E criza? Sa vorbim despre dragoste! - E pe gratis. Nu platim TVA

Vorbim si vorbim despre dragoste. Fir-ar sa fie! Vorbim dar n-o nimerim. Sau o nimerim pe fugite, pe apucate! Cand sa ne bucuram ca exista, a disparut. Oare o cautam prea departe? Prea complicat? Exista retete mai simple, mai la indemana, pe care sa le putem folosi? In loc de raspuns, va propunem doua pagini de scrisori ale cititorilor nostri, poposite pe raftul "roz" al redactiei. Mai vesele sau mai triste, ele dovedesc un adevar neclintit: iubirea e unul din marile daruri ale vietii. Un dar de putere si bucurie, care lasa dare de aur in urma lui. Amintiri luminoase si inmiresmate, precum pajistile cu flori. E vara! E soare! Timp bun sa vorbim despre dragoste.

Parfumul iubirii

Povestea de iubire pe care v-o spun este clasica: o ea si un el, tineri, frumosi, nebuni de indragostiti, ea liceana, el - proaspat absolvent de liceu. Doi adolescenti aflati la prima iubire, aceea care nu se poate uita niciodata si cu care te intalnesti doar o data in viata, daca iti iese norocul in drum. Si se traieste cu o intensitate care arde sufletele si lasa urme adanci.
Stiam ca nu avem viitor impreuna. El urma sa plece in strainatate, unde parintii lui se stabilisera definitiv. Cu toate astea, in ciuda realitatii crude, visam. Simteam ca traim o poveste unica, totala, frumoasa si dureroasa, careia nu ne puteam sustrage. Era mai puternica decat noi. Ardeam fiecare clipa la intensitate totala, ne daruiam unul altuia in intregime, mereu si mereu, ca si cum am fi vrut sa ne ajunga pentru toata viata. Cautam in fiecare moment sa respiram acelasi aer, sa avem macar un centimetru de piele atingandu-se in catifelata mangaiere
Tineretea iti da aripi sa te inalti cat de sus doresti, sau cat de sus poti. Pentru noi nu exista nici o limita atunci cand eram impreuna! Timpul nostru se numea "eternitate", spatiul era nemarginit, totul era o plutire dulce si senzationala! Ce dureri, ce griji, ce necazuri? Singura noastra "durere" se concentra intr-un singur cuvant: distanta! Atunci cand nu eram impreuna cateva ore pe zi si cateva ore pe noapte, era chin, dorinta, suferinta Se sfarsea totul doar atunci cand ne simteam de departe unul pe altul, cand sarutul fierbinte al dulcei regasiri ne ardea buzele, ochii, inimile
Fugeam de la ore ori de cate ori puteam, pentru a invata ceva mult mai important decat orice materie: dragostea. Ne purtam unul pe altul in brate, pe unde puteam: prin parc, pe malul apei, pe strazi pustii si inguste Pentru ca in sufletele noastre nu mai era loc de nimic si de nimeni. Nu aveam nevoie de altii, nu ne trebuia nici macar mancare Foamea si setea se potoleau doar printr-un singur cuvant: "impreuna". Imi amintesc ca la un moment dat o ploaie calda, de primavara, ne-a deschis usa unei bisericute mici si pustii. Fara o vorba, vorbindu-ne doar cu gandurile, ne-am asezat unul langa altul, pe o bancuta de lemn, si am rostit aceeasi rugaciune. Ceea ce implorau sufletele noastre nu s-a implinit, a urmat implacabila despartire, dar atunci mi s-a parut ca aud o voce cereasca, vocea lui Dumnezeu, care mi-a soptit: "Sunteti binecuvantati sa traiti o astfel de iubire!".
Gandul prezent intruna, ca dragostea noastra se va sfarsi, a facut din aceasta poveste de iubire un joc de-a viata si de-a moartea. Traiam clipa de clipa iubirea si, in acelasi timp, muream impreuna cu ea, cu cat se apropia clipa despartirii Am amanat cat de tare am putut, dar ea a venit si fiecare am luat-o pe alt drum.
Ce a fost in mintea si sufletul meu in timpul ce a urmat nu prea mai stiu, pentru ca s-a intamplat un lucru firesc in astfel de situatii: ca sa nu ma las sfasiata de suferinta, mi-am impus sa uit. Am reusit sa uit durerea, chinul, dorul, dar ce a fost inainte, povestea aceea minunata de dragoste, nu-mi va iesi din minte cat voi trai. E gradina mea secreta, unde ma refugiez de cate ori afara e furtuna, la propriu si la figurat.
Acum suntem la mii de kilometri unul de altul, aproape ca nu mai stim nimic unul de celalalt. Fiecare isi duce crucea vietii in alt loc, in propria familie, in propriul destin. Doar uneori, tarziu, in noapte, aud un cantec de nimeni altcineva auzit: "In pragul iernii absolute/ Saruta-mi tampla alba, hai/ Apoi scufunda-te si du-te/ In orizontul altui grai", insotit de sunet dulce, de chitara. Si simt adierea unui parfum dulce si imbatator. Parfumul esentei iubirii.
GABRIELA ANTON - Nasaud

Stelele, deasupra mea

Stiam ca va veni. O asteptam de mult timp. Din adolescenta mi-am imaginat-o, am trait-o ca pe o experienta reala. Hranita, din belsug, cu lecturi si filme, mi-am creat un scenariu pe care brodam, cu o fantezie din ce in ce mai debordanta, diverse situatii, in care doar amanuntele se schimbau. Mereu mi se parea ca o intalnesc, cu fiecare noua cunostinta pe care o faceam undeva: la un curs, la un spectacol, la o petrecere studenteasca. Nici o clipa nu mi-am pierdut aceasta incredere si speranta ca ea va veni. Eram un Don Quijote in asteptarea Dulcineei.
Si a venit! Profesoara de literatura romana la un liceu industrial, trebuia sa tin o sedinta de cenaclu cu elevii scolii, la care fusese invitat si un inspector de la judet. Era prin anul 1978, intr-o toamna bacoviana si stranie coincidenta, inainte de cenaclu, aveam chiar o ora cu poezia "Lacustra" de Bacovia, la o clasa buna, de a XI-a. In pauza, am vazut in holul scolii un strain ce parea sa astepte de mult acolo, si banuind cine este, l-am invitat la ora mea. A refuzat politicos, pe motiv ca nu vrea sa deranjeze prin prezenta lui inopinata la ora, si a ramas sa astepte venirea celorlalti invitati in hol. Apoi, impreuna cu musafirii, printre care se aflau mai multe personalitati culturale ale orasului, am urcat in sala festiva a liceului. S-a citit poezie originala, s-a comentat, s-a discutat pe marginea fiecarei creatii. Apoi a vorbit el. Atunci s-a produs miracolul: doi straini s-au simtit dintr-o data foarte apropiati. Si asta, pentru ca, in momentul in care a inceput prezentarea concluziilor pe marginea activitatii la care a asistat, inspectorul a spus:
- Dragi elevi, intrand in scoala voastra, am fost intampinat de sufletul profesoarei voastre de romana.
Aceste cuvinte m-au impresionat puternic. Am simtit ceva in adancul fiintei mele. Ceva duios si cald, insistent. L-am privit cu atentie pe cel care vorbea si, de fapt, de-abia atunci, sub privirile mele uimite, mi se revela omul. Un om ce nu mi se mai parea strain si langa care simteam, deja, ca vibrez. Asa a inceput totul.
In aceeasi seara, discutam deja ca doi buni prieteni, pe care ii apropiau atat de multe lucruri. Citisem cu pasiune aceleasi carti, am fi dorit amandoi sa vedem Roma, Parisul si Luvrul. Imi spusese ca in Assisi, in biserica Sfantul Francisc, ar exista cateva fresce de Giovanni Cimabue, pictorul meu preferat. Am hotarat sa mergem sa le vedem, mai tarziu.
Tot ce a urmat a fost o frumoasa poveste de dragoste, pe care am trait-o amandoi cu inocenta tineretii, nerabdatori sa-i simtim savoarea. Intuiam, parca, faptul ca, atat clipa, dar si tot ce insemna ea, este atat de fragila, atat de efemera
Au fost zile minunate! O plimbare in vechea cetate a Sighisoarei, ascultand infiorati orga bisericii si recitand "Ecou de romanta" O excursie pe malul Muresului, uitand de toti si de toate O seara de vara in mijlocul campiei, langa lacul pe care concertau broastele ademenite de racoare si de luna. Si alte seri Si alte seri As vrea ca timpul sa se fi oprit atunci, acolo. Iar noi, inca tineri, sa ne mai bucuram de serile acelea minunate. Si chiar daca asta este imposibil, fiindca el a plecat, intre timp, intr-o calatorie eterna, din care nu se mai poate intoarce, sunt sigura ca amandoi mai pastram bucuria de atunci si caldura sentimentelor de atunci, si senzatia de implinire de atunci, si lumina dumnezeiasca a fericirii. Si ma pot bucura recitand versurile lui Blaga: "Stelele deasupra mea/ Nimeni nu mi le-a fura".
DOINA PADUREANU - Sibiu

Despre dragoste
Iarna aceasta fusese tot orasul intr-o crusta groasa de gheata, iar eu ii dadusem obolul, fracturandu-mi umarul. Si iata-ma zacand, operata, singura, intr-un salon mic al spitalului de ortopedie, indurerata si exasperata de albul zapezii de afara si al peretilor. Usa salonului s-a deschis si 2 asistente au intrat, sprijinind o tanara proaspat operata la mana, cu gipsul umed inca. Tanara, o femeie frumoasa, balaie, cu un par bogat auriu, strans legat intr-o coada de cal, ce-i atingea mijlocul spatelui. S-a intins pe pat, istovita de emotiile operatiei, zambindu-mi cu prietenie. M-am intors in pat, cu fata spre ea si, pe cand o cercetam curioasa, sa vad ce colega de suferinta mi-a harazit soarta, ea s-a prezentat simplu: "Delia". Suferintele fizice apropie oamenii intre ei, iata-ne pe amandoua sporovaind ce, cum, unde si cand anume ne-am accidentat.Dupa masa de pranz adusa de infirmiere in salon, si dupa ce am ciugulit, cu vadit efort, cate putina supa, tinand lingura cu mana stanga, neexersata si tremuranda, ne-am culcat amandoua pe pat, fiecare pandind zgomotele de pe coridoare, doara, doara, ne vine un apartinator in vizita. Viata la spital e facuta din asteptari: vizita mare, pranzul, cina, musafirii si a doua zi, totul se repeta ca tras pe xerox. Asa a si fost. O pereche in varsta au intrat intimidati, Delia s-a ridicat anevoie intr-un cot si cu dragoste si-a sarutat parintii care, speriati, cereau amanunte cum s-a intamplat, cine a efectuat operatia, daca o doare
Ma uitam pe furis la amandoi, tatal, un domn batran cu parul alb, isi tampona fruntea, uitandu-se la fiica sa. Noptiera Deliei s-a umplut de mandarine, iar salonul, de efluvii de parfum scump, ce emanau din hainele impecabile ale mamei. Doamna vorbea ingrijorata, dadea sfaturi si aranja cu o mana sigura si priceputa obiectele de toaleta ale fiicei. Dupa un timp au plecat, oarecum mai linistiti. Apoi caruciorul cu farfurii a zanganit din nou pe coridoarele de ciment si a venit cina. Niciuna din noi n-a fost in stare s-o aprecieze, desi mirosea imbietor a tocana de cartofi si a ceai fierbinte de tei. Cand zarva cinei s-a mai potolit, pe coridor s-a auzit zvon repezit de glasuri intrebatoare. In usa salonului s-au oprit 2 copii, un baietas smolit de 7-8 ani si o fetita cam de 4-5 ani, blonda ca mama ei. Baiatul si-a tras sora de manuta, aratand-o pe Delia: "Uite, mama!". Dupa ei, au intrat o tiganca si un tigan, oameni relativ tineri. Ea, smeada si aratoasa, cu un cojoc imblanit peste fustele largi si crete, cu un batic rosu de lana pus pe capul falnic ce sustinea cu greu un coc mare si negru. Omul ei, spatos, cu palarie neagra, purtand pe fata, pe langa mustata, semnele etniei din care facea parte. Ultimul venit, un tanar brunet, frumos, cu dinti albi sclipitori, intr-o geaca bleumarin imblanita. Cu greu si-a imbratisat sotia, peste copiii catarati pe pat. Toti vorbeau, odata. Cu ochii mariti de uimire, ascultam cum blonda fina le raspundea pe tiganeste. Soacra aranja gospodareste cateva borcane si craticioare cu mancare pe pervazul geamului inghetat, si cu drag isi pieptana nora, aranjand si scuturand perna si patura. Socrul ii intinse o plasa cu reviste si Rebus, iar sotul pierdut in ochii sotiei ii mangaia cu infinita grija mana operata. Socrul lua o cutiuta cu medicamente de pe noptiera si silabisi incantat: "Pi-a-fen!", uitandu-se mandru la nora. Au stat indelung, apoi au plecat asa cum au venit: guresi si zgomotosi. Delia, cu ochii in lacrimi de bucuria revederii, a raspuns intrebarilor mute pe care le-a citit in ochii mei uluiti: "Am stat cu Vasilica 4 ani impreuna, in aceeasi banca la liceu." Tiganusul, frumusel, istet, fara pic de educatie, doar cu un bun simt innascut, era mare iubitor de carte. Incet, incet, Vasilica a avut multe de invatat de la Delia si dragostea a venit si ea, navalnica, cotropindu-i deopotriva pe amandoi. Au fost cea mai controversata pereche din liceu. La doua saptamani dupa bacalaureat s-au casatorit. Familia Deliei s-a opus din rasputeri, aducand fel de fel de argumente. Fata a parasit caminul parintesc, linistit si indestulat, si a intrat in casa saraca si inghesuita a socrilor. La ofiterul starii civile, langa cei doi miri au stat doar socrii si cei trei cumnati, minori inca. Au urmat ani grei, au venit pe lume cei doi copii si asperitatile neintelegerilor din partea parintilor Deliei au prins sa se topeasca. Dragostea de bunici pentru cei doi prichindei a apropiat cele doua familii, atat de deosebite. Soacra, ca o closca, ingrijeste copiii stingand micile conflicte. Delia si Vasilica au terminat de curand facultatea, la fel ca in liceu, alaturi, si lucreaza la firme diferite. Nora si-a alfabetizat socrii si, de voie, de nevoie, cumnatii au luat calea scolii. Toti locuiesc impreuna in casa mica si darapanata, dar au speranta ca intr-un viitor nu prea indepartat vor avea un apartament propriu. Dupa externare, am tinut legatura cu Delia, o privesc cu respect si ma gandesc ce om puternic este. Nu i-a fost usor, si nici acum nu-i este. Vorbim la telefon si in curand le voi face o vizita, la aniversarea a 10 ani de casnicie. Soacra a luat mobilul din mana nurorii si m-a chemat scurt: "Sa vii la noi".
MARIA PETROVICI - Timisoara

Ingeri si trambite

In anul acela abia venisem din armata. Pe atunci lucram la Craiova, intr-o mare uzina, ca strungar. Toamna am dat examen de diferenta la liceul "Fratii Buzesti" si am intrat in anul III la seral. Septembrie, dupa-amiaza, prima zi de scoala. In clasa, asezati de-a valma, baieti si fete ocupasera aproape toate bancile. Toti eram cu ochii pe usa. Asteptam profesorul. Am tresarit cand s-a miscat clanta, dar nu era cel asteptat. Petrecuta de privirile tuturor - pizmuitoare ale fetelor, admirative ale baietilor - a intrat o fata, mai bine zis o involburare de fata.Parul castaniu ii flutura cu straluciri mate in jurul gatului si deasupra umerilor, care se miscau in acelasi ritm cu soldurile, care se leganau sub o fusta ale carei poale se tot roteau in jurul picioarelor, pe cand bluza tresalta deasupra pieptului, acoperind-descoperind. In scurtul ragaz cat a stat nemiscata, cautand cu privirile un loc, mi s-a parut ca in jurul ei aerul capata irizari solare.
In clasa erau mai multe locuri libere, dar ea a pornit atat de hotarata spre banca in care stateam singur, incat atunci cand s-a asezat langa mine, m-am asteptat sa spuna: "Pe tine te cautam, ma cheama cutare".
A venit profesorul, a strigat catalogul. Numele mic al colegei mele era Ana. Avea cam nouasprezece ani. Dupa trei saptamani de continua uimire si priviri furisate, hotarasem ca Ana nu era o frumusete tulburatoare, si totusi, nu ne puteam lua ochii de la ea. Chiar si profesorii nu se puteau abtine sa nu o priveasca, uneori insistent.
Pana si batranul profesor de chimie ramanea cateodata la tabla, cu creta in mana, in mijlocul vreunei formule alambicate, si se intorcea cu fata spre Ana, privind-o pe deasupra ochelarilor, incercand parca si el sa descopere ce avea atat de fascinant fata asta, de nu-ti puteai lua ochii de la ea.
"Poate era din cauza involburarii", mi-am zis. Involburare ce-o stapanea permanent, ca si cand un vant tainic, iubind-o, nu se putea desparti de ea. Poate! Dar mai era ceva. Un farmec aparte, necunoscut, plutea intruna in jurul ei, ceva ce parca mai intalnisesi undeva, in copilarie, sau poate in vise, dar nu-ti mai aminteai. Ceva uitat, si dupa care tanjisei fara sa stii, atata vreme.
Ana mea draga!
Pe la mijlocul trimestrului, la teza de chimie, Ana nu a reusit sa scrie decat cateva randuri, pe cand mie nu-mi ajungeau foile. Spre sfarsitul orei, la propunerea mea soptita, eu mi-am pus numele pe teza ei si ea pe a mea. Stiam ca am sa iau un doi cat mine de mare, dar sacrificiul acesta mi-a dat curajul ce-mi lipsise atata vreme, de a-i propune o intalnire. A acceptat. La o margine a Gradinii Botanice, o alee asfaltata, marginita de gard viu, se sfarsea sfioasa in padure, printr-o potecuta acoperita cu prundis, strajuita de un arbore secular, sub care se gaseau doua banci. Ma framantam cu ochii la ceas cand am auzit deodata in cascada sunetele cristaline ale unei trambite. Am privit surprins si am vazut-o pe Ana venind spre mine. In urma si deasupra ei, intruchipandu-se din lumina stralucitoare a diminetii, luminos si nepamantean, a aparut un alai de ingeri. (De atunci, sunt ferm convins ca inainte de facerea lumii, s-au auzit, intai, notele atotbiruitoare ale unei trambite, si abia dupa aceea a urmat Marea Explozie.)
Despre sunetul din senin al trambitei ce vestea de fiecare data aparitia ei in locul acela, impreuna cu ingerii ce o insoteau, nu i-am povestit niciodata Anei. Si nici ea, daca o fi stiut de ei, nu mi-a spus vreodata ceva. Si nu pot sa va spun nici daca cei din jurul nostru i-au zarit vreodata. La marginea padurii, ingerii dispareau. Nu ne-au insotit niciodata mai departe, spre oras. Dar amprenta acelei minuni plutea continuu deasupra ei. In viata mea nu mai vazusem vanzatori atat de amabili prin magazine sau atatea surasuri ale trecatorilor, ce i se adresau de peste tot, cand hoinaream pe strazi. Am vazut chiar oameni fericiti, atunci cand dadeau cu ochii de ea. Dar intr-o zi, cum sa va spun? S-a intamplat in vacanta de vara. Amiaza era pe sfarsite, s-a apropiat si a trecut ora intalnirii, dar nu s-a mai auzit nici o trambita. De ingeri, nici vorba! De Ana, nici atat! A trecut o saptamana de sperante desarte in fata telefonului, de asteptari zadarnice prin Gradina Botanica. Ma cuprinsese un dor atat de mare de Ana si de ingerii care o insoteau, incat am inceput sa vizitez bisericile. N-o intalneam pe ea acolo, dar de pe ziduri, zugraviti, alintandu-mi dorul, imi zambeau, enigmatic, din semiintuneric, ingerii mei dragi.
A doua saptamana, am dat mandria la o parte si am cautat-o pe Ana la telefon. Mi-a raspuns sora ei si am auzit-o spunand asa, deodata, hodoronc-tronc: "Ana s-a maritat, n-o mai cauta, punct".
Ca un somnambul, m-am intins in pat cu multa grija si fereala. Apoi m-am adancit atat de mult in tacere, incat parintii - ce stiau ei de iubire? - n-au mai putut smulge o vorba de la mine. Si m-am invaluit asa de mult in durere, ca am devenit greu si nimeni nu m-a putut urni din patul acela.
Intr-o dimineata, am auzit sirena unei ambulante, usi ce se deschideau, am auzit pasi, si dupa mirosul pe care-l raspandea imprejur, am stiut ca langa patul meu s-a oprit un medic.
- Ce ai? m-a intrebat el.
Am deschis ochii, i-am cercetat atent fata si am priceput ca el e singurul care o sa ma inteleaga, asa ca i-am spus printre colturile strambe si tremurande ale buzelor:
- Nu vad ingeri, n-aud trambite.

CRISTIAN PARVU - Ramnicu Valcea