Povestea unei mari iubiri

George Bibescu si Valentina Caraman Chimay


Destinul a vrut ca cea mai navalnica si mediatizata iubire a sfarsitului de secol XIX sa-si aleaga ca decor doua palate din doua lumi indepartate si total diferite: Palatul Bibescu din Mogosoaia si Palatul Chimay din sudul Belgiei. Primul a devenit celebru prin numele Martei Bibescu, sotia printului Valentin Bibescu, ultima locatara a splendidului castel de la marginea Bucurestiului. In ce-l priveste pe-al doilea, putini mai stiu astazi ca Chimay este un nume aristocratic walon, dar si un vestit palat din sudul Belgiei, pe care printesa Valentina Chimay l-a parasit pentru a-l urma pe George Bibescu, fiul domnitorului dezmostenit de revolutia de la 1848. O poveste de dragoste salvata ca prin minune, imortalizata in cateva randuri consemnate in jurnalul ei de Martha Bibescu, nora si fiica de suflet a Valentinei de Beauffremont, nee Princesse de Caraman Chimay, casatorita intr-o biserica ortodoxa din Berlin, cu iubirea vietii ei, romanul George Bibescu.

Trecute vremuri de doamne si domnite

Cand am ajuns la palatul Chimay, era o toamna blanda si precoce, plina de fosnete si frunze uscate, de adieri sincopate si nostalgii imprecise, ce amplificau parca zgomotul prundisului rascolit de pasi. In ciuda celor 84 de ani ai sai, printesa Elisabeth Chimay ne astepta personal in pragul usii, bucurandu-se sa-l revada pe insotitorul nostru, Matei Cantacuzino (stranepotul Valentinei), pe care l-a imbratisat cu o adresare afectuos protectoare: "Mon cousin roumain". Sprijinita intr-un baston cu elegante intarsii de argint, Elisabeth cauta sa se ascunda in spatele unui zambet bonom aristocratic, vadit obosita de programul strict al palatului si de cele doua valuri zilnice de turisti, veniti sa viziteze domeniul si, mai ales, sa afle povestea familiei, a incaperilor, a numeroaselor tablouri expozate in marele salon de primire, inca de pe vremea regelui Carol Temerarul.
La varsta ei inaintata, printesa Elisabeth surprinde pe toata lumea, fixandu-si un orar strict de lucru, cu doua primiri si o pauza consistenta de odihna. Nu si-ar permite niciodata sa se imbolnaveasca si, cu atat mai putin, sa inchida portile celui mai bine conservat palat din Belgia, biletele platite de vizitatori fiind o sursa importanta de acoperire a imenselor cheltuieli de intretinere. Prezenta turistilor se arata a fi miraculoasa pentru ea. Ii ordoneaza viata, o inspira, ii da neasteptate energii si, mai cu seama, o indeamna sa alunge frisonul de teama si neliniste pe care il simte atunci cand isi atinteste privirile spre viitor. Ca ultima descendenta a familiei, stie ca fara poveste si biografii, palatul Chimay n-ar mai fi decat o simpla si rece alaturare de ziduri, frontoane, galerii, pilastri si contraforti. Un muzeu trist, anonim si rece.
Printesa Elisabeth Manset de Chimay nu oboseste sa ne prezinte castelul, domeniul si stramosii, vorbind de batalii, incendii, onoare si eroism, insistand sa vedem capela familiei (folosita de iacobinii revolutionari ca loc de executie, chiar pentru membrii familiei) sau micul teatru de incinta, copiat aidoma, in loje si decoratiuni aurite, dupa modelul regal de la Fontainebleau. Daca profiti de un moment de respiro si o intrebi din curiozitate despre viata mai ascunsa si mai intima a familiei, despre iubiri, nebunii amoroase sau mari gesturi patimase, batrana printesa tresare vizibil surprinsa si cade pe ganduri, realizand, parca, pentru prima oara, ca istoria de o mie de ani a familiei a stat mereu sub semnul urgentei si al datoriei fata de rege; ca nimic din viata unui Caraman Chimay nu trebuia sa se abata de la reguli, indatoriri si canoane impuse de politica si interesele palatului.
Vreme de o mie de ani, nimeni nu a incercat nici macar sa pronunte cuvantul dragoste la palatul Chimay. Dragostea era parca rezervata pentru altii - pentru vulg, pentru cei sarmani si fara educatie. Doar Valentina a indraznit sa gandeasca si sa fie altfel. Doar ea a incalcat eticheta princiara si scortoasele legi ale familiei, aruncandu-se, de fata cu toata lumea, in bratele unui strain venit tocmai din Valahia. Valentina a iubit cat tot neamul Chimay la un loc.

Iubiri, tradari si gelozie

E limpede ca cei doi printi, Valentina si George, s-au indragostit nebuneste din prima clipa, o dragoste vulcanica si atatatoare, rebela si de-a dreptul scandaloasa, de vreme ce printesa Valentina Caraman Chimay era casatorita si avea deja doi copii, iar printul George Bibescu (fiul domnitorului Gheorghe Bibescu) era nu numai un venetic, dar si mai tanar decat ea. Nu s-au ascuns nici o clipa. S-au iubit fara ascunzisuri, la lumina zilei, si vestea a facut rapid inconjurul Parisului, in timp ce jurnalele vremii se intreceau in a prezenta pe prima pagina amanunte picante din viata celor doi amanti. Povestea avea toate ingredientele barfelor de succes: iubire, tradare si pacat, onoare si gelozie, un furtunos proces intrat in analele jurisprudentei franceze si un duel purtat in padurea St Claud, intre George Bibescu si sotul iubitei sale, printul de Beauffremont. Intreaga aristocratie a vremii era scandalizata, mai ales ca Valentina trecuse, de dragul iubitului ei, la ortodoxie si nascuse in ascuns o fetita, Marcela, refuzand sa spuna cine este tatal. Cei doi indragostiti nu puteau sa scape de clevetiri si invidii ipocrite, decat intr-un singur mod - renuntand la domeniile si palatul Chimay, refugiindu-se pentru totdeauna in blanda si inapoiata Valahie, intr-un alt palat, Mogosoaia, mostenit de George pe linie materna, de la Zoe Mavrocordat Brancoveanu.
Umiliti in fel si chip, scosi din aristocraticul "Almanah de la Gotha" si declarati indezirabili de Curtea princiara berlineza, cei doi au strabatut Europa dintr-un capat in altul, in cautarea unui liman de liniste si tihna. Dar destinul le-a stat mereu impotriva. Un destin ciudat, perfid, generos si hraparet deopotriva. Un destin aspru si nemeritat, care a facut ca Valentina sa se desparta definitiv de fiicele sale si sa-si piarda intreaga avere (castelele Menars si Chimay), in interminabile procese de partaj si custodie.
Pe buna dreptate, se putea considera cea mai nefericita mama din lume. Pusa la zid de presa pariziana si excomunicata oficial de biserica catolica, Valentine de Caraman Chimay s-a vazut nevoita nu numai sa-si inabuse iubirea pentru cele doua fete ale ei, dar si sa evite recunoasterea publica a Marcelei (copilul facut in ascuns cu George), pentru ca, in scurta vreme, un alt copil sa-i moara la nastere.
A suferit mult Valentina. A suferit la Chimay, dar si la Mogosoaia, cum singura o spune, in cuprinsul unor scrisori disperate, departe de prieteni si de locurile natale, obligata sa traiasca intr-o tara paupera si cu aspect de balci, in care "fructele nu au gust si femeile nu au rusine". O tara obscura, salbatica, barfitoare, invidioasa, lenesa, imprevizibila si mereu invesmantata in culori tipatoare, in sunete stridente si mirosuri suprapuse, ca intr-o ciudata melopee balcanica. O tara si o lume valaha, pe care nu le-a inteles niciodata, dar le-a acceptat cu stoicism si rabdare, de dragul iubirii si al trecutului, de dragul lui George Valentin, copilul nascut la Bucuresti, ca ultim dar al batranetii si vlastarul mult alintat al familiei, care o va aduce in casa, ca sotie, pe Martha Bibescu - viitoarea prietena si confidenta de suflet a soacrei sale, printesa Valentine de Caraman Chimay.
Bantuita de aceeasi vocatie a nefericirii, la fel de inchipuita si de teatrala, Martha Bibescu avea ce sa invete de la batrana ei soacra: superbia refugierii in arta si frumos, brutalitatea sinceritatii, dar si slabiciunea cvasi-erotica pentru bijuterii. Nu e nici un secret pentru nimeni ca, pe cat ajunsese sa-si dispretuiasca sotul (infidelul George Valentin Bibescu), pe atat isi adora princiara soacra, descrisa lapidar si plin de caldura in jurnalul ei. "Pe aleile parcului Mogosoaia, matusa Valentina schioapata, dar e plina de gratie.Cand se apropie de tine, ai impresia ca-ti face o reverenta perpetuu emotionata. Are ochi de un albastru scanteietor, pe un chip prelung, si un nas nesfarsit, dar plin de distinctie aristocratica, ce contrasteaza usor cu parul carunt, asezat in ape line si curate, retinute de cativa piepteni mici si batuti in diamante. La incheieturi are bratari. Poarta manusi de antilopa, parfumate cu nu se stie ce anume, asemenea matusii Natalia a Serbiei, la Biarritz. E insa mult mai fina decat regina, avand o infatisare aroganta si o privire ce vrea sa spuna: "Intelegeti-ma, daca puteti". Sub dantelele nelipsite din imbracamintea ei, banuiesti multime de pandantive si bijuterii scumpe, ca bijuteriile din jurul taliei, tinute de un lant si mai multe brelocuri - o intreaga avere ascunsa si nevazuta, asemenea sufletului ei stralucitor si fierbinte".
*
In una din putinele lor fotografii comune, cei doi indragostiti stau "plenerist" in decorul patriarhal vetust al Mogosoaiei, cu stinghereala copiilor abia certati de parinti, intr-o alaturare ce mai mult ii deosebeste decat ii apropie. Oaches, patimas si aristocratic, George Bibescu pastreaza in privirile lui caprui ceva din misterul si salbaticia Balcanilor, dar si regretul vremurilor de altadata, cand francezii il considerau eroul de la Sedan, iar ziarul "Le Figaro" il numea, cu deosebit respect: "Strainul cel mai iubit dintre francezi". Langa el, nu tocmai frumoasa, dar expresiva, Valentina emana distinctie si o personalitate vijelioasa, capabila parca sa-si extraga forta chiar din taria nenorocirilor indurate.Pe chipul ei, trasaturile princiare ale familiei, cu articulatii fragile si o nelipsita paloare bolnavicioasa in obraji, par a se dezice in deturnari taioase si extrem de voluntare, sugerand firea dominatoare si plina de ambitii a mamei sale, Emilie Pellagra - fiica nelegitima a imparatului Napoleon Bonaparte. Doar privirea o da de gol pe Valentina si o arata a fi in alt timp, in alta parte - o privire mahnita si grea, atintita prelung printre genele lungi si negre, ca niste antene de fluturi, spre un viitor incert si plin de nelinisti.
Mare iubitoare de teatru si iscusite prefacatorii feminine, printesa Valentine de Caraman Chimay devine, dintr-o data, grava, vizitata de imaginea nu tocmai placuta a tot ceea ce o va astepta in urmatorii ani - o batranete lunga si fara pic de culoare, petrecuta in asteptarea fostului ei iubit, pierdut iremediabil prin cabaretele pariziene, in imbratisari straine si multe cupe de sampanie; o batranete stinghera si trista, pe care Martha Bibescu o va rezuma laconic in jurnalul ei: "Cine ar fi putut crede, la vederea acestui cuplu atat de cuminte, care se plimba prin Bucuresti intr-o trasura de rachita, trasa de patru armasari zglobii, ca acest batranel atat de distins (George Bibescu), potrivindu-si monoclul pentru a masura din ochi frumusetile ispititoare ale Capitalei, fusese candva indragostit nebuneste de sotia lui?".
Fascinata de personalitatea puternica a Valentinei (buna manuitoare a armelor), Martha Bibescu i-a dedicat o intreaga carte, fara sa stie ca, scriind despre ciudatul destin al altora, scria de fapt despre sine. Si ea s-a indragostit nebuneste si a renuntat la alta logodna (cu printul Ghika Comanesti), naucita fiind de George Valentin Bibescu, imbracat in superba lui uniforma cafeniu cu negru, a voluntarilor din regimentul regal de artilerie. Si ea a trait pana la epuizare alaturi de un om tandru si generos, dar care s-a dovedit pana la urma doar un aventurier amator de flirturi, de dueluri si riscante zboruri aviatice. A murit ca Valentina, departe de tara natala pe care nu a incetat sa o iubeasca, uimindu-si menajera prin comportamentul ei neobisnuit - imbracata cu cele mai elegante haine pe care le avea, s-a asezat pe jiltul ei preferat, pretextand ca are o intalnire foarte importanta. Chiar daca in acea zi nu era anuntata nici o vizita, Martha si-a trimis menajera sa intampine pe inaltii oaspeti. Cand a revenit in camera, menajera a inteles pe cine astepta de fapt Martha Bibescu - batrana printesa murise deja. Murise asa cum i-a placut sa traiasca toata viata - invesmantata misterios in haine scumpe, in voaluri ample si negre, ce acopereau multime de lanturi si bijuterii rare - o intreaga avere ascunsa si nevazuta, asemenea sufletului ei nefericit si fierbinte.
Foto: Alisa Preda (2)