In literatura romana sunt putine romancierele cu opera rezistenta in timp. Ele au iesit tarziu de sub palaria Hortensiei Papadat-Bengescu, ramasa pana azi cea mai stralucita reprezentanta a genului la noi, cu statura de mare scriitor european. Din generatia care a reinnodat firele taiate de proletcultism, asimiland si strategiile narative ale romanului modern occidental, urmase directe ale Hortensiei ca anvergura, mi se par regretata Dana Dumitriu (1943-1987) si Gabriela Adamesteanu, ambele inzestrate cu talentul, stiinta si rabdarea de a construi fictiuni verosimile pe esafodaj documentat istoric. Capacitatea Gabrielei Adamesteanu de a imbina constructia vasta pe orizontala a unor destine modelate de istoria colectiva, cu observatii comportamentale si sondarea pe verticala spre obscure motivatii psihologice se vede cel mai bine in "Dimineata pierduta" (1983). Acest roman al ei se dovedeste si azi inoxidabil, chiar daca ceea ce acum 27 de ani, in plin ceausism, era perceput ca subversiv s-a pierdut ca atare pentru noile generatii. De fapt, proba rezistentei unui roman in timp chiar aceasta e: ce ramane din el cand ideile considerate la un moment dat curajoase si care ii asigura atunci succesul devin locuri comune. Noua carte pe care v-o recomand azi ca un eveniment literar este si ea o constructie solida, in care trecutul, prezentul si, prin mici brese, viitorul unor personaje din Romania secolului XX consuna in ideea improvizatiei si provizoratului ca "marca de tara". In prim-plan e plasat un cuplu adulterin din anii '80, colegi de serviciu intr-o institutie ce elaboreaza ipoteticul "Tratat exhaustiv al Romaniei", supus mereu taierilor si modificarilor, dupa cum bat vanturile "indicatiilor" ideologice. Tanara femeie, Letitia Branea, romanciera in devenire, nu stie si nici nu incearca sa afle ce vrea. Abulica, dezordonata, timida si aeriana, e dependenta doar de propriile fantasme literare si sortita ratarii, in lipsa "realismului", a unei strategii de reusita sociala. Pe care o au, in schimb, si sotul ei, universitarul cu origine rurala Petru Arcan - impulsiv, brutal, frustrat - si amantul, Sorin Olaru, un tehnocrat inteligent, cu ambitia "promovarii" prin diplomatie si "disimulare onesta" spre o pozitie administrativa inalta. Letitia si Sorin se intalnesc de doua-trei ori pe saptamana in garsoniera unui amic si, intre partidele de amor, discuta in pat (ca personajele lui Camil Petrescu - filosofie) politica si istorie recenta, dar si despre rivalitatile si luptele pentru putere din institutia lor. Aceia dintre dvs. care erati maturi in anii '80 veti recunoaste - in concretetea pe care numai un bun romancier o poate fixa - viata cotidiana de atunci cu toata uratenia ei sufocanta: timpul furat cu sedinte, invatamant politic si alte plictiseli formale; teroarea "restructurarilor", la care erau vizati cei cu rude in strainatate, divortatii blamati de "codul eticii si echitatii socialiste", cei fara pile; obsesia "turnatorilor", a graviditatii nedorite de femei, cultul lucrurilor "straine", mirajul unui pasaport... Atractia fizica a Letitiei (numele, care in latina inseamna bucurie, e in ironica opozitie cu tot ceea ce traieste ea) pentru Sorin, sporita de primejdia "ilicitului", nu e propriu-zis dragoste. Ii uneste mai curand apartenenta sociala burgheza care le-a patat dosarele de cadre si o dorinta de revansa, caci si rudele ei, din familia Branea, si ale lui, din familia Olaru-Iovanescu, au avut vieti falimentate de ghinionul de a trai intr-o "tara miscatoare si neasezata" (cum o numea Simion Dascalul, inca din secolul XVII). Prin genealogiile celor doi, romanul se extinde spre interbelic, spre alta vreme a provizoratelor. Gabriela Adamesteanu foloseste curajos si teme senzationale, precum cea a copilului adoptat, inclusiv enigma parintilor naturali (de care abuzeaza telenovelele si melodramele), rezolvata plauzibil si cu o urma de ambiguitate, amesteca in fictiune personaje adevarate - Corneliu Zelea Codreanu, Ion Antonescu, Mircea Vulcanescu, Emil Bodnaras s.a., sau creeaza tipuri sintetice, precum capitanul de securitate Vistig sau seful de cadre Gallocik. Totul insa intr-o desfasurare caleidoscopica vie, carnoasa, alerta, in stare sa dea iluzia realului si sa te tina curios si participativ de la inceput pana la sfarsit. "Provizorat" de Gabriela Adamesteanu e una din acele carti de raftul intai care se pot si reciti.
Selectia "Formula AS"
Gabriela Adamesteanu, "Provizorat", roman, Editura "Polirom" (tel. 0232/21.74.40), 448 pag., 44.95 lei.
In literatura romana sunt putine romancierele cu opera rezistenta in timp. Ele au iesit tarziu de sub palaria Hortensiei Papadat-Bengescu, ramasa pana azi cea mai stralucita reprezentanta a genului la noi, cu statura de mare scriitor european. Din generatia care a reinnodat firele taiate de proletcultism, asimiland si strategiile narative ale romanului modern occidental, urmase directe ale Hortensiei ca anvergura, mi se par regretata Dana Dumitriu (1943-1987) si Gabriela Adamesteanu, ambele inzestrate cu talentul, stiinta si rabdarea de a construi fictiuni verosimile pe esafodaj documentat istoric. Capacitatea Gabrielei Adamesteanu de a imbina constructia vasta pe orizontala a unor destine modelate de istoria colectiva, cu observatii comportamentale si sondarea pe verticala spre obscure motivatii psihologice se vede cel mai bine in "Dimineata pierduta" (1983). Acest roman al ei se dovedeste si azi inoxidabil, chiar daca ceea ce acum 27 de ani, in plin ceausism, era perceput ca subversiv s-a pierdut ca atare pentru noile generatii. De fapt, proba rezistentei unui roman in timp chiar aceasta e: ce ramane din el cand ideile considerate la un moment dat curajoase si care ii asigura atunci succesul devin locuri comune. Noua carte pe care v-o recomand azi ca un eveniment literar este si ea o constructie solida, in care trecutul, prezentul si, prin mici brese, viitorul unor personaje din Romania secolului XX consuna in ideea improvizatiei si provizoratului ca "marca de tara". In prim-plan e plasat un cuplu adulterin din anii '80, colegi de serviciu intr-o institutie ce elaboreaza ipoteticul "Tratat exhaustiv al Romaniei", supus mereu taierilor si modificarilor, dupa cum bat vanturile "indicatiilor" ideologice. Tanara femeie, Letitia Branea, romanciera in devenire, nu stie si nici nu incearca sa afle ce vrea. Abulica, dezordonata, timida si aeriana, e dependenta doar de propriile fantasme literare si sortita ratarii, in lipsa "realismului", a unei strategii de reusita sociala. Pe care o au, in schimb, si sotul ei, universitarul cu origine rurala Petru Arcan - impulsiv, brutal, frustrat - si amantul, Sorin Olaru, un tehnocrat inteligent, cu ambitia "promovarii" prin diplomatie si "disimulare onesta" spre o pozitie administrativa inalta. Letitia si Sorin se intalnesc de doua-trei ori pe saptamana in garsoniera unui amic si, intre partidele de amor, discuta in pat (ca personajele lui Camil Petrescu - filosofie) politica si istorie recenta, dar si despre rivalitatile si luptele pentru putere din institutia lor. Aceia dintre dvs. care erati maturi in anii '80 veti recunoaste - in concretetea pe care numai un bun romancier o poate fixa - viata cotidiana de atunci cu toata uratenia ei sufocanta: timpul furat cu sedinte, invatamant politic si alte plictiseli formale; teroarea "restructurarilor", la care erau vizati cei cu rude in strainatate, divortatii blamati de "codul eticii si echitatii socialiste", cei fara pile; obsesia "turnatorilor", a graviditatii nedorite de femei, cultul lucrurilor "straine", mirajul unui pasaport... Atractia fizica a Letitiei (numele, care in latina inseamna bucurie, e in ironica opozitie cu tot ceea ce traieste ea) pentru Sorin, sporita de primejdia "ilicitului", nu e propriu-zis dragoste. Ii uneste mai curand apartenenta sociala burgheza care le-a patat dosarele de cadre si o dorinta de revansa, caci si rudele ei, din familia Branea, si ale lui, din familia Olaru-Iovanescu, au avut vieti falimentate de ghinionul de a trai intr-o "tara miscatoare si neasezata" (cum o numea Simion Dascalul, inca din secolul XVII). Prin genealogiile celor doi, romanul se extinde spre interbelic, spre alta vreme a provizoratelor. Gabriela Adamesteanu foloseste curajos si teme senzationale, precum cea a copilului adoptat, inclusiv enigma parintilor naturali (de care abuzeaza telenovelele si melodramele), rezolvata plauzibil si cu o urma de ambiguitate, amesteca in fictiune personaje adevarate - Corneliu Zelea Codreanu, Ion Antonescu, Mircea Vulcanescu, Emil Bodnaras s.a., sau creeaza tipuri sintetice, precum capitanul de securitate Vistig sau seful de cadre Gallocik. Totul insa intr-o desfasurare caleidoscopica vie, carnoasa, alerta, in stare sa dea iluzia realului si sa te tina curios si participativ de la inceput pana la sfarsit. "Provizorat" de Gabriela Adamesteanu e una din acele carti de raftul intai care se pot si reciti.
In literatura romana sunt putine romancierele cu opera rezistenta in timp. Ele au iesit tarziu de sub palaria Hortensiei Papadat-Bengescu, ramasa pana azi cea mai stralucita reprezentanta a genului la noi, cu statura de mare scriitor european. Din generatia care a reinnodat firele taiate de proletcultism, asimiland si strategiile narative ale romanului modern occidental, urmase directe ale Hortensiei ca anvergura, mi se par regretata Dana Dumitriu (1943-1987) si Gabriela Adamesteanu, ambele inzestrate cu talentul, stiinta si rabdarea de a construi fictiuni verosimile pe esafodaj documentat istoric. Capacitatea Gabrielei Adamesteanu de a imbina constructia vasta pe orizontala a unor destine modelate de istoria colectiva, cu observatii comportamentale si sondarea pe verticala spre obscure motivatii psihologice se vede cel mai bine in "Dimineata pierduta" (1983). Acest roman al ei se dovedeste si azi inoxidabil, chiar daca ceea ce acum 27 de ani, in plin ceausism, era perceput ca subversiv s-a pierdut ca atare pentru noile generatii. De fapt, proba rezistentei unui roman in timp chiar aceasta e: ce ramane din el cand ideile considerate la un moment dat curajoase si care ii asigura atunci succesul devin locuri comune. Noua carte pe care v-o recomand azi ca un eveniment literar este si ea o constructie solida, in care trecutul, prezentul si, prin mici brese, viitorul unor personaje din Romania secolului XX consuna in ideea improvizatiei si provizoratului ca "marca de tara". In prim-plan e plasat un cuplu adulterin din anii '80, colegi de serviciu intr-o institutie ce elaboreaza ipoteticul "Tratat exhaustiv al Romaniei", supus mereu taierilor si modificarilor, dupa cum bat vanturile "indicatiilor" ideologice. Tanara femeie, Letitia Branea, romanciera in devenire, nu stie si nici nu incearca sa afle ce vrea. Abulica, dezordonata, timida si aeriana, e dependenta doar de propriile fantasme literare si sortita ratarii, in lipsa "realismului", a unei strategii de reusita sociala. Pe care o au, in schimb, si sotul ei, universitarul cu origine rurala Petru Arcan - impulsiv, brutal, frustrat - si amantul, Sorin Olaru, un tehnocrat inteligent, cu ambitia "promovarii" prin diplomatie si "disimulare onesta" spre o pozitie administrativa inalta. Letitia si Sorin se intalnesc de doua-trei ori pe saptamana in garsoniera unui amic si, intre partidele de amor, discuta in pat (ca personajele lui Camil Petrescu - filosofie) politica si istorie recenta, dar si despre rivalitatile si luptele pentru putere din institutia lor. Aceia dintre dvs. care erati maturi in anii '80 veti recunoaste - in concretetea pe care numai un bun romancier o poate fixa - viata cotidiana de atunci cu toata uratenia ei sufocanta: timpul furat cu sedinte, invatamant politic si alte plictiseli formale; teroarea "restructurarilor", la care erau vizati cei cu rude in strainatate, divortatii blamati de "codul eticii si echitatii socialiste", cei fara pile; obsesia "turnatorilor", a graviditatii nedorite de femei, cultul lucrurilor "straine", mirajul unui pasaport... Atractia fizica a Letitiei (numele, care in latina inseamna bucurie, e in ironica opozitie cu tot ceea ce traieste ea) pentru Sorin, sporita de primejdia "ilicitului", nu e propriu-zis dragoste. Ii uneste mai curand apartenenta sociala burgheza care le-a patat dosarele de cadre si o dorinta de revansa, caci si rudele ei, din familia Branea, si ale lui, din familia Olaru-Iovanescu, au avut vieti falimentate de ghinionul de a trai intr-o "tara miscatoare si neasezata" (cum o numea Simion Dascalul, inca din secolul XVII). Prin genealogiile celor doi, romanul se extinde spre interbelic, spre alta vreme a provizoratelor. Gabriela Adamesteanu foloseste curajos si teme senzationale, precum cea a copilului adoptat, inclusiv enigma parintilor naturali (de care abuzeaza telenovelele si melodramele), rezolvata plauzibil si cu o urma de ambiguitate, amesteca in fictiune personaje adevarate - Corneliu Zelea Codreanu, Ion Antonescu, Mircea Vulcanescu, Emil Bodnaras s.a., sau creeaza tipuri sintetice, precum capitanul de securitate Vistig sau seful de cadre Gallocik. Totul insa intr-o desfasurare caleidoscopica vie, carnoasa, alerta, in stare sa dea iluzia realului si sa te tina curios si participativ de la inceput pana la sfarsit. "Provizorat" de Gabriela Adamesteanu e una din acele carti de raftul intai care se pot si reciti.
Alte articole din acest numar
- Despre criza financiara si criza morala,cu parintele IUSTIN PETRE, staretul Manastirii Casian
- Povesti cu ingeri
- GIGI FINIZIO
Nu exista comentarii
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra aici!
Recomandari
