastra. Dar iti spun ca aceasta biserica nu se va face curand, caci va veni peste voi un razboi cumplit, apoi o lunga prigoana, si-abia dupa aceea lacasul se va termina, cand va sosi timpul libertatii.Am ales valea asta pentru ca aici au fost mari varsari de sange omenesc, in alte timpuri, nestiute de voi. Mai tarziu, Antihristul va zabovi o vreme peste locurile astea. Lumea se va inrai, iar tu o sa termini sfantul lacas cu ajutorul credinciosilor, mult mai tarziu. Peste sapte ani iti va muri mama si vei fi nevoita sa muncesti din greu pentru ingrijirea fratilor tai mai mici. Tu sa nu te temi de nimeni si de nimic, caci te voi apara Eu si te voi feri de toate relele. Sa nu te abati niciodata de la credinta ta! Mergi, fiica Marie, si povesteste tuturor ce ti-am spus Eu". Povestea fetitei de la Parepa a facut imediat valva mare. Incepand chiar de a doua zi, locul a fost vizitat de catre numerosi ziaristi ai vremii, care au consemnat mai mult sau mai putin colorat intreaga poveste. Mai multi preoti de seama din tara au poposit numaidecat la Parepa, unii din ei comparand intamplarea de-aici cu minunea ciobanului Petrache Lupu de la Maglavit, petrecuta in primavara aceluiasi an. Chiar si patriarhul Miron Cristea si-a facut drum pana aici pentru sfintirea unei troite si binecuvantarea locului in care s-a petrecut minunea. Incet, incet, valuri nesfarsite de oameni din toata tara au inceput sa vina la casa fetitei. Sa o vada, sa o atinga, sa o auda vorbind. Un pelerinaj care nu s-a sfarsit decat multi ani mai tarziu, odata cu moartea Fecioarei.

Sanctuarul

E numai foc si para pe ziaristi. I-a primit tot timpul cum se cuvine, le-a aratat camaruta Fecioarei, le-a vorbit frumos, le-a povestit tot ce-au vrut sa auda, iar ei au scris doar bazaconii.Nici pe mine nu m-ar lasa sa intru. Are insa un sfant legamant, sa lase poarta deschisa pentru orice musafir, la orice ora din zi ori din noapte. Asa i-a lasat porunca Fecioara, cu limba de moarte, si asa a facut mereu, chiar si atunci cand era prins cu treburi ori cand avea somnul mai dulce. Iar asta i-a adus numai barfe si suduieli prin sat. Ba ca ia bani de la vizitatori, ba ca nevasta-sa le deschide Cartea, ba ca isi face avere din donatii pentru manastire. Il cheama Nicolae Petre, are 74 de ani si e singurul frate din sat al Fecioarei din Parepa. Traieste cu femeia lui in casa parinteasca, acolo unde se ascunde si mica odaie a Fecioarei. "Inainte era coada la poarta. Acum, oamenii vin tot mai rar. Nu mai e credinta care a fost. Si daca mai e cineva care vrea sa vina, nimereste cu greu casa. De ce? Pentru ca oamenii din sat nu vor sa-i indrume. Daca-i intreaba cineva unde stam, ridica din umeri si zic ca nu stiu. Astia-s oamenii din ziua de azi".Are glasul dogit si fata plina de zbarcituri. De cand se stie, fumeaza numai mahoarca. Tutun si munca, asta a fost viata lui. Traversam curtea plina de praf, de-a lungul unei case vechi, din chirpici. "Zice lumea ca am numa' aur, ca m-am imbogatit de pe urma Fecioarei. Uite, am casa din balega de vaca!". Intram intr-o tinda intunecoasa si-apoi descuie usa scunda a unei odai. Deodata, un miros greu, de naftalina, imi inteapa plamanii. Batranul ma priveste solemn si, cu un gest amplu, aproape ritualic, ma invita sa trec pragul unui adevarat sanctuar. O cumintenie desavarsita a lucrurilor de-aici ma imbie subit la tihna si smerenie. Icoane, fotografii, carti sfinte, toate stau randuite frumos parca dintotdeauna. Nimic nu poate fi atins, deranjat, abia daca indraznesti sa pipai ceva cu privirea. Aici, in odaia asta stramta, a trait toata viata ei Fecioara de la Parepa. Aici se ruga zi si noapte, aici primea musafirii, aici citea din cartile sfinte. Vad printre atatea tablouri si cateva fotografii cu copii. Stau lipite de coltul icoanelor, pesemne asezate cu grija mare de mainile unor parinti disperati.Acolo, sub Maica Domnului, e un baietel chinuit crancen de-o boala grea la stomac. Dupa trei operatii esuate, parintii nu mai au decat o speranta. Ca de-aici, din odaita asta ferita de orice pacat, Maica Domnului sa le implineasca minunea de a le vindeca copilul peste o saptamana, cand urmeaza sa fie operat pentru ultima oara. "Inca mai vin oameni. Ce-i drept, rar. Oameni disperati, unii care au cunoscut-o pe Tatica, altii care n-au vazut-o niciodata. Le descui camera si ii las sa stea aici cat vor. Au stat si-o zi intreaga, nu i-am deranjat. Au lasat o poza, s-au rugat, Dumnezeu stie ce-au facut. Eu nu ma ating de nimic de-aici". Pe peretele din spatele meu atarna un tablou cu chipul unei fetite care poarta in mana o cruce mare, din lemn. E chiar ea, Maria Petre, la cativa ani dupa povestea care i-a schimbat destinul. "Din ziua aia, Tatica a fost alt om. N-o mai interesa nici joaca, nici papusile. Numai de Biblie stia, n-o mai lasa din mana. Mergea tot timpul la biserica, a inceput sa cante la strana, sa dea sfaturi oamenilor, sa le citeasca din Biblie, din Cazanie, sa le explice de ce trebuie sa se pocaiasca si sa aiba o viata curata. Tot atunci a luat hotararea sa nu se casatoreasca niciodata si sa traiasca o viata duhovniceasca, exact ca o maicuta". Dupa razboi, in 1946, fetita a hotarat ca a sosit vremea sa inceapa implinirea poruncii divine: ridicarea unei noi biserici, chiar pe locul in care i s-a intamplat minunea. N-a fost deloc greu sa-i convinga pe oameni. Povestea uluitoare a acelei zile de august era inca vie in memoria lor. A fost sapata fundatia, s-au pus primele caramizi, dar in 1948, comunistii au interzis continuarea lucrarii. Intocmai cum prorocise ea oamenilor in urma cu 13 ani. N-au indraznit insa sa darame ceea ce era deja construit. Aflasera pesemne din sat povestea de la Fantana pustiita, unde un om care tocmai furase cateva caramizi din zidul bisericii, a murit strivit de bolovanul cumpenei.

Prigoana si pelerinajul

"De cum au venit comunistii, a inceput calvarul ei. I-au interzis cu desavarsire sa le mai tina predici oamenilor ori sa mai spuna vreo vorba despre minunea care s-a intamplat.Au amenintat-o, au chemat-o la anchete, dar ea nici vorba sa se sperie. Mi-a povestit cum mai tarziu au dus-o chiar la Gheorghiu Dej, asa mare taraboi a iesit. A trimis doua masini. Dej a pus-o sa povesteasca toata intamplarea si la urma, dupa ce-a ascultat-o cu atentie, a condus-o politicos la usa, i-a urat sanatate si i-a zis sa faca ce-o vrea, numai sa nu incalce legile statului". In anii urmatori, veneau tot mai multi oameni la ea. Din toate colturile tarii, unii cu probleme, altii doar ca s-o cunoasca. Pentru fiecare in parte avea o rabdare de fier si-o vorba inteleapta. Nu spunea niciodata concret ce-avea sa se intample. Uneori mai deschidea Cartea Sfanta si zabovea cu privirea acolo minute in sir. Iar daca era ceva de bine, le spunea oamenilor ce anume sa faca. Daca nu era bine, tacea. Doar sa se roage la Dumnezeu le spunea tuturor. Ceva mai tarziu, cand fenomenul de la Parepa luase din nou amploare, securitatea a redeschis dosarul. Au inceput iar persecutiile, amenintarile, anchetele, si chiar arestarile.Intr-o zi, au luat-o cu duba si au dus-o la sediul militiei din Urlati, unde au tinut-o zile la rand, intr-un beci plin cu sobolani, amenintand-o ca n-o vor scoate de acolo decat dupa ce le promite ca va termina cu ghicitul. Se zice ca dupa vreo saptamana, femeia i-ar fi spus colonelului care conducea ancheta ca stie de baiatul lui care zace la pat de vreo trei zile, chinuit de-o boala ciudata, si ca numai dupa ce-o va elibera pe ea, copilul se va face bine. Uluit, colonelul a trimis imediat femeia acasa, chiar cu masina lui de serviciu. Iar povestea spune ca, intr-adevar, a doua zi, copilul s-ar fi vindecat complet. Au incercat apoi sa-i insceneze tot felul de porcarii. Securisti sub acoperire i-au lasat teancuri de bani, ba chiar si un pistol sub perna. N-a fost insa chip s-o pacaleasca. Se spune ca de cum te vedea, iti cam stia felul. N-au reusit nici macar o data s-o sperie sau sa-i inchida gura. Primea in continuare oameni din toata tara, propovaduia iubirea pentru Dumnezeu si se ruga chiar si pentru dusmanii ei. In rest, era o femeie modesta, calda si binevoitoare cu toata lumea. Iesea prin sat, mergea la muncile campului, trebaluia zilnic prin ograda. Singura ei deosebire era ca nu s-a apropiat niciodata de vreun barbat, mai mult decat de orice crestin care-i trecea pragul. "Cu timpul, securitatea a lasat-o in pace. N-aveau ce sa-i mai faca. Nici dupa venirea lui Ceausescu nu prea s-au mai luat de ea. Ba, intr-o zi, ne-am pomenit la poarta cu maica-sa, cu Alexandrina Ceausescu. Era o femeie simpla, fara paza sau cine stie ce masini dupa ea.A luat apa de la fantana din vale, a intrat in casa, a sarutat toate icoanele si-apoi i-a zis Fecioarei sa se roage pentru fiul ei, ca-i tare necredincios. Tatica a atentionat-o inca de atunci ca tocmai din cauza asta o s-o sfarseasca foarte rau. La plecare, femeia a rugat-o pe sora-mea sa nu spuna nimanui de vizita ei. Pe urma, veneau tot felul de stabi din partid, cu probleme in familie. Sportivi celebri, artisti. Intr-o zi, ne-am pomenit in poarta chiar si cu niste negri, studenti la facultatea aia de petrol din Ploiesti. Au venit sa-i ceara Fecioarei sa se roage pentru ei, sa ia examenele, si pentru familia lor de acasa. Multi oameni s-au vindecat dupa ce-au venit la ea. Unii cu boli grele, de nelecuit. Dar ei nu-i placea deloc sa vorbeasca despre asta. Zicea ca asta-i o taina care nu trebuie spusa".
Imediat dupa moartea lui Ceausescu, Maria Petre a inceput demersurile pentru ca inaltarea bisericii sa fie reluata. Autoritatile s-au urnit insa destul de greu si lucrarile au durat cativa ani buni. In 1996, chiar pe 2 iunie, a doua zi a verii, o furtuna cum nu se mai vazuse a inspaimantat intreg satul. Toata suflarea se temea ca biserica, inca neterminata, sa nu se naruiasca de-atata urgie. Si mare le-a fost mirarea cand au vazut ca nici macar o caramida nu s-a clintit din locul ei. Fecioara, insa, a observat ca salcia din curtea bisericii, plantata de mana ei in urma cu 60 de ani, chiar pe locul minunii, s-a frant in doua si a cazut peste troita. Seara, l-a chemat pe Nicolae in odaia ei si i-a spus: "Frate, eu am semn ca o sa mor. Singura mea neimpacare e ca nu am vazut biserica terminata. Sa ai tu grija sa o zideasca pana la capat. Si-apoi, sa nu ramana biserica de mir. Sa fie o manastire de maici.O sa vina preoti la tine s-o ia parohie. Sa nu ii lasi, ai auzit? Ca in locul asta trebuie sa fie manastire. Si sa nu inchizi niciodata camera asta. Sa lasi oamenii sa vina aici, sa se roage".
Dupa trei zile, pe 5 iunie 1996, Maria Petre a facut un infarct si a murit. La inmormantarea ei au slujit peste 20 de preoti. Aproape 2000 de oameni, veniti din toata tara, au petrecut-o pe ultimul drum. Preotul satului, George Banica, a vorbit atunci multimii: "A fost o femeie cu credinta in Dumnezeu. Nu, n-a fost o contradictie intre ceea ce facea ea si Biserica. Fecioara de la Parepa a fost de-a noastra. Oricine venea la ea, era indreptat catre calea Bisericii. Nu se erija intr-o Binefacatoare. Eu am spovedit-o, eu am impartasit-o timp de 20 de ani, de cand sunt aici. Ii pot spune fiica mea duhovniceasca. Imi revine o misiune grea, sa duc la bun sfarsit lacasul inceput in 1946. Chiar daca piatra va apasa pe umarul meu mai greu ca altadata, cu ajutorul dumneavoastra, al credinciosilor, voi duce lucrarea la bun sfarsit".
Maria Petre a fost inmormantata in pronaosul bisericii. "Drumurile mele au ramas insemnate definitiv intre biserica si casa. Eu am pazit Cuvantul Tatalui Ceresc si al Fiului Sau, Domnul nostru Iisus Hristos, si L-am spus totdeauna cu claritate oamenilor, trecand prin foc si apa pentru credinta mea". Asa scria Fecioara de la Parepa, in ultimele randuri din caietul ei cu memorii.

Sfarsitul

Afara, in curte, ne asteapta Ioana, sotia lui Nicolae. Sta pe o banca si icneste incontinuu. O durere cumplita ii secera tot piciorul. Are hernie de disc si peste doua saptamani e programata la operatie. Nu stie cum o sa reziste pana atunci, de trei zile n-a inchis un ochi, geme si se zvarcoleste in pat ca un om indracit. "Ce-ai facut, Niculae, iar vorbesti cu ziaristii? Nu te-ai saturat de-atatea porcarii?". Batranul se asaza incet langa ea, aplecandu-si privirea spasita. "Lasa, femeie, ca n-o fi foc. Ce sa fac, nu-s de piatra, ma mai apuca si pe mine nabadaile. Ca la cati dusmani ne-am facut de cand a murit Tatica, ce mai conteaza". Femeia icneste din toti rarunchii, incercand sa-si indoaie piciorul. "De 16 ani ne chinuim cu oamenii astia smintiti. Barfa si dusmanie, atata stiu. Dupa moartea Fecioarei, a venit o nepoata de-a noastra s-o ajutam sa-si puna feciorul paroh la biserica noua, ca abia il facusera preot. Ne-a zis, "Hai, bre, s-o ducem si noi mai bine. I-am explicat ca nu se poate, ca Fecioara a lasat cu limba de moarte vorba sa fie manastire de maici. A plecat foc si para. Vedeti cum se fac dusmanii?". Cu privirea in pamant, Nicolae isi leagana usor capul, aprobator. Isi aprinde apoi o tigara si trage primul fum adanc si lung, ca un oftat. "Asa-i. Daca primim oameni in casa, ies vorbe ca le luam bani. Mai bine i-as intreba eu, cati oameni in satul asta, si nu numai, s-au imbogatit de pe urma Fecioarei? Ca la cate donatii s-au facut, la cate tone de materiale s-au adus, pai se faceau trei biserici, nu una. Si daca-i intrebi cine-i in mormantul ala, din biserica, iti zic ca-i o nebuna care se credea ghicitoare. Astia-s oamenii de azi. S-a terminat cu credinta, nici comunistii n-au facut atata rau cum ne facem noi singuri acum".
Ies pe drum si pornesc spre manastire, tocmai la marginea satului. Printre acoperisurile amarate ale caselor, vad deja turlele bisericii, trei la numar, zvelte, ca ale unei catedrale. Strazile sunt pustii, arsita inca mai topeste asfaltul. Trec de ultima casa si in fata mea se inalta o poarta uriasa de fier, urata si dusmanoasa, ca cea a unei inchisori. Acolo e manastirea. Intru intr-o curte imensa, ca o pajiste salbatica, plina de buruieni. In mijlocul ei se inalta biserica, austera si ampla, poate prea ampla pentru o asezare ca asta. In stanga, un paraclis abia tencuit, impodobit cu mici termopane. Undeva, in spatele curtii, se afla chiliile, de fapt, o casa mai mare, ca o vila, in care vietuiesc cele sapte maicute. Acum e ora de somn. In jur, nici tipenie, totul pare pustiu, parasit. Doar in biserica, la intrare, o maicuta asteapta musterii pentru carti sfinte, icoane, matanii sau lumanari. Despre Fecioara, nu stie aproape nimic. Abia a sosit aici, din Moldova. Stie doar ca-i ingropata acolo, pe partea dreapta a pronaosului. O placa mare, din marmura, acopera mormantul. "Aici odihneste intru Domnul Maria Petre, Fecioara de la Parepa. Care prin rugaciune a alinat durerea celor care au alergat la ea cu credinta". Imprejur, numai icoane si fotografii cu Fecioara. Nici o floare proaspata, nici o lumanare aprinsa. In biserica, peretii sunt albi. Nu mai sunt bani pentru pictura. Pe jos, bucatile de gresie alba lucesc a nou. Au fost aduse de Valeria Zugravu, o femeie din Bucuresti, care dupa cateva vizite la Fecioara s-a vindecat miraculos de fibrom uterin. In rest, mai e inca de lucru la biserica asta. Pe usa paraclisului sta lipit un afis cu ce-ar mai fi de facut si cat ar costa fiecare lucrare. Maicutele trag nadejde ca poate asa se va milostivi cineva. Din pacate, nu prea vine lume pe-aici. Manastirea e parca prea la capatul lumii. In plus, sunt semne tot mai vadite ca oamenii incep sa cam uite de povestea Fecioarei.
Se lasa seara si satul pare sa se mai invioreze. Cateva femei stau la poarta, tolanite in iarba. Isi dau coate, susotesc si imi arunca priviri curioase. "Nu, nu mai e ce-a fost. Odata cu Fecioara Tatica, a murit si credinta. Adevarata sau nu, aveam si noi povestea asta in sat, de ne tinea mai cuminti si ne stia tot poporu'. Acu', cu atata barfa si rautate, nici Dumnezeu nu vrea sa mai stie de noi". Se aprind iute la vorba, racoarea serii le-a dat ghes sa se trezeasca la viata. Eu merg mai departe, spre iesirea din sat. Acolo, la capatul lui, se vad nori de fum. Ajung tot mai aproape si regasesc campul pe care, la pranz, cele doua femei, ca doua mogaldete miscatoare, incercau sa-l stinga cu apa dintr-un bidon. Acum, miristea e pustie si inecata cu totul in fum.

Fotografiile autorului