Ultimul aurar din Muntii Apuseni

Ai nostri romani...

"Uitati-va la mainile mele! Is umflate ca niste butuci. Nu mai pot face nimic cu ele. Am aproape 30 de ani de subteran. Am scos aur din muntii astia cat tot tezaurul Romaniei. Plamanii mei is plini de siliciu, abia mai pot sufla. Si la ce bun? Ca sa vina acum niste straini lacomi si sa puna stapanire pe toti muntii astia? Uitati-va putin in jur! Varful Bailor, Piatra Corbului, Dealul Ungurului, Muntele Fericeaua, iar mai incolo, Valea Rosie, Dealul Cetatii, Dealul Carnic. Astia toti la un loc is Muntii nostri Apuseni, paradisul nostru, domnule! Toti astia is plini de aur, zeci de kilometri de galerii strabat toata zona asta, mii de baiesi de-ai nostri au murit aici cu bojocii scrasnind de siliciu ori ingropati ca sobolanii sub galerii. De ce, domnilor? Ca sa dati toate minunatiile astea unor straini nevrednici? Ma inteapa la inima cand vad cum mor satele astea, cum pleaca tinerii si raman casele astea in ruina. Nimeni, nici cel mai barbar cotropitor n-a reusit sa distruga locurile astea, cum o fac ai nostri romani, care conduc tara asta, de 20 de ani incoace!".
Cu mainile lui butucanoase, omul din fata mea ia de pe masa o cutie mica din plastic. O deschide si-mi arata acolo, inauntru, cateva bucatele de piatra. Apoi scoate din buzunar o lupa ponosita si o apropie de una din ele. "Uita-te numa' oleaca aici! No, ia spune, vezi niste puncte galbene, stralucitoare? Ala-i aur curat, domnule! Iar pietrele astea-s culese din Valea Ciungilor, de pe drum. Pur si simplu, de pe un drum forestier facut din sterilul ramas de la o mina inchisa acum vreo 40 de ani. Is plini muntii astia de aur, calci pe el, il vezi cum luceste prin paraiasele care siroiesc prin padurile astea. Si noi am inchis toate minele, ca sa vina acum niste straini sa le ia pe nimic. Sa puna stapanire peste aurul nostru si sa ne otraveasca padurile cu cianurile lor. Asta e durerea noastra cea mai mare, asa va rog sa scrieti! Ca tot natul isi bate joc de noi!".

Autorizatie pentru aur

Ochii lui mereu blanzi arunca acum vapai de ciuda si manie. Nu-i plac deloc ziaristii. Au mai fost cativa inaintea mea si cam toti au scris numai bazaconii.Ca s-ar fi pricopsit din atata aur cules, ca in casa lui s-ar ascunde o adevarata comoara. Nici pe mine nu m-a privit cu ochi buni la inceput. Ca n-are timp pentru mine, ca ziarele mint si fac numai rau. Din vorba-n vorba, cu multa rabdare, pana la urma i-am castigat increderea. Prin sat, nu-i place deloc sa se amestece cu oamenii. Ciudosi si pizmasi sunt destui, si parca ar sta tot timpul la panda. Prefera sa hoinareasca singur, prin munti, departe de lume. Il cheama Ioan Catalina, are 75 de ani si este cel mai vestit cautator de aur din Romania. Toata viata lui asta a facut, a scotocit muntii astia piatra cu piatra, a scormonit tone intregi din malul apelor, a iscodit cele mai ascunse cotloane din padurile nesfarsite ale Apusenilor. Traieste singur, intr-o casa veche, la poalele muntilor. Femeia i-a murit demult, prin '82. A cazut dintr-un cires si si-a fracturat coloana. S-a stins la spital, dupa cinci luni de chinuri cumplite. A iubit-o mult, prea mult ca s-o mai poata inlocui vreodata. Si-a crescut singura lor fata pana cand si-a gasit si ea rostul, undeva, departe de sat. Aproape jumatate de veac a lucrat la minele de aur, tehnician si-apoi mecanic pe mocanitele care carau minereul din galerii. De-acolo s-a ales cu o silicoza de gradul trei, care astazi ii sfasie plamanii. Dupa pensionare, prin '95, s-a gandit sa concesioneze o bucata de munte, undeva, pe Valea Tisei, unde stia el ca inca se mai poate gasi mult aur. Nu si-a dorit niciodata sa se capatuiasca din asta. Voia doar sa duca mai departe traditia locului."Acum o suta de ani, una din doua familii din sat avea o mina de aur. Din asta traiau oamenii. Pe-aici, nu-i loc pentru agricultura. Totu-i numa' piatra. Asa ca singura sursa era aurul. Dar sa nu crezi ca se imbogatea careva. Aveau atat cat sa duca un trai cat de cat linistit. Ca si aurul asta, ca si banul, e ochiul dracului. Daca te ispiteste, nu-i deloc bine. Multi au pierit prin muntii astia din cauza lacomiei. D-aia baiesii nostri, de cate ori se porneau la treaba, spuneau mai intai Tatal Nostru. Ca sa nu-i molipseasca necuratul cu ispitele lui". Atunci, in 1995, a inceput sa umble dupa hartii. Voia sa faca totul legal, sa obtina o autorizatie pentru exploatarea aurului din locul pe care-l concesionase. Autoritatile erau, insa, intr-o mare incurcatura. Cererea lui era o premiera pentru Romania. Au urmat patru ani de calvar, sute de drumuri, zeci de milioane de lei cheltuiti, toate astea pentru o banala hartie. Si totusi, nimic nu mai putea stavili dorinta lui arzatoare. In 1999, Ioan Catalina era primul cautator de aur autorizat din Romania. "Da, adica un fel de prostul satului. Mai tarziu mi-am dat seama de asta. In timp ce unii faceau linistiti cate-o suta de grame de aur pe luna, fara sa-i stie nimeni, eu abia daca incropesc 20 de grame pe an, adica nici 20 de milioane de lei. Iar acum trebuie sa platesc vreo 60 de milioane, ca sa-mi reinnoiesc autorizatia pe anul asta. Asa ca, ce sa zic, am facut o mare afacere! Nu-i nimic, eu nu vreau sa ma capatuiesc. Fac asta doar din placere. Asta era candva traditia satului. Iar eu vreau s-o duc mai departe".

Bunicul si saitrocul

Avea numai vreo sase ani cand bunicul lui umbla prin munti cu saitrocul. Erau vremuri grele, in fiecare casa era o adevarata gradinita de copii, iar exploatarea aurului era doar o solutie de supravietuire. Doar cei care furau din mine, adica holoangarii, o duceau bine. Organizati in clanuri, hotii erau cam cei mai dibaci aurari din zona. Actionau numai noaptea ori in zilele de sarbatoare, manjindu-si fetele pentru a nu fi recunoscuti. Daca erau prinsi, erau batuti de jandarmi pana cand divulgau intreaga retea. Pentru a mai domoli hotiile, unii proprietari lasau oamenii mai saraci din sat sa scoata minereu din baile lor, oferindu-le in schimb cam doua din zece masuri din tot ce adunau. Munca lor insa era un adevarat infern. Carau zeci de kilograme de minereu in spinare, pana lesinau de osteneala ori de durere de sale. Tot blestemul asta doar pentru cateva fire de aur pe luna. Multi dintre ei, din disperare, cedau pana la urma ispitei si se apucau de furat. "Minele erau pazite de strajeri inarmati, mai rau decat puscariile. Era aproape imposibil sa furi ceva. Si totusi, oamenii gaseau solutii. Cand descopereau un filon de aur, taiau din el bucatele mici pe care le impachetau intr-o carpa. Imbibau carpa cu unsoare si-apoi o bagau in anus. Carpa asta se numea "galusca". La Muzeul Aurului din Brad chiar e expusa o "galusca" din asta".
Bunicul lui n-a furat niciodata, nici macar un gram de aur. Lucra mai mult pe cont propriu. Iesea dimineata cu vitele la pasune, si cat era ziua de lunga, dadea la saitroc. Ceva mai tarziu, si-a ridicat pe Varful Bailor, de-a lungul apei, cateva steampuri inalte de vreo patru metri. Cara pana aici cu spinarea sute de kilograme de minereu sa-l batoceasca. N-a lucrat niciodata fara autorizatie. Tot ce aduna intr-o luna ducea la banca, la Abrud. Nu strangea mai mult de o nucuta de aur. In schimbul ei, obtinea ceva banuti si niscaiva mercur pentru prelucrarea aurului. La sfarsit de luna, pregatea caruta cu cai si pornea spre Abrud. Pleca lunea in zori si se intorcea abia joi seara. Asa faceau toti cei care lucrau ca el. "Mergem lunea la oras/ Sa venim joi mintenas!". Asta era lozinca lor. "Tin minte ca joi seara nu mergeam la culcare pana nu se intorcea bunicu'. Cand se-auzea scartaitul carutei, tocmai in capatul drumului, pluteam de bucurie. Scartaitul ala era parca cel mai frumos cantec din lume. Venea cu caruta plina de bunatati. Grau de macinat, porumb, sare, petrol, dar si dulciuri, haine si opinci pentru fistecare. Era o adevarata sarbatoare".
Il vad pentru prima data zambind. Sta in fata mea, cu privirea pierduta, strangand cutia de plastic in palma lui butucanoasa. Tare ii e dor de vremurile alea, de imbratisarea bunicului, de rasul si povestile lui, de voiosia oamenilor, de sarbatorile satului, de toate lucrurile alea frumoase care au pierit pentru totdeauna. "Dupa doar cativa ani, au venit comunistii si s-o cam terminat cu povestile astea. Au urmat arestari, torturi, crime. Multi copii au ramas orfani in anii aia. Nici razboiul n-a facut atata prapad".

Omul negru

Si totusi, bunicul lui a continuat o vreme sa bata muntii dupa aur. Lucra in mare taina, pornea la drum, impreuna cu un ucenic de-al lui, numai noaptea, cand satul era amutit. Se strecurau prin gradini, prin spatele caselor, pe poteci numai de ei stiute si ajungeau acolo, sus, la steampurile din inima muntelui, inainte de ivirea zorilor. Lucrau din greu toata ziua si se porneau spre sat inainte de miezul noptii, ca sa nu care cumva sa-i prinda dimineata pe drum.Si totusi, se pare ca cineva le-a aflat obiceiul si i-a dat in vileag. Era o zi torida, in iulie, 1949. Tocmai carasera patru saci de minereu la unul din steampuri. Deodata, un zgomot ciudat i-a facut sa tresara. Un bocanit sacadat, precum tropaitul unui cal. N-au stat deloc pe ganduri. S-au hotarat iute sa ascunda sacii intr-un tars si-apoi sa dea bir cu fugitii. N-au apucat sa faca doi pasi, ca in fata lor se arata o namila de om imbracat intr-o haina neagra si lunga, ca o mantie funebra. "Ce faceti, bai, nenorocitilor, aici?". Avea o voce dogita si o privire crunta, ca de calau. Bietii oameni abia mai rasuflau de-atata spaima. "Avem si noi o saracie de baie, traim si noi cum putem...". Matahala insa nici ca le auzea baiguiala. "Ba, pana maine sa nu mai vad nimic aici, ati inteles? Sa fie totul curat, nivelat, frumos, cum a lasat Mama Natura, ati inteles, ba?". S-a urcat apoi pe calul lui negru, pornind la galop inapoi, prin padure. Cei doi au ramas o vreme tacuti si buimaci, iar dupa ce si-au mai dezmortit putin gandurile, s-au hotarat ca n-ar fi poate baiul asa de mare daca n-ar asculta de porunca omului negru. S-au pus asadar mai departe pe treaba, au adus iar sacii la steamp, pregatind minereul pentru faramat. Dupa vreo ora insa, namila in mantie neagra s-a aratat din nou, de data asta mult mai navalnic. A scos iute un pistol de sub haina, l-a armat si-apoi l-a indreptat direct spre ei. "Ba, ce v-am zis io voua, ai? Pai, ce mama dracu', va bateti joc de mine? Va omor, ba, si va las hoiturile-aci, sa le manance lupii!".A tras apoi un foc in aer, ca sa se stie si mai clar ca-i bucluc mare. Ucenicul o lua parca razna de-atata spaima. Cazu in genunchi si incepu sa urle din toti rarunchii. Sa ceara indurare, ca n-o sa mai faca niciodata una ca asta, numai sa nu-l omoare, ca-i inca tanar si iubeste mult viata. Iar omul ala cu uitatura de calau se indura pana la urma si puse pistolul la locul lui, sub haina. In doua ore, nu se mai vedea nici urma de steamp. Au ascuns roata si sagetile in padure, au aruncat piua intr-un put, sacii cu minereu i-au pus intr-o groapa, si-apoi au astupat totul cu pamant. A fost ca o jalnica inmormantare. Bietii oameni si-au ingropat cu mainile lor tot trecutul, cu chinul si cu bucuriile lui. Pentru Ioan Catalina, ziua asta a insemnat sfarsitul copilariei. De-atunci, n-a mai tresarit niciodata la scartaitul carutei.

Initierea

"Aveam doar 14 ani, dar in loc de basme cu feti frumosi, aflam numa' povesti de groaza, care se petreceau sub ochii nostri, aici, in sat. Oamenii inca mai umblau dupa aur si multi s-au intors acasa in cosciug. La fel si ai de il tineau ascuns. Aici, putin mai la deal, statea un mos care avea ingropati in gradina nu stiu cati saci de minereu d-ala bun. Cineva l-a turnat, c-asa erau unii atunci, se dadeau cu diavolul. El n-a vrut sa recunoasca nimic si l-au batut pana i-au umflat grumazu', de n-a mai putut rasufla si a murit sufocat. Mai era unu', Stefan, care avea aur mult ascuns intr-o rapa din Valea Dosului. Un nepot de-al lui, care stia, era informator la Securitate. S-a dus la el si i-a zis: "Nene Stefane, da auru' ala ca daca-l dai nu-ti face nimeni nimic". Si el l-a dat, dar nu pe tot. Iar nepota-sau stia ca mai are, asa ca l-au torturat pana le-a zis ca le da si casa, numa' sa-l lase in pace. I-au strivit testiculele in asa hal, ca dupa aia n-a mai rezistat nici doua luni si-a murit. Ehei! Cat a mai plans satul in anii aia! Cu toate astea, oamenii tot nu se lasau. Prea aveau in sange obiceiul asta!".
Bunicul lui insa renuntase definitiv. Era deja prea batran, nu mai avea oase pentru atata treaba. Singura lui placere era de-acum sa iasa cu vitele la pasune. Si-l lua si pe Ioan, ca-i era drag tare de el. Cat era ziua de lunga, stateau la povesti ori hoinareau prin cele mai salbatice locuri. Stia mosul toate tainele pamantului, nici un petec de padure nu-i era necunoscut. Si tot asa, zi dupa zi, luna de luna, an dupa an, avea sa afle si el, flacaul de-atunci, ce povesti si mistere ascund muntii astia. Apoi, mai tarziu, a venit si ziua cea mare. "Ma, copile! Uita-te bine la mine! Tu stii sa pastrezi un secret? Daca promiti ca nu spui la nimeni, io iti arat cum sa gasesti si sa faci aur. Da' numa' sa nu spui la careva, ca ma bat astia de ma omoara. Vezi bine ce urgie o venit peste noi". Au urmat primele lectii cu saitrocul. Dupa trei zile de chin, a reusit sa gaseasca primele fire de aur. A fost momentul in care Ioan Catalina si-a aflat rostul lui pe pamant.
*
Pornim intr-o drumetie prin munti. Vrea sa-mi arate vechile mine, locurile pe unde a lucrat. Aproape 30 de ani a trudit sub muntii astia. A tarat dupa el, prin galerii stramte si intortocheate, sute de vagoane de minereu. A inhalat tone de praf de siliciu. Toate astea, doar pentru ca si-a iubit meseria. Ioan Catalina era atunci baiesul cel mai de seama. Toti ochii erau atintiti catre el. "No, cum e Ioane? Cam cat crezi c-ar iesi la o tona?". Nu raspundea imediat, se simtea mult prea bine ca sa nu mai lungeasca momentul. Doar intr-un tarziu, cand suspansul era maxim, venea si verdictul. Nu dadea gres niciodata. In scurt timp, a fost numit fruntas in intrecerea socialista. A castigat o multime de prime, iar dibacia lui era intotdeauna respectata. Uneori, dupa ce se descarcau vagonetii, se intampla sa mai ramana prin colturi cateva boabe de aur nativ. Nu l-au tentat niciodata. Nici fir de aur nu s-a lipit vreodata de mana lui!
Ajungem pe Valea Ciungilor, un colt de padure cu arbori uscati. Ceva mai sus, se vede un luminis. Acolo e Mija, o fosta colonie miniera. "Avea aur mult, si io zic ca nici macar jumate nu s-a scos din ea. Au venit acu' cativa ani niste straini sa faca prospectii. Nu stiu cine erau si nici ce-au gasit, stiu doar ca a fost forfota mare pe-aici."

Nu prea e aur? Minciuni!

Acum, totul e o ruina. Cateva cladiri, foste birouri si camine pentru mineri, stau gata sa cada. Undeva, in spate, chiar la baza unui povarnis, se vede gura minei, o gaura inchisa cu un grilaj din lemn. Pe o bucata de tabla, sta scris amenintator: "Accesul persoanelor neautorizate interzis".Batranul Catalina se apropie de grilaj si ofteaza din toti rarunchii. "Totul se surpa. Vai de sufletul nostru! Si cati oameni au murit in galeriile astea!". Ramane nemiscat, cu privirea pierduta in bezna din spatele grilajului. Acolo, in bezna aia, stau parca ascunse toate povestile lui. Urcam apoi o coasta abrupta, spre alte galerii. Dupa doar cativa pasi, batranul se opreste. Rasufla greu, silicoza ii inteapa tot mai tare plamanii. Imi zambeste amar. Ar vrea sa-mi spuna ceva, dar nici macar atata nu poate. Ii sugerez ca ar fi poate mai bine sa ne intoarcem acasa. Isi clatina capul, parca putin ofensat. Nu, nici vorba sa renuntam. Tuseste de cateva ori si-apoi pornim mai departe. E tare bolnav, dar locurile astea i-au dat dintotdeauna vigoare. De undeva, de sus, se-aude un clipocit de apa. E chiar paraiasul la care bunicul l-a invatat sa dea la saitroc. Acolo a gasit el primele fire de aur. Zambeste din nou, la fel de amar, si vad in ochii lui cateva lacrimi. Se apleaca apoi deasupra apei, scormonind printre pietre cu mana lui butucanoasa. Isi pune ochelarii pe nas si cerceteaza atent, ca si cum ar fi convins ca o sa gaseasca ceva. Culege din apa o piatra si o intinde in fata mea. "Uite, vezi? Aur!". Descopar pe suprafata pietrei cateva puncte galbene, stralucitoare. Imi vede uimirea si-apoi pufneste in ras. "Asta nu-i aur, e "calcopirita", adica o sulfura naturala de cupru si fier. Ii mai zice si "aurul prostilor", ca-s multi care aduna pietre d-astea si cred ca au gasit aur". Arunca piatra in apa si se ridica in picioare. Popasul asta i-a mai dres nitel rasuflarea. Dupa o jumatate de ora, ajungem intr-o poiana de unde pornesc alti versanti.Locul e plin de galerii, toate inchise cu grilaje de lemn. Batranul le stie ca-n palma, a lucrat aici ani de zile. "Uite, asta e cea mai veche, se lucra in ea de pe vremea bunicului. Are vreo suta de metri adancime. A fost un adevarat cimitir, multi mineri au murit aici. Era intr-o noapte un baies care tot perfora un perete si, deodata, a simtit cum se desprind bucati din tavan. A oprit lucrul, a zis: gata, ma, ca vine muntele peste mine! Dar seful lui, unu' Eftimie, i-a zis sa-mpuste mai departe, ca nu-i bai. Asa ca s-a pus iar pe treaba si numaidecat s-a pravalit tot tavanul peste ei. Au murit pe loc amandoi. Multa suferinta a fost in mina asta. Si-a luat tribut mare, ce sa zic, ca avea mult aur si-s sigur ca mai are si-acum. Ca nu degeaba au concesionat-o si p-asta niste straini. Vin toti si ne spun ca nu prea mai e aur prin locurile astea. Minciuni! Ascultati ce va zice un mos care stie muntii astia ca pe ograda lui. Aici mai e aur pentru inca doua generatii. Numa' ca lucru' asta se tine secret".

Urmasii

Imediat dupa caderea lui Ceausescu, Ioan Catalina si-a amintit de steampul bunicului si de povestea lui cu matahala in mantie neagra. A dat fuga la locul cu pricina si, dupa mai multe sapaturi, a gasit cei patru saci cu minereu. Erau acolo, neatinsi, dupa 40 de ani. A carat totul acasa si s-a apucat de treaba. Dupa cateva zile, a scos vreo 40 de grame de aur, de 22 de carate. A pornit apoi cu saitrocul prin munti, ca sa vada daca mai merita sa reia indeletnicirea bunicului si traditia locului. In cateva zile, a facut vreo patru grame de aur. In vreme ce minele se inchideau una dupa alta, el gasea aur prin toate cotloanele. Nu mult, doar atat cat sa-si mai ingroase putin pensia. Pentru un singur gram, se intampla sa dea la saitroc si o saptamana intreaga, la fel de bine cum putea sa-l gaseasca si doar intr-o zi. A inceput apoi sa investeasca, sa concesioneze terenuri pe Valea Tisei, sa-si fabrice tot felul de utilaje. A dat vreo doua camioane de lemne pentru un concentrator, si-a construit mai multe steampuri si cateva amalgamatoare. De-acum, s-ar fi zis ca putea sa porneasca afacerea, sa prospere. Numai ca batranetea i-a cam taiat elanul. Silicoza il chinuia tot mai tare, iar mai tarziu au aparut si cateva probleme cu prostata. Acum, nu rezista sa stea in munte mai mult de patru ore pe zi. Iar cheltuielile pentru innoirea autorizatiei cresc de la an la an. "Am ajuns sa platesc taxele din pensie. Anul asta is vreo 60 de milioane.Nu inteleg de ce trebuie sa ma jupoaie in halul asta? Eu nu vreau sa ma pricopsesc, e doar o dambla a mea sa fac asta, sa reinnod istoria de-acum 60 de ani. Daca as fi tanar, in puteri, as cauta un sponsor si as face niste concentratoare mari, in toti muntii astia. I-as lua pe oameni sa munceasca si le-as da jumatate din cat pot face. Daca faci 60 de grame pe luna, 30 is ale tale. Cu 30 de milioane pe luna, ar veni tot satul".
In fiecare sambata, Ioan Catalina iese pe Valea Ciungilor cu cativa copii amarati din comuna, sa-i invete tainele meseriei. Se aduna dimineata, la zece, spun Tatal Nostru, si-apoi se apuca de treaba. Scot pietris din parau, il dau la saitroc si, daca gasesc ceva, il culeg cu pipeta si-l pun intr-o sticluta. Fir cu fir, daca reusesc sa stranga de-un gram, ei sunt fericiti. Iar daca fac asta o data pe saptamana, pot strange de-o haina sau cateva rechizite. "Din pacate, cei mai multi dintre ei nu pot face mai mult de opt clase. Ar insemna sa mearga la Brad, si parintii lor nu-si permit sa-i tina acolo. Asa ca vor ramane in sat, si de-aia zic io ca poate le prinde bine sa stie sa caute aur. Macar unul din ei daca ar duce mai departe taina asta, eu pot sa mor linistit". Batranul Catalina e poate ultimul cautator de aur din Romania. Ar vrea sa lase in urma taina unei traditii, dar simte ca nimeni nu vrea s-o asculte. Ar vrea sa scrie o carte, dar stie ca nimeni nu s-ar sinchisi s-o citeasca. Singur, in casa lui de la poalele Apusenilor, iese tot mai rar cu saitrocul, rasufland tot mai greu.

Fotografiile autorului