Solutii pentru depasirea crizei

Decizia guvernului Boc de a adopta solutia reducerii salariilor si pensiilor a provocat reactii dure din partea celor interesati.

Pensionarii au iesit in strada, iar sindicatele au anuntat greva generala din 31 mai a.c. Reactiile populatiei sunt justificate, pentru ca reducerile ii lovesc, in primul rand, pe saracii Romaniei. Nu sunt foarte afectati de ele angajatii companiilor de stat si ai agentiilor guvernamentale, salarizati, si asa, la un nivel mult mai inalt decat cel "normal". Motivatia guvernului pentru "taxarea" salariilor si pensiilor este insa, in principiu, corecta, desi profund nedreapta. O crestere a fiscalitatii (a cotei unice de impozitare si a TVA-ului), eventual o impozitare progresiva, ar bloca mediul de afaceri, ar reduce drastic investitiile si, implicit, productia. Rationamentul guvernamental este ca, daca productia functioneaza si investitiile sunt stimulate, piata va fi invadata de bunuri ce, dupa legile concurentei, vor fi tot mai ieftine, facand ca reducerile salariale sa nu mai fie atat de crunt resimtite. Cresterea consumului ar antrena evident o noua amplificare a productiei, cu consecintele presupuse de ea: marirea ofertei de locuri de munca, sporirea salariilor, amplificarea "intrarilor" la fondul de pensii etc. Daca, in exterior, criza economica se va atenua, facand inutila cresterea fiscalitatii, atunci sacrificiul extrem de dureros cerut de guvern populatiei se va vadi pozitiv, economia fiind relansata, cu efecte benefice pentru veniturile salariale si pensii. "Modelul redresarii", propus si adoptat de guvernul Boc, pare eficient. Criza economica mondiala nu a fost, desigur, provocata de guvernantii romani, iar potentarea ei interna, premisele amplificarii sale in spatiul mioritic, nu poate fi pusa pe seama actualului executiv. Maririle (electorale) ale veniturilor salariale si ale pensiilor, pe fondul unei cresteri economice aparent ireversibile, au fost decise de guvernele anterioare. Guvernul d-lui Boc a suportat doar consecintele. Modelul actiunii de stopare a crizei, propus de el, este insa destul de abstract. Or, dupa vechea vorba romaneasca, socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ. Solutia aleasa de guvern ar reusi, probabil, daca ar putea fi aplicata in conditii ideale. Una dintre ele ar fi chiar cea expusa de d-l Emil Boc, si anume, estomparea externa a crizei si revenirea economiei mondiale. Alta ar fi rationalizarea si reducerea cheltuielilor publice interne. Absorbtia integrala si rapida a fondurilor europene ar putea redresa actiunea IMM-urilor (intreprinderile mici si mijlocii) si ar asigura necesara refacere a infrastructurii tarii, conditie esentiala pentru integrarea rapida in circuitul economic continental. Reducerea drastica a aparatului birocratic ar facilita initiativele investitorilor, ar reduce coruptia si ar accentua dinamica pietei, inclusiv cea a pietei muncii, sporind gradul de ocupare al resurselor umane si mobilitatea lor profesionala. Cu exceptia primei conditii, toate celelalte depind de executiv. Dar va fi oare capabil guvernul Boc sa le indeplineasca? Executivul in functiune, dominat de PD-L, partidul majoritar in Parlament, nu se deosebeste prea mult in manierele de actiune de cele ce l-au precedat dupa rasturnarea comunismului. Un guvern politic inseamna, la romani, un guvern ce satisface, mai intai, propriul electorat si in special clientii. Cum in Romania, economia nu functioneaza inca dupa principiile reale ale pietii, iar "clasa medie" (coloana vertebrala a oricarei societati stabile) este prea firava, dependenta de stat este extrem de mare. Ca pe vremea lui Caragiale, romanul mediu viseaza sa fie "fonctionar la stat", sa ia o "lefsoara" de la acesta, facand cat mai putine. Veniturile se "rotunjesc" cu "mici atentii" si, in sistem, "daca nu curge, pica". Ca si PSD-ul, PNL-ul si alte partide ce s-au perindat la guvernare, PD-L-ul si-a multumit clientii (sponsorii), prin includerea lor in aparatul de stat sau prin facilitarea relatiilor lor cu statul. S-a format astfel o birocratie administrativa supraponderala, care isi justifica existenta producand continuu "reglementari", miscari inutile de acte, decizii incontrolabile si contradictorii (segmentele "aparatului" necomunicand intre ele). O multime de "agentii si companii de stat" si-au facut aparitia, organizandu-si arbitrar veniturile si functionand "autonom" fata de autoritatea centrala. Evident, responsabilitatea devine, in cazul lor, difuza, iar "rezolvarile" nu pot fi decat politice sau "economice". Guvernatorul BNR, d-l Mugur Isarescu, avea dreptate sa sustina ca un aparat birocratic ce a crescut de la 900.000 de angajati pe vremea comunismului, la 1.500.000 de bugetari actualmente, este un "sac fara fund", ce inghite si blocheaza totul. Orice optiune politica ar incerca un guvern devine, in situatia data, imposibila. Guvernul Boc si-a propus, pentru rezolvarea crizei, o strategie de dreapta. Reducerea salariilor si a pensiilor nu va produce insa efectele scontate, daca nu va fi insotita de un proces de debirocratizare axat pe administratia statului. Reducerea numarului de ministere, agentii si organizatii guvernamentale, controlul strict al cheltuielilor publice si transparenta absoluta a modalitatilor de declansare a lor sunt "miscari" necesare pentru reducerea presiunii psihologice asupra unei populatii saracite, ajunse la disperare. Daca guvernantii nu-si vor reduce propriile cheltuieli, daca privilegiatii sistemului nu-si vor opri abuzurile, daca favorizarea "cointeresata" a clientilor nu va inceta, amenda electorala va fi, pentru PDL, inevitabila si aspra. Electoratul nu sesizeaza, pe fondul emotional al micsorarii drastice a veniturilor sale salariale si postsalariale, ca adoptarea celeilalte variante de redresare, cresterea fiscalitatii, ar fi avut, momentan, aceleasi consecinte si, in plus, ar fi pulverizat si perspectiva relansarii prin cresterea capacitatii investitionale si a productiei. Partidele de opozitie au exploatat politic declaratiile d-lui Dominique Strauss-Kahn, presedintele FMI, cum ca institutia sa creditoare a propus guvernului roman impozitarea (progresiva) a "celor bogati" si cresterea TVA-ului, ca alternativa la taierile salariale si ale pensiilor. Strauss-Kahn este insa prezumtiv candidat socialist la presedintia Frantei, iar propunerea sa poate fi valabila pentru o tara unde acumularea de bogatie se realizeaza legal. O guvernare PSD-ista sau PNL-ista ar fi ajuns in Romania la aceleasi dificultati precum cele cu care se confrunta actualul executiv. In loc sa exploateze politic criza, PSD si PNL ar trebui sa realizeze ca numai prin reducerea cheltuielilor statului, prin simplificarea birocratiei si eliminarea coruptiei clientelare (sursa certa a eroziunii fiscale), tara ar putea depasi o "depresiune" care, de data asta, o angajeaza in totalitate, cu prezentul si viitorul ei.