O iubire pe coasta Pacificului

"Am facut un pact de coexistenta cu timpul, nici el nu m-a urmarit si nici eu nu am fugit de el... Intr-o zi ne vom intalni..."

Colma, orasul mortilor

In districtul San Mateo, din California, nu departe de San Francisco, se afla un oras ce pare ca doarme. Cu o populatie de 1500 de locuitori si 1.500.000 de persoane decedate, Colma si-a castigat faima in California ca "Orasul mortilor" sau "Orasul sufletelor". Localitatea pare sa detina un record inedit: 17 cimitire asezate pe nu mai mult de 4 km. Numarul locuitorilor "subpamanteni", ce depaseste cu mult numarul celor "pamanteni", a dat nastere unei glume care circula printre localnici: "E grozav sa fii viu in Colma!" Marea necropola reuneste 17 cimitire, concepute mai mult ca parcuri memoriale: cimitirul grecesc, italian, sarbesc, evreiesc, japonez.
Timp de trei saptamani, orasul Colma a devenit pentru mine un muzeu al pietrelor funerare, al cavourilor si al povestilor de familie. Mormintele, in marea lor majoritate, sunt adevarate monumente de arta, incarcate de istorie, unele vechi de peste 100 de ani. Aici sunt inmormantati multi americani faimosi, jucatori de baseball, cantareti de jazz, circari, eroi legendari, printre care si Wyatt Earp, justitiarul Vestului Salbatic.
Cimitirul sarbesc a apartinut initial Societatii Ortodoxe, aici fiind inmormantati credinciosi de rit pravoslavnic. Dar pe cruci descoperim nu doar nume de sarbi, ci si foarte multi rusi, bulgari, greci. Printre monumentele gravate cu litere chirilice am gasit o cruce simpla, de piatra, pe care era scris atat: "Leon Popesku roman, 1894-1927". Poate ca mortii nu pot spune o poveste, dar pietrele lor funerare pot ascunde multe. Oare aici chiar se afla un roman? Cum de-l aruncase soarta tocmai pe continentul indepartat al Americilor? Si cum de intreaga sa viata fusese rezumata doar in cateva randuri: nume, nationalitate, anul mortii? Mormantul era totusi ingrijit, ceea ce m-a dus cu gandul ca vreun urmas inca mai traieste.Intreband la administratia cimitirului, am fost indrumata sa vorbesc cu "diadia Sasa". L-am gasit langa un mormant probabil parasit, aprindea lumanari, isi facea cruce si rostea o rugaciune. M-a surprins infatisarea sa, parca desprinsa dintr-un portret al unui mujic rus: avea barba si rubasca. Pe cap avea o caciula cam ponosita, pe care scria "New York". Cand s-a ridicat din rugaciune, l-am abordat politicoasa. M-a privit neincrezator, sovaielnic, dar cand a aflat ca sunt din Romania, s-a inseninat, iar ochii sai albastri au inceput parca sa zambeasca. Ne-am asezat pe o banca, si pentru mai bine de trei ore, am fost purtata de unchiul Sasa intr-o adevarata aventura. A inceput prin a-mi spune ca originile sale, nu foarte indepartate, sunt romanesti. Bunica din partea tatalui fusese romanca, din Moldova, iar mormantul ce tocmai il descoperisem este al logodnicului ei, roman si el.
Inca din copilarie, aflase intreaga poveste a bunicii si a logodnicului, o poveste ce micutului Sasa ii trezise admiratia si incantarea. Pana cand s-a stins din viata, bunica venea aproape zilnic la cimitir, pentru a pune flori la mormantul fostului iubit. Intreaga familie cunostea povestea si ajunsese, datorita bunicii, sa il considere ca facand parte dintre ei.
Unchiul Sasa ramase pe ganduri cateva clipe, parca intr-o incercare de a reinvia amintirile bunicii. Tresari brusc, ca si cum uitase de mine, si imi zambi...

Dragoste in vreme de razboi

Era vara fierbinte a anului l917... Guvernul, cat si intreaga curte regala a Romaniei se retrasesera la Iasi, dupa ce in decembrie Bucurestiul fusese ocupat de catre cavaleria germana. In aceeasi iarna nestapanita, la Rasarit, monarhia si autocratia ultimului tar, Nicolae al II-lea, fusesera inlaturate. Guvernul provizoriu rus condus de Alexandr Kerenski a fost nevoit sa trimita intariri masive pe teritoriul romanesc, de teama unei invazii germane in sudul Rusiei. Insa, cateva luni mai tarziu, frontul rusesc din Dobrogea se rupea, sub ofensiva furibunda a armatei germane. Trupele rusesti, infestate de morbul propagandei bolsevice, se retrageau intr-o dezordine si degringolada totala, spre stepele Ucrainei. Imensul Imperiu de la Rasarit se prabusea...
Paradoxal, tocmai in asemenea perioade de confuzie si tulburare sociala, se nasc cele mai aprinse si involburate iubiri. Poate din disperarea omului de a se agata de viata cu toata pasiunea, poate din trufia pe care incearca sa i-o arate mortii...
Sublocotenentul roman Leon Popescu, prins alaturi de camarazii sai in acelasi tavalug al frontului si al bejaniei, traia, totodata, o intensa poveste de dragoste. O cunoscuse pe Elisabeta in iunie, la Galati. Detasamentul din care facea parte fusese trimis la Namoloasa, in spatele frontului, pentru a mentine securitatea in zona. Ofiterii incartiruiti in sat reuseau, cand si cand, sa mai iasa la scurte plimbari in port. Aici o intalnise pe Elisabeta, intr-o dupa-amiaza linistita, putin cam mohorata pentru o zi de inceput de vara. O remarcase dintre cateva domnisoare ce se aflau, de asemenea, la plimbare, toate foarte elegante, purtand palarii cu boruri largi si manusi de dantela, cu umbrelutele lor cochete, insotite de guvernante. Privirile li s-au intalnit pentru cateva clipe si inimile lor au vibrat intr-o emotie comuna. Parca amandoi au stiut ca isi apartin. Nu era doar o simpla atractie fizica, ci o emotie profunda, ce a trecut dincolo de senzatia trupeasca sau psihica. Leon a avut sentimentul ca cele 30 de secunde pot fi inceputul unei eternitati petrecute impreuna. Se spune ca sufletele pereche au trait candva o iubire atat de puternica, intr-una din vietile anterioare, incat se intalnesc si in actuala viata, iar iubirea lor ramane la fel de profunda.
Nu se cuvenea ca ea, domnisoara de familie onorabila, sa fie abordata oricum, de catre un barbat necunoscut. Acesta trebuia sa-i fie prezentat de o persoana apropiata. Timp de doua saptamani, Leon se framanta zi si noapte spre a descoperi o cale prin care ar fi putut sa-i fie prezentat frumoasei Elisabeta. Timp de doua saptamani trecu prin chinurile amarnice ale dragostei, sentimentele fiind uneori atat de covarsitoare, incat ii suprimau bucuria vietii. Salvarea i-a venit din partea unui prieten, cu grad de capitan, ce fusese invitat la o cina oferita de parintii Elisabetei. Cunoscand drama pe care o traia Leon, capitanul i-a propus sa-l insoteasca in seara respectiva. Astfel intra Leon in casa familiei Elisabetei si, in scurt timp, deveni un oaspete obisnuit. Elize, cum o alintau parintii, se indragosti nebuneste de tanarul ofiter galant. Daca nu reuseau sa se intalneasca, isi scriau scrisori interminabile de dragoste.
Dar acea scurta perioada de acalmie se apropia de final si remobilizarea armatelor, de la finele lunii iulie, incepea sa ameninte relatia celor doi tineri. Cu cateva zile inainte ca detasamentul lui Leon sa fie mutat catre nord, acesta lua hotararea ce ii schimba viata in mod covarsitor. Ii propuse Elizei sa fuga impreuna, peste Dunare, la Ismail, in teritoriul ce la vremea aceea facea parte din Imperiul tarist. Desi consecintele puteau fi dezastruoase pentru amandoi, Elize, disperata ca il va pierde definitiv pe iubitul sau, accepta propunerea nebuneasca.
Trecura deci Dunarea, el ca dezertor, ea dezmostenita si renegata de familie. Se refugiara pentru cateva saptamani intr-un catun pierdut de la gurile Dunarii, parca in speranta desarta ca lumea va uita de ei. Insa razboiul ii urmarea si trupele rusesti ce se retrageau catre est deveneau un pericol tot mai amenintator. S-au retras si ei tot catre rasarit, la Odessa.

Doi crai la Portile Orientului: Carol al II-lea si Leon

Toata povestea poate parea acum, dupa 100 de ani, ca si cum ar fi fost o repetitie inaintea marelui spectacol ce va urma in toamna anului 1918: casatoria clandestina a lui Carol al II-lea cu Zizi Lambrino, la Odessa. In "istoria amorului romanesc", probabil cea mai reprezentativa figura este cea a regelui Carol al II-lea. Sunt bine cunoscute aventurile scandaloase, la vremea aceea, ale printului mostenitor, cu diverse femei din lumea aristocratica, sau chiar din randul "femeilor usoare".Poate ca singura femeie pe care Carol a iubit-o cu adevarat a fost Zizi Lambrino, dar pe care familia regala nu a acceptat-o niciodata. Pentru ea a fost in stare sa renunte la tron si sa abandoneze regimentul in fruntea caruia se afla. In septembrie 1918, cei doi trec granita deghizati, la Odessa, unde se casatoresc in secret. Carol era ofiter roman, iar fapta sa se chema tradare. Oricare in locul sau ar fi fost trimis in fata plutonului de executie. Povestea lui Leon Popescu este cu atat mai stranie cu cat ea s-a petrecut inaintea celei a lui Carol al II-lea.
Catre iarna, ca urmare a revolutiei bolsevice si a venirii lui Lenin la putere, toate familiile cu rang nobiliar au inceput a fi vanate de catre Garzile Rosii. Asa-numitii "albi", sustinatori loiali ai tarului si monarhiei, au devenit tinta numarul 1 a puterii de la Petrograd. Odessa, care conserva inca virtutile unei asezari occidentale, adapostea o multime de familii din "lumea buna". Aici se refugiasera chiar si nobili francezi, alungati de urgia declansata de Revolutia franceza de la finele secolului XVIII.
Astfel ca si acest oras devenea pentru cei doi pribegi o locatie nesigura. Disperarea si forta de viata i-au oferit lui Leon ideea salvatoare: sa plece cu vaporul pe mare, pana la Marsilia, prin stramtoarea Dardanele, de acolo la Paris si, mai departe, pana la New York.

Marsilia orasul cerului si al marii

In dimineata unei zile geroase de iarna, Leon si Elize se imbarcau pe un vas cu destinatia Marsilia. Probabil aceasta era printre ultimele nave care paraseau portul Odessa inainte de izbucnirea razboiului civil in Rusia si de ocuparea orasului de catre trupele germane. Calatoria a fost lunga si istovitoare. Dar Franta parea cea mai buna solutie, in contextul in care toata Europa de est era framantata de grave tulburari.
Ajunsi pe coasta Mediteranei, Leon reuseste sa se angajeze in port, ca hamal. Desi economia intregii Europe era puternic slabita de cheltuielile imense de razboi, portul Marsilia fusese mai putin afectat, datorita comertului pe mare cu tarile din Orient.
Au urmat luni apasatoare, de saracie pentru cei doi fugari, insa situatia grea in care se aflau parca ii unise si mai tare. Se iubeau cu acelasi patos din prima zi. Elize, obisnuita cu luxul vietii pe care familia i-l asigurase, se transformase in cateva luni intr-o femeie simpla, cu o tinuta modesta. Desi viata nu le era deloc usoara, traiau linistiti intr-un oras care fusese ferit de grozaviile razboiului. Au fost momente fericite, poate momentele cele mai linistite din intreaga lor existenta atat de zbuciumata. In cei doi ani petrecuti in Marsilia, Leon si Elize au devenit francezi autentici, confundandu-se aproape cu totul printre localnici. Existenta lor s-a pierdut in forfota de pe chei, unde Leon muncea din greu, si in linistea de pe stradutele laturalnice, unde isi traiau in continuare dragostea. Educatia aleasa pe care Elize o primise de la guvernanta ei frantuzoaica a ajutat-o, ea devenind, la randul sau, guvernanta pentru copii din familiile mai bogate din Marsilia.
Poate ca dragostea lor nu ar fi pierit niciodata, daca si-ar fi continuat traiul in orasul in care cerul se uneste cu marea sub "domnia albastrului". Insa, pe de o parte, spiritul nestatornic si aventuros al lui Leon, iar pe de cealalta parte, dorinta de a-i oferi Elizei o viata mai buna nu l-au lasat sa ramana ancorat in portul francez. Visul lui de a ajunge peste ocean, pe continentul unde totul era posibil, trebuia urmat. Astfel, odata cu inceperea unui nou an, 1920, incepe si o noua viata pentru cei doi fugari. Tanarul Leon, in varsta de 26 de ani, se imbarca impreuna cu "verisoara" sa, Elisabeta, din portul Havre, pe vasul Rochembeau, cu destinatia Statele Unite, New York.

America... goana dupa fericire

Am putea crede ca o calatorie pe un vas, traversand oceanul Atlantic, ar putea fi o experienta inedita. De fapt, cele doua saptamani au fost de cosmar: dormeau inghesuiti intr-o camera de la nivelul de jos al vaporului, cu paturi supraetajate, alaturi de zece necunoscuti. De cele mai multe ori, Leon prefera sa stea pe bord, in bataia vantului, privind oceanul nesfarsit. Vasul Rochembeau a fost lovit de mai multe furtuni puternice, iar ploaia aproape ca nu a incetat. Cand au intrat in portul New York, pe langa Statuia Libertatii, Leon, care prinsese o raceala, avea frisoane si febra. Totusi, se afla pe punte, alaturi de toti ceilalti pasageri. El credea cu tarie ca America este taramul belsugului fara de sfarsit si ca din aceasta abundenta fara de hotar le va fi dat si lor sa se impartaseasca. Intrau in portul Lumii Noi, intr-o noua viata, plini de speranta ca in sfarsit dragostea lor va putea fi implinita...
In anii '20, statul Florida se afla intr-o importanta perioada de expansiune economica si implicit sociala. Sute de mii de americani, de imigranti italieni, irlandezi, rusi se aventurau in calatorii lungi catre statul "scaldat in soare", in speranta ca se vor imbogati. Aici se faceau in aceasta perioada cele mai mari investitii imobiliare, ce pareau ca vor avea un succes imediat. Leon a luat, si el, hotararea ca o asemenea sansa merita incercata. Au locuit pentru cativa ani in Florida, dar, din pacate, proaspatul imigrant nu era suficient de tenace in ale investitiilor si, in scurt timp, pierdu si putinul agonisit cu atata truda.
Vestita "goana dupa aur" din California luase, cu siguranta, sfarsit, insa noile perspective ce pareau ca se arata dinspre coasta de vest a Americii l-au entuziasmat pe Leon. Dezvoltarea retelei de transport feroviar, cat si a sistemului de autostrazi l-a convins ca statul California poate fi o noua casa pentru tinerii de prea mult timp hoinari. El parea din ce in ce mai istovit, mai daramat de esecurile si ghinioanele ce se tineau lant. Ii promisese Elizei o viata fericita, o viata plina, si inca nu reusise sa i-o ofere. Il framantau cumplit si indoielile ca o smulsese, poate, dintr-o viata mai buna, alaturi de familia ei instarita. Din dragoste, Elize se aruncase alaturi de el in valtoarea vietii de pribegie. Niciodata nu ii reprosase ca poate mersese mult prea departe, in convingerea lui ca America este "pamantul fagaduintei". Niciodata nu se clintise din devotamentul si dragostea ce i le purta.
Cu aceste ganduri ajunse Leon in California, in preajma anului 1925, obosit, dar cu noi sperante si planuri. Se angaja de indata la Caile Ferate Pacifice de Sud (Southern Pacific Company). Verifica liniile de tren. Si Elize reusi, in scurt timp, sa intre ca profesor de pian la o familie de rusi instariti. Cu timpul, s-au obisnuit cu aglomeratia orasului, si viata lor a devenit linistita. Leon incepuse sa castige mai bine, fiind avansat ca sef de echipa. Avea sperante mari ca nu va ramane toata viata un simplu muncitor, tintea catre un post mai bun. Au inceput sa-si faca planuri de nunta, caci si asa trecuse prea mult timp de cand traiau fara binecuvantarea lui Dumnezeu. Insa Elize mai astepta un singur lucru: ii scrisese fratelui sau din Romania si acum astepta sosirea lui in America. Dorea ca macar un singur membru al familiei sa-i fie alaturi, caci tatal ei refuzase categoric sa mai auda de ea. Leon lucra din zori si pana noaptea tarziu, uneori ajungea acasa in miez de noapte, cumplit de obosit, infometat, dar cu inima impacata ca este deja pe calea care-l duce catre un viitor sigur, alaturi de dragostea lui, Elize.
Soarele era catre apus, cimitirul era aproape pustiu, iar vocea unchiului Sasa parea desprinsa de undeva din negura timpurilor. Ca si cum ar fi retrait viata bunicii, chipul i se transfigurase, iar ochii i se cufundara in lacrimi. Oare de ce era atat de afectat de aceasta poveste uluitoare, nemaiauzita? "Drama bunicii a fost cumplita, caci soarta i-a fost potrivnica. Poate ca inca de cand l-a cunoscut... Leon cel optimist si plin de viata, pe care il cunoscuse la Galati, era acum, dupa 9 ani duri, de foame si saracie, slabit si contorsionat de boala. A murit cateva zile mai tarziu, de pneumonie. Frigul si umezeala pe care le indurase in ultimii ani ii slabisera cu totul plamanii. Medicii, care si asa la vremea respectiva nu cunosteau remedii pentru multe boli, nu-l mai putura salva, starea bolii fiind mult prea avansata. Totul se petrecu atat de fulgerator, ca nici nu apucara sa se casatoreasca. Bunica ramase la varsta de 30 de ani complet singura, disperata si coplesita de suferinta. Familia de rusi in care intrase ca profesoara si care ajunsese sa o indrageasca o ajuta sa-l inmormanteze pe Leon crestineste. Peste doi ani, nemaiputand infrunta de una singura viata, se casatori cu un tanar din familia de rusi in care intrase ca profesoara de pian. Cand bunica a trecut in nefiinta, pe piatra ei funerara au asezat un text, aflat in jurnalul ei: "Am facut un pact de coexistenta cu timpul, nici el nu m-a urmarit si nici eu nu am fugit de el... Intr-o zi ne vom intalni..."".
Unchiul Sasa si-a sters fruntea cu palma, parca usurat, s-a ridicat de pe banca si s-a pierdut pe una din aleile cimitirului, inainte ca eu sa pot spune ceva. Intreaga istorisire ma cuprinsese si ma uimise intr-o asemenea masura, incat ramasesem fara grai.Am plecat, hotarata sa cercetez povestea unchiului Sasa. In arhivele orasului Colma nu am gasit nimic. Poate si din cauza ca cimitirul nu fusese de la bun inceput acolo, ci stramutat din San Francisco, prin anii '30. Probabil, multe documente se pierdusera. Singurul "act doveditor" a fost o inregistrare in lista de pasageri a lui "Leon Popesku", din anul 1920, debarcat in portul New York, de pe vasul Rochembeau. Am reusit sa obtin o copie si, bucuroasa, m-am intors in cimitirul din Colma, pentru a i-o arata unchiului Sasa. L-am cautat zadarnic, pe mai multe alei. La administratia cimitirului, un functionar mi-a raspuns zambind politicos: "Asa face diadia Sasa, dispare uneori si reapare dupa mai multe zile. Nu stiu pe unde umbla, insa cu totii il credem putin cam smintit. Nu l-am alungat, pentru ca nu face nici un rau, in plus are grija de mormintele abandonate."
M-am reintors la mormantul lui Leon Popesku. Am aprins o lumanare si mi-am spus ca o asemenea poveste merita sa fie auzita. Este in totalitate reala? Nu stiu, insa nu o pot lasa sa moara intr-un cimitir, tocmai de pe coasta Pacificului indepartat.