Urme romanesti in Bosnia: Vlahii din varful muntilor

Mamaliga de aer

- Cioban! zic eu.
- Ha! Cioban! zice Ramo Rubanovici si isi pune mandru un deget in piept.
- Jar! zic eu.
- Jar! zice si sare la soba, deschide portita, imi arata focul, apoi se uita la mine, ca si cum ar astepta urmatoarea proba.
- Vatra!
- Tiii! face el vesel. Vatra! Bate cu piciorul podeaua si zice rosu la fata de bucurie: vatra, vatra!
- Bulz! zic eu, cu gandul ca de data asta l-am incuiat.
Ramo incepe sa vorbeasca in sarbeste. Spune si spune, numai el intelege ce zice. Dar numarul lui de pantomima este foarte clar. Cu manecile suflecate, invarte vartos facaletul intr-o oala imaginara. Mulge oile prin aer. Face branza cuburi. Intre palmele lui nu e nimic, dar el framanta aerul si il face rotund, rotund, apoi deschide cu gesturi largi si fraze de neinteles usa sobei si il pune in jar. Se intoarce cu privirea stralucind spre mine si concluzia e aceeasi: Bulz!
- Fluier! il reped eu.
Vad cum fata lunga si falcoasa i se inroseste si mai tare. Isi pune o palma pe frunte si si-o trece prin parul blond. Ochii lui albastri cauta un raspuns in camera.
- Fluier, repet, si vazandu-i privirea disperata ii dau un indiciu: din acelasi aer din care facuse mai devreme mamaliga si oaia si branza, fac un fluier si il duc la buze, jucandu-ma cu degetele pe gaurile lui.
- Iai! striga scurt Ramo si isi plesneste palmele. Flura! Flura! Se bucura el ca un copil care stie raspunsul corect.
Fuge prin camera, scotoceste sub niste paturi, cauta intr-o traista jerpelita si in cele din urma, dintr-o grinda, trage un fluier adevarat si incepe sa cante. E un cantec vesel, ca de hora. Obrajii i se umfla si degetele bondoace se misca repede pe lemnul lustruit. Canta si salta.Salt si eu cu el si batem impreuna cu piciorul podeaua. Melodia se termina cu un tiuit prelung, ca de Maramures, ca un chiot salbatic de om al muntilor. Ramo ma imbratiseaza si radem impreuna, ca doi nebuni. Zadina, sotia lui, care tot timpul a fost in camera, a ramas cu andrelele nemiscate la jumatatea ciorapului de lana pe care tocmai il impletea. Fetita lor, Sanala, s-a ghemuit la bratul mamei ca un pui, o priveste asteptand sa inteleaga ce se intampla cu tatal ei. Din usa, Rozo, translatorul sarb cu care am venit, ne priveste trasnit. Cu mainile balanganindu-se pe langa corpul lui lung si uscativ, se sprijina de perete si spune doar: "What the hell Ce naiba". Da, exact! Bine spus! Ce naiba?! Un reporter roman venit de la Bucuresti, sau, ca sa fiu mai exact, de la Slobozia, crestin ortodox, se intalneste cu un cioban musulman, dintr-un sat numit Dub, in creierii muntilor bosniaci. Si se inteleg! Vorbesc! Canta si se bucura impreuna! Nu doar Rozo ar spune "Ce naiba!", ci majoritatea istoricilor aflati in viata, de prin Italia si pana in Albania si mai ales Grecia. De pe toata coasta dalmata a Adriaticii si pana la Bucuresti. Poate pentru ca pare incredibila epopeea ciobanilor valahi. Un popor de oameni simpli, ce merg la pas cu oile lor si ajung sa se intinda de pe malurile Dunarii si din intorsura Carpatilor, pana pe malurile Adriaticii si nordul Italiei. Poate pentru ca itele istoriei sunt prea incalcite, si un strat de doua palme de mistificari si interpretari s-au asternut peste potecile turmelor, si nimeni nu mai stie de unde veneau sau unde duceau. A existat cu adevarat acest neam de ciobani vlahi, din care probabil ma trag si eu? Au fost ei, intr-adevar, cei mai bogati si cei mai respectati din Balcani? Erau ei stapanii blajini si naivi ai piscurilor, de la Carpati pana in Alpi si mai departe?

La Travnic, in Mehedinti...

Cu cateva zile inainte de a ajunge la Ramo Rubanovici, nu imi propusesem sa demonstrez nimic. Mi-ar fi placut sa pipai si sa urlu: "Este! E adevarat". Pentru asta, cum am ajuns in Bosnia, am dat o tura prin Sarajevo.Orasul vechi: o oaza cu atmosfera turistica, in care buna-dispozitia strainilor, vorbind toate limbile pamantului, alunga amintirea razboiului. Pe strazi, inca mai poti vedea urmele bombardamentelor. O tara ce inca nu si-a revenit din nenorocirea prin care a trecut, desi ici-colo, cladirile occidentale din sticla si otel par avangarda unui viitor prosper. Cicatrice ramase pe fatadele cladirilor inca jupuite, brazdate de schije, gauri in tencuieli, sub care poti vedea carnea zidurilor. Tramvaie vechi si sufocante, strazi prost marcate si santiere. Din pacate, totul este in limba sarba, cu litere chirilice. Treci, privesti, intelegi ce poti...
Asa am pornit a doua zi spre Zenica, unul dintre orasele importante ale Bosniei, mai la nord de Sarajevo, spre granita cu Republica sarba. Zenica este un orasel, un fel de targ mai rasarit. M-am oprit la muzeul local, in speranta ca voi afla ceva. Un muzeu mic: doua sali. Cei doi angajati nu au auzit despre vlahi si ciobani. Cuvintele astea nu le spun nimic. Ma trimit insa intr-un alt orasel, la vreo 30 de kilometri: Travnic. Travnic este mai mare decat Zenica, dar cu un muzeu si mai mic, si mai prafuit. Probabil sunt unul dintre putinii turisti care ajung intr-un asemenea loc. Doamna de la intrare mi-a explicat totul, cu cea mai mare amabilitate in limba sarba. Am cumparat cateva carti decolorate de soare, pe care le tinea expuse intr-o vitrina. Si in timp ce doamna ba isi freca ingrijorata mainile, ba isi aranja discret permanentul, ba ma invita insistent sa vad animalutele in borcane cu formol din prima sala, brusc, din cartile rasfoite la intamplare, ceva imi atrage atentia: tarani in costume populare foarte asemanatoare cu cele romanesti. Femei in fuste cu fota, de jurai ca sunt mehedintence, batrane cu furca in brau, ciobani pe varful muntelui, langa oitele lor.

Calauza

Din cafenea in cafenea si din taximetrist in taximetrist, am nimerit la un fel de agentie de turism, unde cineva vorbea engleza.I-am binecuvantat in gand pe Shakespeare si pe Bill Gates, si iata-ma, intr-un sfert de ora, pe terasa centrala, cu o baclava in fata si un pahar de apa rece, asteptand sa apara posibilii mei ghizi in zona. Primul a sosit un batranel, insotit de o doamna ce si-a asezat manierat sacosa de la piata pe scaunul de langa mine. Vorbea o engleza buna, fuma tacticos si avea aerul unei doamne de familie mare, ajunsa prin nesansa vietii intr-o saracie indurata cu demnitate. De fapt, intregul orasel din fundal o jena. Acest orasel mic, scufundat in propria plictiseala, in care toata lumea se stie cu toata lumea si unde locuitorii se mandresc mai ales cu natura extraordinara ce il inconjoara. In ciuda tuturor intrebarilor mele insistente despre ciobani si vlahi, doamna nu numai ca nu ii traducea batranelului ceea ce doream sa stiu, dar imi raspundea cu cate o aventura in lumea teatrului. Stia majoritatea regizorilor romani, ar fi vrut sa vorbim indelung despre Ionesco, Purcarete era una dintre sperantele ei confirmate, cu Cioran a plans nopti la rand, pacat ca nu a scris teatru. Salvarea a venit odata cu Rozo. Ghid profesionist de hyking, acel mers ciudat cu bete ca de schiuri, dar fara schiuri. Tacut, vorbea numai cand il intrebam, raspunzand strict la ceea ce il intrebam. O engleza buna. Inalt, ciolanos, cu barba. Imbracat sportiv, cu adidasi:
- Sunt multi ciobani pe muntii astia. Dar nu sunt prea primitori. Sunt salbaticiti de munte si nu sunt prea bucurosi de musafiri. Aici se face cea mai buna branza din toata Bosnia. Majoritatea se exporta in Italia.
Pe harta lui detaliata apare, chiar langa orasul Travnic, muntele Vlasic. Eu zambesc, Rozo imi explica:
- Inseamna Muntele Ciobanilor, pentru ca vine de la vlah, care insemna cioban.
- Si acum nu mai inseamna?, intreb eu, dar intrebarea ramane in aer, fara raspuns. Rozo porneste. Pornim. Stie drumurile pe dinafara. Le-a batut cu piciorul de-atatea ori "cu turistii", spune el, privind la intamplare pe geamul masinii. Stie exact unde sunt ciobanii.
- Ai fost in razboi? il intreb.
Nu raspunde. Imi spune doar stanga, dreapta, iar stanga, si tot asa, pe drumuri forestiere de munte, tot mai sus. Urcam pe rape intortocheate, pustii, pe creste de munti. Daca m-ar fi lasat acolo, nu stiu daca as fi stiut sa ma mai intorc. Drumuri bolovanoase, pietroase, ce taiau vai inverzite. Crestele sunt tot mai ascutite, austere si salbaticite. Tacem amandoi. Locurile astea par ca-i trezesc amintiri. Nu are chef sa imi explice, si aerul sau este ca nici nu as intelege daca mi-ar spune.
- Ai fost in razboi? intreb din nou.
In cele din urma imi raspunde. Da, a fost. La inceput a fugit cu familia sa si apoi s-a intors si s-a inrolat in armata.
- Razboiul este cel mai groaznic lucru care se poate intampla oamenilor, a spus sec, privind dealurile pana in departare. Apoi a schimbat vorba si a inceput sa imi povesteasca despre ciobanii din zona. Pe unii ii vedeam. Pe sub palcuri de brazi, cu oitele lor ca niste norisori risipiti in verdele vailor. Zeci de ciobani. Sute de oi. Am oprit in dreptul unei case, mai aproape de drum. Casa noua, facuta din caramizi si cu tencuiala neterminata. Toate casele ciobanilor sunt asa, aici, pentru ca vechile stane au fost distruse de bombardamente in timpul razboiului.

Hora in doi

Rubanovic Ramo tocmai a terminat de muls oile. Miroase a lapte, a lana, a iarba calcata. E blond cu ochii albastri. Burduhahos si cu gesturi sigure, de om al muntilor. Aceeasi cautatura pe care o au muntenii de la noi, directa, ochi in ochi, fara nimic de ascuns.Casa in care locuieste este una noua, facuta din "caramizi de ciment", asa cum am vazut zeci de alte case pana aici. Razboiul a distrus totul. Au fost bombardate pana si colibele, cotetele animalelor. Asa ca au refacut totul de la zero. Locuieste aici cu cei doi copii, o fata si un baiat, si sotia sa. Baiatul il insoteste si nu ii iese din vorba.
Imi arata branza. E tinuta in camera de jos, un soi de camara. In putini din lemn de brad, cu pietroaie puse pe capac, exact ca la ciobanii nostri. Aceleasi putini de lemn de brad, legate - nu cu cercuri de fier, ci cu crengi de alun. Tocmai a vandut 30 de putini, asta este ceea ce a mai ramas. Imi da sa gust: branza sarata. Ma intreaba cum se face branza in Romania. Mergem sa imi arate staulul oilor. Are o coliba de paza, exact ca cele vazute prin muntii nostri, din Apuseni pana in Maramures: un triunghi mic, cu fan inauntru, in care incape doar o persoana. Acolo sta sa-si pazeasca oile de lupi si de ursi. Stie de vechimea ciobanilor si mai ales de ciobanii cojuni, cei cu haine mitoase, din lana, lungi pana la pamant. Inca mai traiesc pe langa Mirkonic. Stie si de karavlahi. Sunt tiganii rudari, care umbla sa vanda obiecte facute de mana lor, din lemn sau din arama, asezati langa Tuzla sau pe langa Gorni Srebrenic.
Asa am ajuns cu Ramo in camaruta de sus, unde sotia lui impletea un ciorap de lana, sub privirea curioasa a fiicei lor. A fost un moment de tacere. Ne priveam, ne studiam reciproc. El, mirat ca cineva e familiar cu treburile ciobaniei din muntii astia intortocheati si pierduti in imensitatea lumii. Eu, cu surpriza celui ce descopera atmosfera de acasa, intr-o tara despre care nu stiam mare lucru.Pana si Rozo era descumpanit de "potriveala" asta. Ne cercetam cu priviri lungi si banuitoare, ca doi salbatici din triburi diferite, ce s-au intalnit intamplator pe marginea unei ape, surprinsi fiecare de existenta celuilalt. Focul pocnea incetisor in soba. Se auzeau andrelele Zadinei, atingandu-se usor, in timp ce lega ochi dupa ochi. Mirosul puternic de oi. Lumina ce intra, putina si piezis, prin ferestruica.
- Cioban! am repetat eu.
- Ha! Cioban! a zis si Ramo Rubanovici si si-a pus mandru un deget in piept.
Asa am ajuns sa topaim ca doi apucati, pe varful muntelui Vlasic.
- Rachiu! A strigat in cele din urma Ramo, si a scos de sub masa o sticla.
- Rachiu! am zis si eu si am apucat paharutul. L-am dat peste cap dintr-o sorbitura si cand am revenit cu ochii din tavan, Ramo imi intinsese deja si paharutul lui, neatins. M-am uitat mirat.
- Ne! Ramadan!
L-am luat si l-am dat pe gat. L-am baut cu el. Pentru el. Ca si cum as fi fost el. Ca si cum ceva din mine a fost din nou, pentru un moment, cioban vlah, ratacit in istorie si in muntii Bosniei.

Potecile strabunilor

Imposibil de vizitat vechile locuri ale ciobanilor din Muntele Romanija (se pronunta chiar Romania): dupa razboi au ramas peste o suta de mii de mine antipersonal nedetonate, ingropate pe marginea drumului sau aiurea, pe dealuri. Nimeni nu stie exact unde sunt, dar orice bosniac de bine iti va spune sa nu te abati de la drum, nici macar un pas, si sa iti iei o calauza. In fiecare an, mi s-a spus si de la ambasada Romaniei din Sarajevo, cateva zeci de victime calca pe mine, in propria ograda. Asadar, imposibil de mers pe muntele Romanija
Ma intorc iarasi la Sarajevo. In fata mea se afla un tanar pasionat de filosofie si arheologie. Este student la facultatea de filosofie din Sarajevo si este calauza mea. Pornim spre doua varfuri ale Muntelui Bjelasnica (Bielasnita): Velika (Ciobanita Mare) si Vlahnja (Ciobanita Mica). La poalele muntelui, trecem printr-o statiune turistica: Baba Novac! Apoi ne afundam in cotloanele muntelui. Prin vai pustii, prin paduri dese si intunecate, pe piscuri unde piatra cenusie tasneste de sub iarba verde si moale. Mai aproape ori mai departe, se vad ciobani. Pe partea dreapta, ceva imi atrage atentia: exact pe creasta dealului, niste pietre uriase, puse la rand. Desi par diforme, camuflate cumva si cu nimic diferite fata de izbucnirile bolovanilor de sub invelisul verde, e clar ca cineva le-a asezat pe muchia dealului. Ne oprim si hotaram sa mergem pana la ele. Sa speram ca nu sunt mine. Un decor de inceput de lume. Dealuri pietroase, plesuve, se intind asimetric, pana la orizont. Curate, neatinse de om, nepoluate de nimic din "civilizatia" agresiva a zilelor noastre. Urcam spre pietrele misterioase. Sunt un fel de cimitir. Am vazut ceva asemanator la muzeul din Sarajevo: blocuri de piatra ca niste case lungi. Sarcofage uriase in varful muntelui.Ma apropii si vad pe ele, sterse de timp, modele sapate in piatra tare. Pe una din aceste pietre funerare disting oameni tinandu-se de maini ca intr-o hora. Basoreliefurile sunt abia vizibile: macinate de timp, roase de ploi si vanturi, sunt ca niste mici asperitati ale pietrei. Nici un sat, nici o casa in apropiere. Cum au ajuns pietrele astea tocmai pe varful dealului? Ce civilizatii inaintase si-au plans mortii aici si s-au rugat pentru ei? Cu ce alai le-au urcat aici? Privesc cu nostalgie hora daltuita in piatra. Cum o fi ajuns pana aici, din Carpati? Mergem mai departe. In dreapta drumului, in marginea unei livezi, vad oi la pascut si o ciobanita. Mergem sa vorbim cu ea. O cheama Julsa. Cu broboada legata sub barbie, alearga incoace si incolo dupa oi. Are ditamai cainele sa o ajute. O femeie singura in munti, cu oile ei. O privire duioasa. Zambeste cu capul intr-o parte, ca si cum ne-ar spune ca asa e viata si ea e fericita. Sta toata ziua cu ele pe-aici, ce altceva sa faca? Asta au facut si parintii si bunicii ei, de sute de ani.

Povestea lui Mos Habiba

O luam in sus, spre satul Umuljani. Un batran cu ochi albastri, care canta pe bancuta din curte la dramba sa veche, ne indruma tot catre coama muntelui. "Catun! Catun!", spune el si ne arata spre varfuri. Apoi isi reia bucuros cantecul sau monoton.
Pe coama muntelui, la cativa kilometri de ultima casa din Umuljani gasim catunul ciobanilor. Apare brusc in fata, dupa ultima intorsatura a drumului. Te trezesti, deodata, cu acest satuc bizar dinaintea ta. In primavara, aici veneau din sat toti cei ce aveau oi. Stateau pana in toamna, cand le coborau spre mare. Aproape jumatate de an ramaneau sus in munte, asa se explica casutele din piatra. Acoperite initial cu sindrila si apoi reparate cu tabla. Case simple, ciobanesti, cu o singura camera. Facute din pietre lipite cu pamant. Inca se vad strungile oilor, in spatele fiecarei case. Locul pare pustiu. Doar departe se vad cateva oi, pe celalalt deal. Dintr-o curte se aude zgomot de oale. Ne apropiem si strig: "Zdrava!", "Buna ziua!". Apare o babuta cu sort si broboada. Tinand o oala in mana, se uita la noi de parca ar vedea niste aratari. Intra in casa si apoi apare un batranel imbracat cu un costum ponosit. Un pic terfelogit, dar costum adevarat, cu vesta si camasa alba! Nu mai are dinti in gura.E tras la fata si proaspat barbierit. Fara sa ne invite in curte, ne priveste cu suspiciune. Se reazema de gard si imi asculta intrebarile traduse in sarba, in timp ce privirea lui se muta de la Admir la mine si iar la Admir. Selver Habiba. Asa il cheama. Are 86 de ani si toata viata a fost "cioban".
- In tineretea mea, dealurile astea, cat vedeti cu ochii, erau albe de oi. Erau mii de oi! Eu eram sarac, cu doar 300. Aici, ciobania a fost de la strabunii nostri. Nu stim de cand. Asa ne-am pomenit si asta am facut mereu. Nu stiu sa va spun de unde am venit sau daca am venit de undeva. Noi, ciobanii, umblam mult, aveam cararile noastre. In timpul meu, eram si musulmani si ortodocsi si cativa catolici. Cine mai poate sa stie cum am fost la inceput, ca ciobanii erau cei mai bogati si cei mai priceputi pe pamanturile astea. Care cum veneau, si au venit destui, si musulmani, si slavi, si austrieci, incercau mai intai sa ne castige pe noi de partea lor. Asa stiu de la bunicii mei. Eu m-am nascut musulman. Asta e religia mea.
Satul parasit vorbeste. Poti banui cum arata atunci cand aici erau mii de oi. Izolarea, linistea, inaltimea. Admir ma trage de maneca, la intrebarile mele insistente despre "vlasci": "Cuvantul asta s-a transformat in timp. Acum, daca intrebi pe cineva daca e "vlasci", e ca si cum te-as intreba eu pe tine daca esti maimuta. Vlasci, pana pe la 1100, insemna pur si simplu cioban. Apoi au venit musulmanii si insemna mai degraba crestin, apoi au venit slavii aici si insemna mai degraba sarb. Acum, dupa ultimul razboi, bosniacii si sarbii au incarcat cuvantul asta cu atata ura, incat sa-i spui unui bosniac ca e cioban e o jignire. Razboiul a lasat urme, si inca sunt sensibili oamenii, incearca sa eviti cuvantul asta".
Un cuvant care acum o mie de ani era o mandrie si desemna oamenii cei mai bogati si cei mai intelepti a devenit acum injuratura, are un inteles peiorativ, ca si cum i-ai spune unui orasean "tarane". Cuvintele au destinele lor, ca si oamenii.
*
Casele catunului inca rezista. Ca niste marturii umile a ceea ce a fost candva aici. Stau inca in picioare, scapate ca prin minune de bombardamente. Viata lor depinde de o pala de vant, de alunecarea intamplatoare a unei pietricele oarecare din temelie. Si totul ar putea sa o ia la vale, sa dispara ca si cand n-a fost niciodata. Ma simt familiar aici, intre ruinele peticite cu tabla ruginita. Sita lipsa. Bolovanii pusi unul peste altul, formand cea mai simpla si rudimentara marturie, de forma unei case. Pietre pe care a crescut muschi, iarba marunta, verde si extravaganta pe griul rece. Poate nu m-ar impresiona atat de mult culmea asta de munte, daca nu m-as gandi ca aici erau mii de oi. Ciobani veniti pe jos din Transilvania sau din Banat, din vechea Dacie.Erau stra-stra-bunicii mei, care probabil s-au intors si s-au asezat pe langa Brasov. Nu stiu daca asta are o valoare culturala sau spirituala. Nici nu ma intereseaza foarte tare. Pentru mine are doar o valoare emotionala: sa merg printre aceiasi colti de stanca pe care, cu mii de ani in urma, se aseza cineva din sirul necunoscut al familiei mele, pentru a canta la fluier. Indiferent ce au devenit dupa aceea, dincolo de granitele noastre moderne si complicatiile politicilor in Balcani, ei au fost aici respectati, bogati, invidiati, liberi.

Ultimul cuvant e al lui Dumnezeu

Mergem sa mancam in satul de jos. E Ramadan, si satele de aici sunt in majoritate musulmane. Mananc impreuna cu Admir o placinta cu stevie. E rasucita in forma de spirala. Se serveste impreuna cu un pahar de iaurt. Admir este bosniac. Vorbeste sarba si isi spune rugaciunile in araba, pentru ca este musulman. La moschee, imamul vorbeste in araba, Coranul e tradus in sarba.Incepe sa spuna o rugaciune in araba. Il intreb ce intelege din ceea ce spune, dar el stie traducerea, e in capul lui, spune doar cuvintele in araba. Ciudat. Este asa cum era Romania pe timpul slavilor, cand slujba se tinea in slavona. O intreaga babilonie de religii, intelesuri si identitati. Ma decid sa vad un cioban ortodox.
Coboram din munti. Trnovo e un satuc "la sosea". Are biserica ortodoxa. Parintele e tanar, a venit de cateva luni, nu stie povestea ei. Ne trimite la unul dintre batranii satului, intr-un bloc de la marginea localitatii. George Ivanovici locuieste cu batrana lui. Au amandoi peste 80 de ani. Este a treia casa pentru ei, in ultimii doi ani. Locuiau in sat, in munti. El era cioban din tata in fiu. Din cauza razboiului, au fost obligati sa plece doar cu o valiza. Au lasat totul in urma si nu au mai gasit nimic dupa bombardamente. Statul ii tot muta dintr-un apartament in altul, la bloc. Da, isi aminteste despre ciobanie.Ofteaza. Trage aer in piept. Se uita la bec, ca si cum de-acolo ar trebui sa ii vina puterea de a povesti. Pe canapeaua lui simpla, in apartamentul cu pereti albi, Ivanovici isi aminteste cum a fost. Isi aminteste dealurile si padurile, muntii, brazii uriasi, umbra lor racoroasa si oile. Mai ales oile. Avea sute de oi. Pleca cu ele in munti, primavara, si era doar el si Dumnezeu pe creste. "Faceam drumuri mostenite din tata in fiu. Eu am mers cu tata de cand aveam cativa anisori. Trebuia sa invat caile ciobanilor, ca sa pot sa merg la randul meu cu oile. Porneam de-aici si coboram la Marea Adriatica si asa mergeam pana in Italia. Stiam sute de kilometri de poteci pe dinafara. Pe vremea cand toata frumusetea Golfului Kotor nu era pentru turism, ci doar pentru privit. Pentru admirat. Il vedeai pe Dumnezeu in toata bunatatea si frumusetea Lui. Pe-atunci, pentru noi, Golful nu era distractie: era intelegere, era revelatie. Manai oile cu toiagul si mergeai mai departe, dormind sub cerul instelat: cand inchideai ochii, iti aminteai frumusetea marii, cand ii deschideai o vedeai pe cea a cerului instelat. Oitele stateau ascultatoare si cainii latrau peste muntii cufundati in bezna. Da' nu-ti era frica. Era cea mai mare fericire!".
George Ivanovici este crestin ortodox. Asa au fost toti din familia lui. Plecau in munte, rugandu-se la Sfantul Gheorghe sa ii protejeze, si se intorceau cu Sfantul Ilie in suflet, ca sa ii fereasca de trasnete si de furtuni. Si la ei, ca si la taranii nostri din Apuseni, respectul fata de Sfantul Ilie este mai ales pentru a-i proteja de trasnete si fulgere. Si daca erau nevoiti sa lucreze in zi de sarbatoare, o faceau numai dupa ce isi cereau iertare.
Desi suntem intr-un apartament de beton, batranul pare ca respira mirosul de altadata al padurilor. Cu ochii inchisi, merge din nou in urma oilor, simtindu-le mirosul in nari. Fosnetul ierbii la trecerea turmei, aerul curat in care se auzeau doar pasarile si freamatul frunzelor.
Trec peste sfatul lui Admir si pronunt cuvantul interzis: "Vlasci?". Ivanovici ma priveste tacut. Isi intoarce privirea catre babuta si ea zambeste inclinand un pic capul. Ne priveste senina pe amandoi, prin ochelarii grosi, batranesti. Cu voce grava, pronuntand cuvintele rar, ca pentru a lasa secundele sa se strecoare printre ele si sa le lege mai bine, George Ivanovici spune: "Vlasci? Eram ca o familie. Eram puternici, bogati, respectati. Traiam pe munti diferiti, dar ne stiam intre noi. Vlascii au facut primele biserici aici. Eram cei mai buni si cei mai frumosi, asa eram noi, vlascii. Inainte spuneai cuvantul asta cu mandrie, acum il asculti cu rusine. Asa a vrut istoria. Dar ultimul cuvant, sa stiti de la mine, tot Dumnezeu il are!". Apoi isi ridica ochii inlacrimati catre icoane si face o cruce mare, apasata.

Fotografiile autorului