ANA-MARIA SANDU - "Literatura mi-a imblanzit demonii"

Nu doar filmul romanesc a pasit pe orbita internationala. Literatura este, si ea, bine reprezentata, de un grup de prozatori si poeti tradusi in limbi de circulatie europeana. Interlocutoarea noastra de astazi se numara printre ei. O foarte buna prozatoare din noua generatie, pe care Mircea Cartarescu a calificat-o drept "scriitoare de prima mana"

- Se spune ca literatura se naste in copilarie, ca nimic nu poate echivala in intensitate lumea vazuta prin ochii unui copil. Unde ti-ai petrecut tu primii ani de viata?

- Am copilarit la Targu Jiu, cu doi parinti foarte tineri si o bunica buna ca un cozonac, care m-a rasfatat, cu animale si o gradina plina de secrete, in care ma ascundeam deseori. Ma speriau adunarile mari de copii, cred ca eram foarte emotiva, de fapt. Mi-aduc aminte ca mamei i se spunea "e prea sensibila, doamna!". Pentru mine, asta echivala cu un fel de slabiciune. Nu-mi placea! Acum, lasand gluma la o parte, in cazul literaturii, nu e ca la muzica sau ca la pictura, de exemplu. Nu dai neaparat semne de mic ca ai fi talentat, dar colectionezi niste senzatii, niste trairi, lumea despre care scrii iese la suprafata doar cand o pui pe hartie. Scrisul a venit si dintr-o mare dragoste pentru lectura. Imi amintesc mai ales de drumul meu spre liceu, pe care trebuia sa-l fac in fiecare zi pe jos, traversand intreg orasul. Seara stateam pana tarziu si citeam, iar dimineata ma trezeam cu greu. Mergeam cam 35 de minute in trap saltat. Lucrurile citite pana la ore tarzii, in noapte, nu apucau inca sa se aseze cu adevarat, sa se decanteze. Uneori se amestecau cu vise si alte imagini. Cadenta pasilor nastea un ritm si cuvintele incepeau, usor, usor, sa se ordoneze in niste poeme. Nu ma gandeam neaparat la literatura atunci. Ma bucuram ca pot citi si scrie pentru mine. Era un fel de plasa de siguranta, atat.

- Aveai 15 ani la revolutie. Cum ai trait-o?

- A fost un moment extraordinar. Imi dadeam seama ca viata pentru care fuseseram programati se schimba. Am plans de bucurie si de frica si am sperat in libertate, asa cum numai la 15 ani poti s-o faci. Am trait in cateva zile cat altii n-au sansa intr-o viata. Nopti intregi n-am inchis ochii, nu cumva sa se intample ceva si sa nu aflu. Au venit si schimbarile. La scoala, am lasat deoparte uniformele si cordelutele. Era ciudat, aproape ca nu aveam cu ce sa le inlocuim, garderobele noastre erau tare sarace. Apoi, in cateva luni, au venit mitingurile. Descoperisem puterea formidabila de a spune "Jos!" si "Nu mai vrem!". Parca ne crescusera aripi, deveniseram mai puternici, mai curajosi. stiam de atunci ca trebuie sa iau calea Bucurestiului. Nici nu-mi imaginam ca as putea face facultatea altundeva.

- Unii fug de Bucuresti, altii fug spre Bucuresti. Pe tine ce te-a atras la orasul asta?

- Targu Jiu simteam ca era un orasel prea linistit pentru mine. Nu m-am vazut niciodata locuind acolo pentru tot restul vietii, fara sa experimentez si altceva. Sunt de 15 ani in Bucuresti, aproape jumatate de viata am petrecut-o aici. Cand am venit, nu stiam absolut nimic, luam metroul invers si, de multe ori, plecam cu doua ore inainte de acasa, ca sa fiu sigura ca ajung la destinatie. Am avut si momente cand mi s-a parut ca stau aici dintotdeauna, cand nu-mi imaginam ca as putea trai si altundeva. De la o vreme, totusi, sunt tot mai rare momentele in care orasul imi place cu adevarat. Cu timpul, entuziasmul descoperirilor scade. Iar Bucurestiul nu e cel mai confortabil loc din lume.

- Ai ajuns la facultate exact cand scriitorul Mircea Cartarescu initia cenaclul "Litere". Acolo ai si debutat. Ce au insemnat pentru tine intalnirile de atunci?

- Cenaclul "Litere" a fost un moment important. Eram studenta si-l frecventam in perioada in care Mircea Cartarescu scria "Orbitor". Timp de trei ani de zile, o data pe saptamana, cateva ore, venea si statea cu noi. Era un gest foarte generos din partea lui, iar pentru noi, o sansa, pentru ca am avut langa noi un model al normalitatii si un scriitor adevarat. Cu mintile unor oameni tineri te poti juca usor, de aceea, intalnirile pe care le ai la acea varsta conteaza enorm. Imi aduc aminte, de exemplu, ca in perioada in care venisem sa-mi dau examenele la facultate, lui Mircea ii aparuse "Nostalgia". Am devorat-o, pur si simplu. si ce uimire, apoi, ca pot sa-l vad in carne si oase! E varsta la care iti faci idoli. De aceea, cred ca cenaclul a fost o sansa pentru noi. Am intalnit oameni care iubeau cu adevarat literatura, cu care puteam discuta. Eram la varsta tulbure a adolescentei, varsta cea mai bulversanta si mai pe muchie de cutit dintre toate, pentru ca inca nu stii ce e cu tine. Dramatismul cu care traiesti lucrurile atunci e greu de egalat. Eu cred ca am fost norocoasa. Am descoperit cartile de care aveam nevoie la momentul respectiv, multumita unor oameni care probabil nu uitasera nici ei ca trecusera candva prin asta. Literatura mi-a fost atunci de mare ajutor, mi-a imblanzit demonii.
Nu pot sa nu ma gandesc ca adolescenta e singura varsta la care ai toate posibilitatile din lume. stii ca exista o suta de mii de drumuri si ca poti s-o iei pe oricare dintre ele. E ca la Borges, multe poteci bifurcate. si, cu toate astea, daca m-ar intreba cineva daca mai vreau sa trec o data pe acolo, nu cred ca as mai vrea.

- Cand te-ai apucat de scris? Cum s-a nascut nevoia de a scrie?

- Mult timp n-am indraznit sa deschid gura la cenaclu, din timiditate. Cenaclul e o groapa cu lei, scapa cine poate. Nu erai niciodata menajat. Mi-a luat mult sa ma hotarasc sa citesc. Am facut-o spre sfarsit. Nu sunt o persoana prea extrovertita. De altfel, cred despre mine ca scriu tocmai pentru ca n-am comunicat niciodata prea bine. Ma poticnesc cand trebuie sa spun raspicat ce simt, ce-mi place, ce-mi doresc. Dar am observat ca lucrurile se limpezesc in scris. Capata o altfel de coerenta si de putere. Scrisul a venit in momentul in care am inceput sa-mi dau seama cam ce se petrece cu mine. N-am scris decat despre lucrurile care ma interesau direct, despre lucrurile pe care voiam sa le clarific cu mine, despre obsesiile mele. Prima mea carte, "Din amintirile unui Chelbasan", aparuta in 2003, e un poem in proza, cu personaje, cu un fir epic... Desi n-a fost foarte vizibila - vremurile erau grele pentru cartile de literatura romana contemporana, in general, si pentru cele de poezie in special - a strans cateva cronici si cateva nominalizari la premii, lucru care a contat, caci m-a ajutat sa nu abandonez cursa. Vedeam cat de greu se publica (mie mi-a luat cativa ani la debut), ca nu se poate trai din asta, si, in plus, eram tot mai acaparata de noua meserie, de jurnalist cultural. Dar cartile au destinul lor, ca si oamenii. De exemplu, "Din amintirile unui Chelbasan" a fost tradusa de curand de Fanny Chartres si a aparut la Salonul de carte de la Paris. Se numeste "L'ecorchure (Ed Chemin de Fer)", intr-o versiune foarte frumoasa, cu ilustratii. Dupa Chelbasan mi-am facut curaj si am trecut la proza, cu "Fata din casa vagon". Mi-a luat alti trei ani s-o scriu. Au fost nenumarate momente in care am avut indoieli ca o sa reusesc s-o termin. Cam tot atat am lucrat si la ultima mea carte, publicata de curand, "Omoara-ma!". Am invatat sa nu mai grabesc lucrurile, ca ele se intampla dupa niste legi care nu tin mereu de noi.

- Cum e sa fii femeie scriitor, in cercurile noastre literare dominate de barbati? Ai avut vreodata senzatia ca judecata critica are in vedere si identitatea sexuala? Se poate, cu adevarat, vorbi de un stil feminin?

- Cred ca putem vorbi la nivelul scriiturii de niste marci stilistice. Desi, cel mai feminin scriitor e, dupa mine, Proust. Nu m-am simtit discriminata. Dar ma enerveaza eticheta de "literatura feminina". Literatura e literatura sau nu. Nu are legatura cu autorul ei, femeie sau barbat.

- Are nevoie scriitorul de singuratate? Tu cum iti creezi starea potrivita de care ai nevoie pentru a scrie?

- In adolescenta, imi imaginam ca o sa stau singura. Nu ma vedeam casatorita si nici avand o relatie de lunga durata, habar n-am de ce. Imi vine sa rad de acele teorii, pentru ca s-au facut 11 ani de cand sunt cu cineva si nu e rau deloc. Scrisul e o munca de interior. Stai mult in casa, te astenizezi, vezi cum trec anotimpurile pe fereastra si tu tot cu personajele tale te lupti. Nu esti cel mai bun companion, esti ciufut de o mie de ori pe zi, fiindca nu-ti iese un paragraf. Esti ca un termometru conditionat de cum merge textul. Iar o zi proasta de scris activeaza toate neputintele. Apoi, mai e si slalom-ul in cautare de slujbe, care iti mananca, si el, destula energie. Daca cel de langa tine e lipsit de tact sau nu crede in munca ta, ma gandesc ca trebuie sa fie foarte greu. Daca nu chiar imposibil... Scriitorii au nevoie de multa intelegere din partea partenerului de viata. E foarte important sa fii alaturi de cineva care sa te sustina.

Fotografii de Mihai Grecea