Dintre scriitorii englezi de azi, Julian Barnes mi se pare cel mai seducator. Armele lui de seductie literara sunt inteligenta, ironia, subtilitatea si capacitatea de a se exersa in orice tip de proza, ramanand el insusi. De la cea de factura clasica la romanul experimental, de la intriga politista la eseu si la amestecul de genuri - (auto) biografie, analiza critica, anecdote, fictiune fantezista - pe toate le-a practicat cu stralucire. Cel mai frecvent calificativ alaturat numelui Julian Barnes chiar asta e: sclipitor. Nu e vorba insa de un sclipici superficial, ci de fascicule de raze care te atrag empatic spre inalturi sau spre adanc, dandu-ti delectabila senzatie ca esti la fel de destept precum cel ce manuieste reflectorul. Ca poti comunica si rade impreuna cu el, ca reactionezi la ceea ce-ti arata flash-urile anecdotice, si-l urmezi in tulburare sau delicii, fiindca spectacolul e pentru tine anume si pe intelesul tau. Din fericire, aproape intreaga opera romanesca si eseistica a lui Julian Barnes a fost tradusa la noi (numai in seria de autor de la Nemira sunt disponibile 11 titluri, bine traduse si ingrijit editate, care pot fi gasite si la libraria online nemira.ro). Cartea pe care v-o recomand azi e cea mai noua aparitie din serie si cea mai recenta scriere a lui Barnes, publicata la Londra anul trecut. Editorul britanic a tinut sa mentioneze pe pagina de garda a editiei originale ca "Nimicul de temut nu e o lucrare de fictiune; ea se bazeaza pe viata, experientele si amintirile autorului, iar continutul cartii e fidel realitatii". Si totusi sa nu credeti ca e vorba de o autobiografie sau de un volum de memorialistica (desi, intr-o masura, e si asta). Ca si "Papagalul lui Flaubert", "Nimicul..." apartine unui gen hibrid, e un amplu spectacol intelectual in jurul unui subiect ce ne preocupa invitabil, cel putin de la o varsta incolo: moartea si modul cum ne raportam la ea. Sexagenarul Barnes, cel "fidel realitatii", reuseste sa scrie o carte intreaga despre moarte si murire, fara sa fie nici macabru, nici depresiv. El da tarcoale lucide misterului, se joaca de-a fata-ascunselea cu diverse credinte si mituri consolatoare si nu are pretentia de a elucida nimic. Cumuland povestiri legate de felul cum si-au sfarsit viata persoane din propria familie biologica, sau ce au crezut despre moarte si ce li s-a intamplat in cele din urma unor personalitati iubite din mai vasta lui familie literara (Jules Renard, Flaubert, Goethe, Montaigne, Turgheniev, intre altii), Barnes isi marturiseste cu onestitate propria teama, "moderata, rezonabila, realista", dar nu mai putin viscerala. Cartea e structurata pe confruntarea amintirilor, parerilor si intrebarilor lui cu acelea ale fratelui mai mare cu trei ani, Jonathan, profesor de filosofie, specialist in Aristotel si presocratici, care, dupa ce a predat decenii la Oxford, s-a retras intr-un conac izolat din centrul Frantei, in regiunea Creuse. Totul pare sa-i desparta pe fratii Barnes, inca din copilarie ( "el cerebral, eu siropos"), iar cand isi confrunta amintirile despre parinti si bunici, nu numai ca isi amintesc lucruri diferite, dar chiar atitudinea lor fata de memorie e divergenta. Daca filosoful nu are incredere in amintiri, fiindca perspectiva omului matur le denatureaza, le transforma intr-un adevar imaginativ, scriitorul le convoaca, le da carne epica si motivatie psihologica, fiindca sta in puterea lui sa-si invie parintii si bunicii, pentru a ne face sa asistam la lenta lor ruinare fizica si mentala, pana la extinctie. Ceea ce te face sa-l iubesti pe Barnes e permanenta glisare intre gluma si tristete, intre joc si disperare, intre teama de moarte si o pozitie rationala, stiintifica de acceptare senina. "Nimicul de temut" e una din acele carti care nu poate lasa pe nimeni indiferent si care, fara sa limpezeasca nimic, te aduce in starea de gratie a meditarii.
SELECTIA FORMULA AS
Julian Barnes, "Nimicul de temut", traducere de Mihai Moroiu, Editura "Nemira", colectia "Babel", 328 pag.
Dintre scriitorii englezi de azi, Julian Barnes mi se pare cel mai seducator. Armele lui de seductie literara sunt inteligenta, ironia, subtilitatea si capacitatea de a se exersa in orice tip de proza, ramanand el insusi. De la cea de factura clasica la romanul experimental, de la intriga politista la eseu si la amestecul de genuri - (auto) biografie, analiza critica, anecdote, fictiune fantezista - pe toate le-a practicat cu stralucire. Cel mai frecvent calificativ alaturat numelui Julian Barnes chiar asta e: sclipitor. Nu e vorba insa de un sclipici superficial, ci de fascicule de raze care te atrag empatic spre inalturi sau spre adanc, dandu-ti delectabila senzatie ca esti la fel de destept precum cel ce manuieste reflectorul. Ca poti comunica si rade impreuna cu el, ca reactionezi la ceea ce-ti arata flash-urile anecdotice, si-l urmezi in tulburare sau delicii, fiindca spectacolul e pentru tine anume si pe intelesul tau. Din fericire, aproape intreaga opera romanesca si eseistica a lui Julian Barnes a fost tradusa la noi (numai in seria de autor de la Nemira sunt disponibile 11 titluri, bine traduse si ingrijit editate, care pot fi gasite si la libraria online nemira.ro). Cartea pe care v-o recomand azi e cea mai noua aparitie din serie si cea mai recenta scriere a lui Barnes, publicata la Londra anul trecut. Editorul britanic a tinut sa mentioneze pe pagina de garda a editiei originale ca "Nimicul de temut nu e o lucrare de fictiune; ea se bazeaza pe viata, experientele si amintirile autorului, iar continutul cartii e fidel realitatii". Si totusi sa nu credeti ca e vorba de o autobiografie sau de un volum de memorialistica (desi, intr-o masura, e si asta). Ca si "Papagalul lui Flaubert", "Nimicul..." apartine unui gen hibrid, e un amplu spectacol intelectual in jurul unui subiect ce ne preocupa invitabil, cel putin de la o varsta incolo: moartea si modul cum ne raportam la ea. Sexagenarul Barnes, cel "fidel realitatii", reuseste sa scrie o carte intreaga despre moarte si murire, fara sa fie nici macabru, nici depresiv. El da tarcoale lucide misterului, se joaca de-a fata-ascunselea cu diverse credinte si mituri consolatoare si nu are pretentia de a elucida nimic. Cumuland povestiri legate de felul cum si-au sfarsit viata persoane din propria familie biologica, sau ce au crezut despre moarte si ce li s-a intamplat in cele din urma unor personalitati iubite din mai vasta lui familie literara (Jules Renard, Flaubert, Goethe, Montaigne, Turgheniev, intre altii), Barnes isi marturiseste cu onestitate propria teama, "moderata, rezonabila, realista", dar nu mai putin viscerala. Cartea e structurata pe confruntarea amintirilor, parerilor si intrebarilor lui cu acelea ale fratelui mai mare cu trei ani, Jonathan, profesor de filosofie, specialist in Aristotel si presocratici, care, dupa ce a predat decenii la Oxford, s-a retras intr-un conac izolat din centrul Frantei, in regiunea Creuse. Totul pare sa-i desparta pe fratii Barnes, inca din copilarie ( "el cerebral, eu siropos"), iar cand isi confrunta amintirile despre parinti si bunici, nu numai ca isi amintesc lucruri diferite, dar chiar atitudinea lor fata de memorie e divergenta. Daca filosoful nu are incredere in amintiri, fiindca perspectiva omului matur le denatureaza, le transforma intr-un adevar imaginativ, scriitorul le convoaca, le da carne epica si motivatie psihologica, fiindca sta in puterea lui sa-si invie parintii si bunicii, pentru a ne face sa asistam la lenta lor ruinare fizica si mentala, pana la extinctie. Ceea ce te face sa-l iubesti pe Barnes e permanenta glisare intre gluma si tristete, intre joc si disperare, intre teama de moarte si o pozitie rationala, stiintifica de acceptare senina. "Nimicul de temut" e una din acele carti care nu poate lasa pe nimeni indiferent si care, fara sa limpezeasca nimic, te aduce in starea de gratie a meditarii.
Dintre scriitorii englezi de azi, Julian Barnes mi se pare cel mai seducator. Armele lui de seductie literara sunt inteligenta, ironia, subtilitatea si capacitatea de a se exersa in orice tip de proza, ramanand el insusi. De la cea de factura clasica la romanul experimental, de la intriga politista la eseu si la amestecul de genuri - (auto) biografie, analiza critica, anecdote, fictiune fantezista - pe toate le-a practicat cu stralucire. Cel mai frecvent calificativ alaturat numelui Julian Barnes chiar asta e: sclipitor. Nu e vorba insa de un sclipici superficial, ci de fascicule de raze care te atrag empatic spre inalturi sau spre adanc, dandu-ti delectabila senzatie ca esti la fel de destept precum cel ce manuieste reflectorul. Ca poti comunica si rade impreuna cu el, ca reactionezi la ceea ce-ti arata flash-urile anecdotice, si-l urmezi in tulburare sau delicii, fiindca spectacolul e pentru tine anume si pe intelesul tau. Din fericire, aproape intreaga opera romanesca si eseistica a lui Julian Barnes a fost tradusa la noi (numai in seria de autor de la Nemira sunt disponibile 11 titluri, bine traduse si ingrijit editate, care pot fi gasite si la libraria online nemira.ro). Cartea pe care v-o recomand azi e cea mai noua aparitie din serie si cea mai recenta scriere a lui Barnes, publicata la Londra anul trecut. Editorul britanic a tinut sa mentioneze pe pagina de garda a editiei originale ca "Nimicul de temut nu e o lucrare de fictiune; ea se bazeaza pe viata, experientele si amintirile autorului, iar continutul cartii e fidel realitatii". Si totusi sa nu credeti ca e vorba de o autobiografie sau de un volum de memorialistica (desi, intr-o masura, e si asta). Ca si "Papagalul lui Flaubert", "Nimicul..." apartine unui gen hibrid, e un amplu spectacol intelectual in jurul unui subiect ce ne preocupa invitabil, cel putin de la o varsta incolo: moartea si modul cum ne raportam la ea. Sexagenarul Barnes, cel "fidel realitatii", reuseste sa scrie o carte intreaga despre moarte si murire, fara sa fie nici macabru, nici depresiv. El da tarcoale lucide misterului, se joaca de-a fata-ascunselea cu diverse credinte si mituri consolatoare si nu are pretentia de a elucida nimic. Cumuland povestiri legate de felul cum si-au sfarsit viata persoane din propria familie biologica, sau ce au crezut despre moarte si ce li s-a intamplat in cele din urma unor personalitati iubite din mai vasta lui familie literara (Jules Renard, Flaubert, Goethe, Montaigne, Turgheniev, intre altii), Barnes isi marturiseste cu onestitate propria teama, "moderata, rezonabila, realista", dar nu mai putin viscerala. Cartea e structurata pe confruntarea amintirilor, parerilor si intrebarilor lui cu acelea ale fratelui mai mare cu trei ani, Jonathan, profesor de filosofie, specialist in Aristotel si presocratici, care, dupa ce a predat decenii la Oxford, s-a retras intr-un conac izolat din centrul Frantei, in regiunea Creuse. Totul pare sa-i desparta pe fratii Barnes, inca din copilarie ( "el cerebral, eu siropos"), iar cand isi confrunta amintirile despre parinti si bunici, nu numai ca isi amintesc lucruri diferite, dar chiar atitudinea lor fata de memorie e divergenta. Daca filosoful nu are incredere in amintiri, fiindca perspectiva omului matur le denatureaza, le transforma intr-un adevar imaginativ, scriitorul le convoaca, le da carne epica si motivatie psihologica, fiindca sta in puterea lui sa-si invie parintii si bunicii, pentru a ne face sa asistam la lenta lor ruinare fizica si mentala, pana la extinctie. Ceea ce te face sa-l iubesti pe Barnes e permanenta glisare intre gluma si tristete, intre joc si disperare, intre teama de moarte si o pozitie rationala, stiintifica de acceptare senina. "Nimicul de temut" e una din acele carti care nu poate lasa pe nimeni indiferent si care, fara sa limpezeasca nimic, te aduce in starea de gratie a meditarii.
Alte articole din acest numar
Nu exista comentarii
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra aici!
Recomandari
