O saptamana de vis pentru URMA: concerte la Ateneu si la Sala Palatului

"Nu am putea face muzica asta calda, sincera, daca nu am fi prieteni intre noi"

Sutele de tineri urca in tacere, fara sa se grabeasca, fara sa se inghesuie, treptele spiralelor de marmura si, odata ajunsi in sala circulara, lasa sa le scape un gest, un cuvant de admiratie. Luminile, picturile, vitraliile, demonstratia de echilibru si de bun gust nu te pot lasa rece. Unii sunt pentru prima oara la Ateneu, dar cei mai multi revin aici pentru un eveniment inedit: un concert rock. Afara, pe treptele Ateneului, aproape 200 de tineri regreta ca nu au venit mai devreme pentru a putea intra. Sala este acum arhiplina. Inauntru, spectatorii asteapta nerabdatori recitalul formatiei URMA. Un eveniment memorabil, ce avea sa fie urmat, la o distanta de doar sapte zile, de un nou concert, tinut intr-o sala mult mai mare: Sala Palatului. 2000 de spectatori au tinut sa fie alaturi de Urma, aflata la sapte ani de la infiintare, o trupa mai obisnuita cu concertele din cluburi, pe care au acompaniat-o, insa, cantand si dansand cu entuziasm. Cei sapte membri ai formatiei au avut prieteni buni si pe scena, unde li s-au alaturat Mandela (Marius Gagiu), la caval, formatia germana Al Jawalla si Mani Neuman, violonistul pe care romanii l-au indragit si l-au ovationat in concertele sustinute, pana acum doi ani, alaturi de Phoenix. Reusita celor doua concerte URMA, de la Ateneu si de la Sala Palatului, inseamna mai mult decat un succes de moment, inseamna, in sfarsit, un semn bun pentru adevarata muzica romaneasca. Pentru trupele ce au pornit la drum acum 10 sau 7 sau 5 ani, si se incapataneaza sa refuze compromisurile si sa faca muzica in care cred. Fara sa-si promoveze concertele bataindu-se la emisiuni TV stupide, fara sa scrie slagarele puerile si cantece siropoase, ducand o lupta de guerila, prin pivnite si cluburi inundate de fum. Poate se anunta vremea ca ele sa iasa la lumina.

Regula numarul unu: fara compromisuri in muzica

"Acum o luna am avut un concert in Germania, la Freiburg", povesteste Mani Gutau, fondatorul si liderul trupei URMA. "1000 de spectatori au platit un pret piperat al biletului pentru URMA. Ne stiau piesele si au venit sa le asculte din nou. Asta, pentru ca atunci cand am pornit formatia, nu am vrut sa fie un proiect care sa se desfasoare intre Vama Bors si Vama Calarasi, iar cand trece granita sa nu mai existe sau sa-si schimbe mesajul si continutul muzical. Daca avem succes aici, in Romania, ar trebui sa avem si in Bangladesh, iar odata ajunsi acolo, sa cantam exact ca aici. Oriunde te-ai afla in lume, oamenii stiu sa faca diferenta intre firesc si nefiresc in muzica".
URMA s-a infiintat in 2003, intr-un Cluj efervescent, din care au pornit si alte trupe bine cotate, precum Luna Amara sau Kumm. Dupa trei albume, au urmat doi ani de tacere absoluta, pentru ca la inceputul lui 2009, Mani sa refaca trupa cu doi fosti colegi, basistul Sorin Erhan, si motorul formatiei, bateristul Dominic Csergo, ce au adunat in jurul lor o formula foarte cosmopolita. Anume, saxofonistul brazilian Luis Palomino, excelentul chitarist Jimmy Cserkesz, percutionistul chilian Aristides Ati Panaitescu si Catrinel Bejenariu, la voce. "Am invitat instrumentisti pana in momentul in care am simtit ca nu mai avem nevoie de nimic. Venim din sfere muzicale diferite si ne completam. Ne-am dat seama cat de multi suntem abia la prima sedinta foto. Nu incapeam in cadru. Intr-o trupa, cel mai important nu e dotarea tehnica sau partea financiara, ci factorul uman. Nu am putea face muzica pe care incercam sa o facem, calda, sincera, directa, daca nu ne-am simti bine impreuna, daca nu am fi cu adevarat prieteni, iar in sapte parca suntem o familie".
Cu Mani Gutau m-am intalnit, pentru interviu, chiar in parculetul din fata Ateneului, la cateva zile dupa concerte. "Ateneul si Sala Palatului sunt simboluri ale unor locatii in care formatiile din liga noastra nu aveau acces pana acum. Vezi ce inaccesibil, ce rece pare din afara? Dar inauntru, in sala Ateneului, atmosfera este atat de calda, iar oamenii au fost foarte prietenosi cu noi, chiar daca eram o trupa de rock. Din Romania, este cu siguranta cea mai frumoasa sala de concerte, dar cred ca-i una dintre cele mai frumoase din lume chiar. Obisnuiam sa vin aici in studentie, cu colegii, sala era dezolant de goala, dar ne bucuram ca de fiecare data vedeam aici un grup de domnisoare la vreo 70-80 de ani, foarte simpatice. De atunci aveam gandul unui concert acustic la Ateneu, si iata ca a venit mai devreme decat ma asteptam". Discutand cu Mani, am inteles destul de repede care este de fapt cheia succesului formatiei URMA: obstinatia cu care acest tanar muzician si-a urmarit telul, ambitia sa de a nu face compromisuri, obsesia sa de a nu lasa la voia intamplarii nici un amanunt, de a face totul perfect, de la fiecare sunet de pe scena, la conceptia grafica a albumelor. "In America oamenii au credinta asta, ca daca muncesc din greu isi pot indeplini singuri, cu propriile puteri, telul, si cred ca ar fi bine sa gandim si noi asa. Am asistat la numeroase discutii, in care colegi de-ai mei de generatie se vaitau ca lucrurile nu ies bine, dar nu faceau destul efort ca sa indrepte asta. Cand am facut credit la banca si am dus toata formatia in Germania, pentru a inregistra acolo cel de-al treilea disc, "Trend Off", lumea a zis ca sunt nebun, ca ma ruinez. Impreuna cu fratele meu, Cristian, am muncit din greu si la grafica discului si, odata lansat in Romania, s-a dovedit ca am avut dreptate, ca oamenii stiu sa aprecieze calitatea. Muzica din Romania nu se va schimba in bine pana ce fiecare nu-si va asuma 100% actul artistic".
Mani s-a nascut in Suceava, acolo unde si-a format prima trupa, Novocaine, cu care a strabatut tara la diferite festivaluri. "Pe atunci nu exista acest circuit al cluburilor, umblai 500 de kilometri cu trenul ca sa urci 20 de minute pe o scena". A facut facultatea in Bucuresti, iar apoi a urmat pentru el o aventura de doi ani, petrecuti pe un vas de croaziera. "Nu am plecat doar pentru bani, ci si pentru a vedea lumea. Fac parte din generatia celor care in liceu, la o bere, se gandeau cum sa treaca Dunarea inot si sa fuga din tara. Apoi, in anii '90, o viza pentru Germania costa vreo 2000 de marci. Eu sunt un om ospitalier, primitor, insa nu-mi place deloc cand vine un strain in Romania si se stramba, ca aia e asa si ailalta nu stiu cum. Daca tii un om prizonier in tara 45 de ani, cum ai vrea sa se comporte cand ii dai drumul? Cred ca ne indreptam spre normalitate, si cea mai buna cale pentru a o atinge este sa calatorim. Iar eu am calatorit pe vasul asta in toata lumea. Chiar daca lucram in alt domeniu, aveam mereu in minte muzica. In Antigua, in Barbados, unde ancoram, primul loc in care mergeam era magazinul cu instrumente muzicale. Experienta de a fi alaturi la bord de oameni din 70 de natii m-a ajutat mai tarziu sa ma descurc pe scena in fata unui public divers. Cantam in cala vaporului, aveam o pseudotrupa, alaturi de un filipinez, un portughez si un italian, iar franturi din ce cantam pe atunci au ajuns mai tarziu in repertoriul URMA".

- Formatia URMA s-a nascut in Clujul anilor 2000. Ce se intampla acolo, cum de au aparut atatea trupe de calitate?

- A fost, intr-adevar, o generatie de mare impact, cea de pe bancile facultatilor clujene, de la sfarsitul anilor '90. A contribuit mult faptul ca ne intalneam cu totii in acelasi loc, in Music Pub, care era sediul comunitatii culturale. Aici era adevaratul camin de cultura, in acest club. Se strangeau actori, muzicieni, oameni pitoresti, studenti cu idei indraznete, era o efervescenta ce se simtea in aer. Se schimbau idei, se nasteau trupe si evenimente culturale. Clujul avea un farmec pe care nu l-am mai regasit cand m-am intors, si spun asta cu riscul de a parea un pensionar ce joaca sah in parc, si zice ca nu mai e ca pe vremuri. Dar acum sunt atatea cluburi, atatea atractii, cercul de interes s-a dizolvat. Poate este randul altui oras acum.

- Au trecut greu cei doi ani si ceva de pauza, ti-a fost dor de scena?

- La fiecare concert la care mergeam ca spectator, sotia mea observa ca ma apropii tot mai tare de scena. Simteam instinctiv nevoia sa fiu aproape de cabluri, de boxe, asta pentru ca atunci cand ajungi sa canti pe scena, te pricopsesti cu un microb de care nu mai scapi. Formatia s-a spart in 2006, in tacere, fara scandal, si apoi am asteptat. Pauza asta te face sa-ti dai seama de farmecul unei formatii, duci si dorul discutiilor mai aprige si al problemelor, simti cat de mult iti lipseste scena. Apoi, in februarie 2009, Dominic m-a sunat si m-a invitat la o bere. Primul lucru pe care mi l-a spus a fost ca a pus pariu pe o lada de bere ca vom reface URMA.