MIRUNA IONESCU - "Si dac'am incerca sa fim cu totii mai buni, ce-ar fi?"

Popasuri folclorice

(TVR 2)

Prezinta folclor si o face cu sufletul! Nu cu rochie lunga batuta cu strasuri si cu vorbe de lemn. Vorba ei este simpla, calda, merge direct la suflet. Actrita Miruna Ionescu, prezentatoarea emisiunii "Popasuri folclorice", de pe TVR 2, este una din putinele aparitii de pe micul ecran care stiu, efectiv, sa te duca in lumea satului romanesc. Prospetimea, firescul, timbrul vibrant al vocii, ca si povestile minunate cu care dubleaza imaginea o recomanda ca pe o noua stea a televiziunii romane

De-a printesele

- Ploiesteanca rebela si "rivolutionara", ai venit la Bucuresti sa cuceresti televiziunea. Cu ce arme?

- Intai, in ordinea devenirii mele, sunt interpreta de muzica populara, formata la Liceul "Carmen Sylva" din Ploiesti, sub indrumarea doamnei profesoare Maria Tanase Marin, mentor pentru multe din numele importante ale scenei. Apoi, sunt actrita, absolventa a UNATC (Universitatea Nationala de Arta Teatrala si Cinematografica) din Bucuresti, si sunt angajata a Teatrului "Ion Creanga". Acum trei ani, Maria Tanase Marin, care e si realizatoare si producatoare de emisiuni folclorice la televiziunea nationala, m-a invitat sa colaboram, sa lucrez in redactie. Un an am fost invatacel, pentru ca munca in televiziune are o "bucatarie" uriasa, cere cunostinte din foarte multe domenii: pentru o ora de emisie, de exemplu, sunt necesare cel putin treizeci de ore de pregatire. Dar acum, ca am invatat "cu ce se mananca", pot sa spun ca nu ma mai satur: televiziunea este dragostea mea cea mare. Imi completeaza personalitatea artistica si nevoia de relatie cu publicul, intr-un fel minunat.

- Care e povestea ta, de dinainte sa te preschimbi in stea?

- Am copilarit cu bunica, intr-un sat de langa Valenii de Munte.Spun, "cu bunica", si nu alaturi de ea, pentru ca bunica mea, in afara faptului ca m-a crescut si m-a ingrijit pana am intrat la scoala, a fost si tovarasul meu de joaca. Ramasese vaduva, putin dupa ce am venit eu pe lume, asa ca eu am fost bucuria si motivatia ei de a nu-si recunoaste varsta si singuratatea. Nu era deloc o femeie in varsta, acra si certareata. Era prietena mea cea mai buna. Poate de aceea am avut o copilarie foarte frumoasa, pentru ca mi-am petrecut-o in doua, acolo, la Baltesti, un sat prahovean minunat, cu tot ce are satul romanesc mai de pret: deal, vale, rau, padure, izvor, turme de oi si cireada de vaci, oameni buni si povestitori, cantece, colinde, obiceiuri, traditie. Erau toate acolo, in copilaria mea, nestricate. In anii din urma, in locul cantecelor se aud manele. Dar vor trece si astea si lumea va reinvata ce e vechi si bun. Bunica m-a invatat sa visez, sa patrund intr-o lume a imaginarului, sa fantazez, sa-mi inchipui ca sunt tot ceea ce-mi doream sa fiu. Ne jucam amandoua de-a printesele, si dimineata ne sorbeam tacticos ceaiul din cesti fine de portelan, la fel ca orice alte printese dintr-un castel din Franta, de pe Valea Loarei, sau mancam oua moi cu lingurita din pahar, ca la palatul reginei Angliei. (O vazusem facand asta, intr-o piesa de teatru, pe matusa mea, actrita Ileana Stana Ionescu, si-mi doream sa ajung, odata, la fel ca ea!). Apoi, bunica se ducea la lucru, iar eu plecam la prietenele mele din vale, pe malul garlei, unde ne jucam tot de-a printesele: faceam prajituri de nisip si le ornam cu flori si frunze. Acolo, in curtea unei case parasite, plina de busteni lungi, pe iarba verde si inalta, improvizam o scena si jucam teatru, cu papusile noastre in chip de marionete. Si cantam, cat era ziulica de lunga. Cantece auzite de la bunica (avea o voce foarte frumoasa, o are si acum), de la radio sau de pe discurile de vinil ale vecinilor. In juriu era un arici si familia lui, pe care-i descoperisem pe sub frunze. Cand vacile satului coborau coasta bisericii si se intorceau in sat de la pasune, sunand alene din talangi, stiam ca e seara si ca trebuie sa ma intorc acasa.Tarancile veneau de la fan cu furca pe umar si se opreau la rascruce sa vorbeasca. Ma fascina sa le ascult tonul vocii, modulat pentru fiecare cuvant, intr-o muzicalitate a graiului cum n-am auzit in alta parte. Seara, dupa cina cu branza, lapte si mamaliga in tuci, bunica ma imbraca in rochiile ei din tinerete si prezentam moda pe un podium improvizat din scaune de bucatarie. Ma invata sa am o tinuta dreapta si distinsa, sa zambesc condescendent. Imi amintesc ca se reluase festivalul "Cerbul de Aur", in primii ani de dupa Revolutie, iar eu eram, se-ntelege, prezentatoare. Dar si participanta, cantam si eu. Premiul era o bucata uriasa de placinta cu mere, pe care bunica o face ca nimeni alta. Nu era cablu de televiziune in sat, asa ca urmaream doar TVR 1. Ultima scena inainte de a adormi era lada de la studio, pe care ma urcam si recitam tot felul de poezioare si mai cantam, o data, tot ce cantasem peste zi, pentru a cadea intr-un somn adanc, dupa intensele mele trairi artistice. Duminica mergeam impreuna cu bunica la biserica, si atata eram de patrunsa de ceea ce auzeam acolo, ca stiam toata slujba pe de rost si cantam impreuna cu parintele.

Ia Reginei Maria

- Dupa scoala copilariei, in care ti-ai exersat atat de bine talentele, incotro ai luat-o? Ce ti-a iesit mai intai in cale: teatrul sau muzica?

- La sase ani, vazand ca nu-i dau pace cu cantatul si ca nu am nimic de-a face cu matematica si stiintele exacte, mama m-a dat la Scoala Populara de Arta, in clasa doamnei profesoare Maria Tanase Marin, la canto popular.Am devenit foarte legate, pentru ca in calitate de profesoara de canto s-a apropiat de mine ca sa-mi auda, nu doar respiratia si inima cum imi bate, ci si ca sa-mi simta sufletul. Mi-a alcatuit un repertoriu prahovean si, la sapte ani, am fost descoperita de doamna Marioara Murarescu si lansata in emisiunea dumneaei, "Tezaur folcloric". Primul costum popular mi l-a dat bunica, iar ia era una foarte veche. A fost model pentru catalogul dupa care-si comanda si regina Maria, lucrata pe un borangic fin ca panza de paianjen, cu matase si fir de argint, de mesteritele satului. Bunica are un cult pentru regina Maria. Tatal ei, strabunicul, o cunoscuse, si satul ii crease o aura de legenda, legat de dragostea ei pentru costumele populare. Am lucrat foarte mult, in timpul liceului, cu doamna Maria Tanase Marin, si orele lungi de repetitii si de studiu de dupa cursuri, doar cu corepetitor sau cu orchestra Filarmonicii din Ploiesti, mi-au calit rezistenta si mi-au alungat emotiile si tracul scenei. De aceea, cand m-am prezentat la admitere la Actorie, eu nu aveam aceste probleme, in timp ce alti colegi de-ai mei nici dupa terminarea facultatii nu au trecut peste ele. Tot de aceea, rezist acum la orele lungi de filmari, de montaj, de pregatire a unui concert sau a unui festival, la noptile petrecute in televiziune, pentru ca emisiunea sa iasa perfect.

"Trei, doi, unu... Esti in direct!"

- Profesionalismul in televiziune e o lectie greu de invatat: vedem tot timpul pe posturile comerciale emisiuni de divertisment de o calitate indoielnica, ce frizeaza ridicolul si deruteaza publicul.

- Sa fii profesionist inseamna, in afara cunostintelor de specialitate, sa ai o disponibilitate de timp si de energie enorme. Respectul pentru meserie si seriozitatea sunt si ele la fel de importante: nu poti lipsi, nu poti intarzia de la transmisia in direct. Vorba doamnei Sanda Manu, profesoara mea de la institutul de Teatru: "Daca ai febra, de-abia de la patruzeci de grade in sus putem discuta daca poti sa stai acasa sau nu!". Pentru ca asta inseamna, de fapt, televiziunea: o munca sisifica. Plus valul de adrenalina care te invadeaza atunci cand ti se spune in casca: "Trei, doi, unu... Esti in direct!". Stii ca te privesc milioane de telespectatori, cum mi s-a intamplat de 1 Decembrie anul trecut, la Ziua Portilor Deschise a Televiziunii Romane. Nu este ca atunci cand ai in fata o sala intreaga de teatru, sau de concert. In televiziune, vorbesti - nu cu publicul, ci cu sticla ecranului, cu camera de filmat. Nu primesti un raspuns, nu primesti energie de la spectatori. Tu, cu puterea ta de convingere, trebuie sa umpli spatiul si timpul acela. Televiziunea este, cu siguranta, un drog, iar eu o iau in supradoza! Imi place de mor! Profesionalismul in televiziune l-am invatat, ca si cantecul, de la Maria Tanase Marin, si intre noi exista o relatie atat de stransa, incat o consider ca pe o a doua mama a mea. Ma sfatuieste in orice problema, chiar si daca ma indragostesc, tot dansii ii spun prima oara. Ii datorez enorm!

Printesa de pe ulita satului

- Jocurile cu bunica s-au implinit. Chiar ai ajuns o printesa: in piesele de teatru pentru copii, in care joci la "Ion Creanga", si unde ai un public minunat. Ce faci in timpul care-ti ramane?

- Da, cu adevarat! Copiii imi spun ca, dupa ce se termina spectacolul, vor sa ma ia acasa. Sau, daca sunt Scufita Rosie, ca vor sa ma apere ei de lupul cel rau. Nu prea am timp liber, dar imi place sa citesc si sa ma intalnesc cu prietenii din cercul meu, pe care i-am invatat sa iubeasca muzica populara si costumul popular, sa se insoteasca cu cantecul, fie la petreceri, fie cand merg pe munte, sa poarte o ie sau sa-si doreasca sa intre in biserica, la cununie, in costum traditional, si sa pastreze ritualul. Eu, una, cand imbrac costumul popular, ma simt, cu adevarat, ca o printesa!

- Pari o faptura mereu senina, care nu stie sa se incrunte... Nu obosesti niciodata sa zambesti, sa fii mereu pozitiva, optimista, sa dai si altora din buna ta dispozitie?

- Bunica m-a invatat sa am incredere in mine, sa fiu puternica, sa nu renunt la visurile mele si sa lupt ca sa duc la bun sfarsit orice lucru inceput, oricat ar fi de greu. De aceea, nu ma oboseste sa fac si teatru si televiziune, ba chiar ma gandesc sa ma intorc si la cantecul popular si sa scot un album, pentru ca fac totul cu mare pasiune si cu credinta. Sunt Varsator, asa ca am bucuria darului de la Dumnezeu, si impart oricui vrea sa primeasca din energia si buna mea dispozitie. Sunt o vorbareata si imi place sa zambesc oamenilor, pentru ca am observat ca asta le schimba dispozitia in bine.Mi se spune ca am un farmec anume, ei, si daca-l am, de ce sa nu-l impart cu cei din jurul meu, si cu cei de dincolo de ecran, ca doar nu costa nimic? Ce ne costa sa fim buni, sa ne iubim unii pe altii, ca doar asa ne-a lasat vorba Iisus, sa ne iubim semenii. Si eu ii iubesc. Uneori, mama imi spune ca sunt cu capul in nori, ca traiesc intr-o lume a mea, tesuta din povesti, in care domneste doar binele, si ca am noroc ca nu cunosc oameni rai si nu ma lovesc de ei. Asta, pentru ca in jurul meu a stat pavaza tot timpul cineva: ea, bunica, doamna profesoara Maria Tanase Marin, prietenii mei buni... Poate ca asa e, pana acum n-am avut parte de durere, frustrare, disperare, depresie. Am suferit din dragoste, da, dar astea sunt tristeti mai mult sau mai putin iremediabile, nu sunt necazuri grave. Stiu ca sunt oameni constransi sa faca ceea ce nu le place si din cauza acesta se pot victimiza. Nu dau sfaturi, dar exista solutii: poti sa-ti gasesti bucuria in alte lucruri, sa-ti creezi o lume a ta din lucrurile care-ti plac, din bucuriile marunte. Si mai stiu ca nimic nu e intamplator si ca trebuie sa luam si lectii de la viata. Eu asa ma gandesc si zambesc in continuare. Uneori, merg pe holurile televiziunii, si oamenii pe care-i intalnesc imi multumesc: "Ptiu, sa nu te deochi, asa de frumos mi-ai zambit ca mi-ai inseninat ziua!". Si-atunci? Nu e bine ce fac? Si daca am incerca cu totii sa fim mai buni? Ce ar fi? Ar fi ceva!...

- Ar fi minunat!