Scott Fitzgerald (1896-1940) e un scriitor legendar, al carui destin arunca si azi reflexe fascinante asupra operei, mentinand-o pe val. Daca spre sfarsitul anilor '30 interesul pentru scrierile lui era in declin si a murit sarac, in cele sapte decenii de la moartea prematura s-au vandut peste 14 milioane de exemplare din cartile ce-i poarta semnatura. Si mai bine inca s-au vandut numeroasele biografii si chiar romane despre excentricul si dramaticul cuplu Scott-Zelda. Prozatorului i s-au dedicat documentare si i s-au ecranizat cartile. "Marele Gatsby" figureaza in topul celor mai bune romane ale lumii, se studiaza in scoli si universitati. Aceasta persistenta postuma a faimei - comparabila cu a contemporanilor Hemingway, Faulkner, Dos Passos, ce-i sunt superiori ca valoare literara - are o explicatie in faptul ca publicul vede in viata lui atat o poveste de succes, cat si un esec tragic - extremele visului american interbelic: de la reusita la disperare, de la euforie la autodistrugere. Scott Fitzgerald a cunoscut devreme celebritatea, odata cu primul roman, "Dincoace de paradis" (1920), a castigat bine din scris (revistele ii plateau, pana in 1932, 4000 de dolari pe o nuvela!), a petrecut nebuneste, impreuna cu Zelda, in cercurile mondene elitiste ale Europei si Americii, a avut succese sociale si amoroase. Apoi, odata cu boala psihica a Zeldei, s-a produs fisura: infernul conjugal, excesele alcoolice, degringolada, depresia, saracia, moartea la 44 de ani. Fulminanta cariera postuma a operei fitzgeraldiene (cele cinci romane si mai multe volume de povestiri) mai are, cred, o explicatie. Si anume, ca cititorii gasesc in cartile lui, bine conservat, farmecul "anilor nebuni", al "epocii jazzului" - un soi de paradis pierdut, cu femei glamuroase, bogatasi excentrici, hoteluri si vile de lux de pe Coasta de Azur si din California - o lume eleganta ce-si traieste frenetic clipa. Moda retro da o fascinatie in plus acestei lumi apuse, mistificata de nostalgii obscure si condimentata copios cu comparatii. Daca reusim sa dezlipim scriitorul profesionist de personajul legendar Scott Fitzgerald care-l oculteaza, vedem ca primul are o admirabila stiinta a constructiei narative si a crearii unor personaje vii pana in detalii. Se vede bine asta si in romanul postum si neterminat pe care vi-l recomand azi, cel mai inrudit cu capodopera lui, "Marele Gatsby". Publicat in 1941 de criticul Edmund Wilson, coleg de studii la Princeton cu Scott, "Dragostea ultimului magnat" a fost reluat in 1994, intr-o editie mult imbunatatita dupa studierea arhivelor scriitorului. Aceasta editie, incluzand si o prefata lamuritoare in privinta modului cum intentiona romancierul sa continue cele 17 capitole, este tradusa acum la Polirom, in seria de autor, si e o bucurie pentru cititorii romani, atat ca subiect (lumea Hollywoodului din anii '30), cat si ca realizare. In 1939-1940, cand scrie "Ultimul magnat", Zelda e de zece ani prin ospicii, unica lor fiica e plecata la studii, cariera literara - in declin, e sarac, epuizat de excese si se simte ca un mort-viu intr-o lume obsedata de concurenta pentru bani. Personajul principal al romanului, Monroe Stahr, e in proportii egale un alter ego - cinic si romantic, lucid si sentimental - dar si un om de actiune cu o uriasa capacitate de munca, ancorat in realitatea economica a studiourilor de film, dupa modelul chipesului si genialului producator, Irving Thalberg, aflat la conducerea MGM si mort de inima la 37 de ani. Rolul naratorului e incredintat Ceceliei Brady, una din acele golden girls nonconformiste, indragostita din copilarie de Stahr, care e asociatul tatalui ei. In unele capitole, vocea Ceceliei lasa locul unui autor omniscient care stie ca Stahr e grav bolnav din cauza surmenajului, dar dependent de munca, precum de un drog. Acest om de succes, egoist si autoritar, care a avut totul in viata, descopera tarziu dragostea pentru o tanara saraca, ce nu face parte din lumea lui si care, dupa un scurt episod fericit, il paraseste, fiindca isi cunoaste cu onestitate locul. Romancierul intentiona sa dea o turnura tragica finalului, prin moartea lui Stahr intr-un accident de avion. Cel mai interesant si realizat palier al cartii e lumea studiourilor cinematografice din care isi trage seva fictiunea. Avem aici actori, regizori, operatori, producatori, dar mai ales o casta truditoare din care Scott insusi facea de nevoie parte, cea a scenaristilor - intr-un cuvant, intreaga grandoare si mizerie a mitului hollywoodian. Chiar scriitura romanului e influentata de o viziune cinematografica, cu "mari scene", replici memorabile, atentie pe lumini si decor. Exista de altfel o ecranizare a "Ultimului nabab" facuta de Elia Kazan in 1976, cu multe vedete (Mitchum, De Niro, Nicholson), un opulent portret al Hollywoodului din anii '30, dar careia ii lipseste tocmai ceea ce romanul ne releva cu subtilitate: fragilitatea fiintei, tragismul melancolic, desertaciunea ambitiilor.
Selectia "Formula AS"
F. Scott Fitzgerald, "Dragostea ultimului magnat", traducere de Ciprian Siulea, prefata si note de Matthew J. Bruccoli, Editura "Polirom" (tel. 0232/21.74.40), 232 pag.
Scott Fitzgerald (1896-1940) e un scriitor legendar, al carui destin arunca si azi reflexe fascinante asupra operei, mentinand-o pe val. Daca spre sfarsitul anilor '30 interesul pentru scrierile lui era in declin si a murit sarac, in cele sapte decenii de la moartea prematura s-au vandut peste 14 milioane de exemplare din cartile ce-i poarta semnatura. Si mai bine inca s-au vandut numeroasele biografii si chiar romane despre excentricul si dramaticul cuplu Scott-Zelda. Prozatorului i s-au dedicat documentare si i s-au ecranizat cartile. "Marele Gatsby" figureaza in topul celor mai bune romane ale lumii, se studiaza in scoli si universitati. Aceasta persistenta postuma a faimei - comparabila cu a contemporanilor Hemingway, Faulkner, Dos Passos, ce-i sunt superiori ca valoare literara - are o explicatie in faptul ca publicul vede in viata lui atat o poveste de succes, cat si un esec tragic - extremele visului american interbelic: de la reusita la disperare, de la euforie la autodistrugere. Scott Fitzgerald a cunoscut devreme celebritatea, odata cu primul roman, "Dincoace de paradis" (1920), a castigat bine din scris (revistele ii plateau, pana in 1932, 4000 de dolari pe o nuvela!), a petrecut nebuneste, impreuna cu Zelda, in cercurile mondene elitiste ale Europei si Americii, a avut succese sociale si amoroase. Apoi, odata cu boala psihica a Zeldei, s-a produs fisura: infernul conjugal, excesele alcoolice, degringolada, depresia, saracia, moartea la 44 de ani. Fulminanta cariera postuma a operei fitzgeraldiene (cele cinci romane si mai multe volume de povestiri) mai are, cred, o explicatie. Si anume, ca cititorii gasesc in cartile lui, bine conservat, farmecul "anilor nebuni", al "epocii jazzului" - un soi de paradis pierdut, cu femei glamuroase, bogatasi excentrici, hoteluri si vile de lux de pe Coasta de Azur si din California - o lume eleganta ce-si traieste frenetic clipa. Moda retro da o fascinatie in plus acestei lumi apuse, mistificata de nostalgii obscure si condimentata copios cu comparatii. Daca reusim sa dezlipim scriitorul profesionist de personajul legendar Scott Fitzgerald care-l oculteaza, vedem ca primul are o admirabila stiinta a constructiei narative si a crearii unor personaje vii pana in detalii. Se vede bine asta si in romanul postum si neterminat pe care vi-l recomand azi, cel mai inrudit cu capodopera lui, "Marele Gatsby". Publicat in 1941 de criticul Edmund Wilson, coleg de studii la Princeton cu Scott, "Dragostea ultimului magnat" a fost reluat in 1994, intr-o editie mult imbunatatita dupa studierea arhivelor scriitorului. Aceasta editie, incluzand si o prefata lamuritoare in privinta modului cum intentiona romancierul sa continue cele 17 capitole, este tradusa acum la Polirom, in seria de autor, si e o bucurie pentru cititorii romani, atat ca subiect (lumea Hollywoodului din anii '30), cat si ca realizare. In 1939-1940, cand scrie "Ultimul magnat", Zelda e de zece ani prin ospicii, unica lor fiica e plecata la studii, cariera literara - in declin, e sarac, epuizat de excese si se simte ca un mort-viu intr-o lume obsedata de concurenta pentru bani. Personajul principal al romanului, Monroe Stahr, e in proportii egale un alter ego - cinic si romantic, lucid si sentimental - dar si un om de actiune cu o uriasa capacitate de munca, ancorat in realitatea economica a studiourilor de film, dupa modelul chipesului si genialului producator, Irving Thalberg, aflat la conducerea MGM si mort de inima la 37 de ani. Rolul naratorului e incredintat Ceceliei Brady, una din acele golden girls nonconformiste, indragostita din copilarie de Stahr, care e asociatul tatalui ei. In unele capitole, vocea Ceceliei lasa locul unui autor omniscient care stie ca Stahr e grav bolnav din cauza surmenajului, dar dependent de munca, precum de un drog. Acest om de succes, egoist si autoritar, care a avut totul in viata, descopera tarziu dragostea pentru o tanara saraca, ce nu face parte din lumea lui si care, dupa un scurt episod fericit, il paraseste, fiindca isi cunoaste cu onestitate locul. Romancierul intentiona sa dea o turnura tragica finalului, prin moartea lui Stahr intr-un accident de avion. Cel mai interesant si realizat palier al cartii e lumea studiourilor cinematografice din care isi trage seva fictiunea. Avem aici actori, regizori, operatori, producatori, dar mai ales o casta truditoare din care Scott insusi facea de nevoie parte, cea a scenaristilor - intr-un cuvant, intreaga grandoare si mizerie a mitului hollywoodian. Chiar scriitura romanului e influentata de o viziune cinematografica, cu "mari scene", replici memorabile, atentie pe lumini si decor. Exista de altfel o ecranizare a "Ultimului nabab" facuta de Elia Kazan in 1976, cu multe vedete (Mitchum, De Niro, Nicholson), un opulent portret al Hollywoodului din anii '30, dar careia ii lipseste tocmai ceea ce romanul ne releva cu subtilitate: fragilitatea fiintei, tragismul melancolic, desertaciunea ambitiilor.
Scott Fitzgerald (1896-1940) e un scriitor legendar, al carui destin arunca si azi reflexe fascinante asupra operei, mentinand-o pe val. Daca spre sfarsitul anilor '30 interesul pentru scrierile lui era in declin si a murit sarac, in cele sapte decenii de la moartea prematura s-au vandut peste 14 milioane de exemplare din cartile ce-i poarta semnatura. Si mai bine inca s-au vandut numeroasele biografii si chiar romane despre excentricul si dramaticul cuplu Scott-Zelda. Prozatorului i s-au dedicat documentare si i s-au ecranizat cartile. "Marele Gatsby" figureaza in topul celor mai bune romane ale lumii, se studiaza in scoli si universitati. Aceasta persistenta postuma a faimei - comparabila cu a contemporanilor Hemingway, Faulkner, Dos Passos, ce-i sunt superiori ca valoare literara - are o explicatie in faptul ca publicul vede in viata lui atat o poveste de succes, cat si un esec tragic - extremele visului american interbelic: de la reusita la disperare, de la euforie la autodistrugere. Scott Fitzgerald a cunoscut devreme celebritatea, odata cu primul roman, "Dincoace de paradis" (1920), a castigat bine din scris (revistele ii plateau, pana in 1932, 4000 de dolari pe o nuvela!), a petrecut nebuneste, impreuna cu Zelda, in cercurile mondene elitiste ale Europei si Americii, a avut succese sociale si amoroase. Apoi, odata cu boala psihica a Zeldei, s-a produs fisura: infernul conjugal, excesele alcoolice, degringolada, depresia, saracia, moartea la 44 de ani. Fulminanta cariera postuma a operei fitzgeraldiene (cele cinci romane si mai multe volume de povestiri) mai are, cred, o explicatie. Si anume, ca cititorii gasesc in cartile lui, bine conservat, farmecul "anilor nebuni", al "epocii jazzului" - un soi de paradis pierdut, cu femei glamuroase, bogatasi excentrici, hoteluri si vile de lux de pe Coasta de Azur si din California - o lume eleganta ce-si traieste frenetic clipa. Moda retro da o fascinatie in plus acestei lumi apuse, mistificata de nostalgii obscure si condimentata copios cu comparatii. Daca reusim sa dezlipim scriitorul profesionist de personajul legendar Scott Fitzgerald care-l oculteaza, vedem ca primul are o admirabila stiinta a constructiei narative si a crearii unor personaje vii pana in detalii. Se vede bine asta si in romanul postum si neterminat pe care vi-l recomand azi, cel mai inrudit cu capodopera lui, "Marele Gatsby". Publicat in 1941 de criticul Edmund Wilson, coleg de studii la Princeton cu Scott, "Dragostea ultimului magnat" a fost reluat in 1994, intr-o editie mult imbunatatita dupa studierea arhivelor scriitorului. Aceasta editie, incluzand si o prefata lamuritoare in privinta modului cum intentiona romancierul sa continue cele 17 capitole, este tradusa acum la Polirom, in seria de autor, si e o bucurie pentru cititorii romani, atat ca subiect (lumea Hollywoodului din anii '30), cat si ca realizare. In 1939-1940, cand scrie "Ultimul magnat", Zelda e de zece ani prin ospicii, unica lor fiica e plecata la studii, cariera literara - in declin, e sarac, epuizat de excese si se simte ca un mort-viu intr-o lume obsedata de concurenta pentru bani. Personajul principal al romanului, Monroe Stahr, e in proportii egale un alter ego - cinic si romantic, lucid si sentimental - dar si un om de actiune cu o uriasa capacitate de munca, ancorat in realitatea economica a studiourilor de film, dupa modelul chipesului si genialului producator, Irving Thalberg, aflat la conducerea MGM si mort de inima la 37 de ani. Rolul naratorului e incredintat Ceceliei Brady, una din acele golden girls nonconformiste, indragostita din copilarie de Stahr, care e asociatul tatalui ei. In unele capitole, vocea Ceceliei lasa locul unui autor omniscient care stie ca Stahr e grav bolnav din cauza surmenajului, dar dependent de munca, precum de un drog. Acest om de succes, egoist si autoritar, care a avut totul in viata, descopera tarziu dragostea pentru o tanara saraca, ce nu face parte din lumea lui si care, dupa un scurt episod fericit, il paraseste, fiindca isi cunoaste cu onestitate locul. Romancierul intentiona sa dea o turnura tragica finalului, prin moartea lui Stahr intr-un accident de avion. Cel mai interesant si realizat palier al cartii e lumea studiourilor cinematografice din care isi trage seva fictiunea. Avem aici actori, regizori, operatori, producatori, dar mai ales o casta truditoare din care Scott insusi facea de nevoie parte, cea a scenaristilor - intr-un cuvant, intreaga grandoare si mizerie a mitului hollywoodian. Chiar scriitura romanului e influentata de o viziune cinematografica, cu "mari scene", replici memorabile, atentie pe lumini si decor. Exista de altfel o ecranizare a "Ultimului nabab" facuta de Elia Kazan in 1976, cu multe vedete (Mitchum, De Niro, Nicholson), un opulent portret al Hollywoodului din anii '30, dar careia ii lipseste tocmai ceea ce romanul ne releva cu subtilitate: fragilitatea fiintei, tragismul melancolic, desertaciunea ambitiilor.
Alte articole din acest numar
- Povestea painii
- "Cine il are in casa pe Dumnezeu are si fericirea"
- Natalia Beketova - femeia cu 120 de vieti
Nu exista comentarii
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra aici!
Recomandari
