Povesti de la granita Imperiului

Ciocanu si Sirnea sunt doua sate de munte asezate la poalele Pietrei Craiului. Desi sunt despartite doar de un deal, demult, acum aproape un veac, ele se aflau in tari diferite. Ciocanu in Regat, Sirnea in Transilvania. Inaltata din pietre albe, lipite cu lut, printre ele trecea granita Imperiului Austro-Ungar. Astazi, pietrele acelea sunt ingropate in pamant, la fel ca si amintirile despre trecut. Oamenii sunt preocupati doar de viata si moarte, de fan si de vite, de mersul anotimpurilor peste culmile Pietrei Craiului. Majoritatea ciocanenilor si sirnenilor sunt batrani. Brumele toamnei si frigul iernii ii vor acoperi, curand, si pe ei. Cronica unui apus de viata, relatata de doi reporteri care au fugit de zgomotul lumii, la poalele muntilor, langa hotarul de altadata

CIOCANU
Lucica Florescu

Putine, foarte putine lucruri s-au schimbat in ziua in care a murit tanti Lucica Florescu. Ploaia a ramas la fel de marunta si de sacaitoare ca si pana atunci, soarele de toamna nu s-a induplecat sa lumineze, nici un fulger nu s-a razletit pe cerul posac, iar dealurile inalte si ingalbenite au pastrat o tacere care ar fi putut trece drept pioasa, daca n-ar fi fost tacerea lor dintotdeauna. Nici macar aburul acela amortit si paclos care acoperise muntii Bucegi, Leaota si Piatra Craiului n-a indraznit sa se dea la o parte. Poate doar nea Gheorghe Florescu si fetele sale sa fi simtit dimineata aceea altfel, poate doar pentru ei ploaia, ceata, dealurile, toamna s-au aratat intr-o alta lumina. N-am de unde sa stiu. Despre toate astea, nici el, nici fetele nu au avut de spus nimic, niciodata.Clopotul bisericii a sunat o vreme dogit si spart, apoi, aici, in locul acesta uitat de lume, unde odinioara se afla granita Regatului cu Transilvania, in satul Ciocanu din comuna Dambovicioara, judetul Arges, s-a asternut linistea. Atunci, abia atunci, cand totul redevenise simplu si uitat, cand vantul se pitise dupa capite, iar fagii, mestecenii si frasinii pareau sa fi adormit, linistea aceea a prins sa se miste nelamurit, iar pe vale, prin ploaia marunta si sacaitoare, s-au zarit mai intai doua siluete mici cu broboade negre care s-au oprit langa fantana. Apoi, ori pentru ca unui clopot, fie el dogit si spart, ii este dat sa se auda de pretutindeni, ori pentru ca pe lume exista unele lucruri care trebuie sa se intample, pe dealul Morarului a aparut o alta umbra in haine cernite, ceva mai garbovita si mai mica decat celelalte doua, care a serpuit, fara sa stirbeasca tacerea, spre fantana. Timpul s-a subtiat pana a disparut cu totul, iar de pe celelalte dealuri au tot coborat incet spre fantana, ca niste zeitati nestiute, femei cu broboade negre. Intr-un tarziu, sau poate tot atunci, poteca aceea ascunsa si inierbata care urca in alte vremuri spre o alta tara, poteca aceea stapanita acum de ulii si bantuita de lupi, s-a umplut tainic, nu de ceata sau de ploaie marunta, ci de femei cu broboade negre, care au ajuns intr-un tarziu, sau poate tot atunci, la fantana. Abia cand surorile din Sirnea s-au alaturat celorlalte din Ciocanu, lucrurile au inceput sa se schimbe putin, foarte putin, iar femeile au pornit in tacere spre casa in care, pana cu o seara inainte, locuise Lucica Florescu.

Mos Tantea

Mos Tantea avea o odaie in Ciocanu si o casa dincolo, in Sirnea. Avea un fag batran, mai batran chiar decat el, cateva icoane vechi cu ingeri si apostoli, o urma adanca de glont in coapsa, o medalie de pe front si un zambet tacut si luminos, care putea sa infranga pe oricine. Mos Tantea avea multe povesti de pe frontul rusesc si niste ochi albastri care nu aveau sa imbatraneasca vreodata, Mos Tantea avea timp si o biblie din care citea la pranz si seara, Mos Tantea avea rabdare cu mine si-mi spunea ca, demult, pe cand s-a nascut el, Sirnea era intr-o alta tara. Il credeam: stia cand vine ploaia, cum e sa fii prizonier la rusi, ce ciuperci trebuie culese, cand se face timpul sa cauti coarne de cerb, de ce uneori oamenii sunt rai, care sunt potecile care duc spre munte, cum se intampla ca granitele sa devina o minciuna. Chiar si cand nu-l credeam (Mos Tantea descoperise o comoara tinuta sub blestem si o lasase acolo), batranul avea grija sa-mi zambeasca cum numai el stia sa o faca, sa cada pe ganduri si sa ma intrebe dupa un timp, iscoditor: "Ma crezi?". Il credeam din nou, nu aveam de ce sa nu il cred, eram doar un copil de la oras care urca in fiecare seara un deal ca sa-l astepte pe el, pe Mos Tantea, sa mulga vacile, sa-mi povesteasca cum cad obuzele in transee, ce comori nu trebuie atinse, de ce muntele se acopera de ceata, unde se gasesc tufele de zmeura.
In seara aceea cand am plecat de la el, nu doar cu laptele proaspat muls, dar si cu o minunatie de corn de cerb "pe care l-am gasit in padure si pe care ti-l dau tie, ca sa iti aduci aminte de mine", Mos Tantea a tacut o vreme, a privit staruitor cerul, a oftat, a zambit, a ridicat un deget noduros, mi-a aratat luna si m-a intrebat: "Tu chiar crezi ca oamenii au ajuns acolo sus?". Nu, Mos Tantea, batranul asta care avea o odaie in Ciocanu si o casa in Sirnea, batranul asta care fusese prizonier la rusi si descoperise o comoara blestemata, nu glumea deloc. I-am spus ca da, i-am spus si un nume, Neil Armstrong, i-am spus si un an, 1969. "M-am pacalit cu tine. Esti la fel de prost ca toti prostii", mi-a zis atunci Mos Tantea fara sa zambeasca, mi-a intors spatele si a plecat, dincolo de vechea granita, spre casa lui din Sirnea.

Cainii

Ce-ar fi fost atunci, cand linistea devenea tiuitoare, iar satul se cufunda in bezna, sa nu fi existat caini? Ce s-ar fi intamplat in noptile acelea lungi si friguroase, cand dealurile, casele, padurea, intrau in amortire, sterse de ceata, sa nu se mai auda nimic altceva decat vuietul prelung si inghetat al vantului? Poate ca satul acesta, Ciocanu, aflat odinioara la hotarul regatului cu imperiul, ar fi disparut incet in noapte, inghitit de umbre uriase si de timp, poate ca duhurile muntilor, ale fantanilor, ale padurii s-ar fi instapanit incet peste lume, poate ca dimineata n-ar mai fi indraznit sa se arate vreodata. Ce ar fi fost ca in noptile acelea in care curentul electric parea sa nu se fi inventat nicicand, iar oamenii intarziau sa mai apara, adapostiti de frig in casele lor de lemn, latratul cainilor sa inceteze?Poate ca, in clipa aceea, ceva din mersul lumii s-ar fi naruit pentru totdeauna, poate ca ar fi trebuit sa luam totul de la inceput, poate ca am fi pierdut totul sau poate ni s-ar fi facut pur si simplu frica. De aflat, n-am sa aflu cum ar fi aratat lumea fara caini, n-am sa stiu niciodata daca satul Ciocanu s-ar mai fi trezit la viata, pentru ca Bunul Dumnezeu, vreun pitic pitit in ceata, ceata, ploaia, un vecin milostiv sau toti laolalta au avut grija sa trimita doi caini de pripas la mine. Daca au venit de foame, de drag sau din intamplare, nu am sa stiu vreodata. De intrebat, nu i-am intrebat nimic, iar ei si-au pastrat pana la sfarsit intelepciunea de a nu raspunde la intrebarile fara rost. Lucrurile erau simple, statornicite de mult: atata vreme cat aveam sa-i hranesc cu mancarea mea, ei aveau sa-mi daruiasca bucuria lor, aveau sa ma insoteasca pe orice drum, sa fugareasca vulpi, sa se mire la caprioare, sa latre la vant, sa puna pe fuga duhurile noptii, sa alunge linistea ce devenea tiuitoare, sa amusine frica si s-o dea de-o parte, sa cheme dimineata, sa o induplece sa vina. N-am sa inteleg cum, pentru cateva felii de paine, putin lapte si ceva mamaliga cu branza, cineva poate sa-ti daruiasca in schimb atat de mult. N-am sa inteleg pana la capat rostul tainic al latratului sau de ce putinii oameni pe care i-am intalnit in iarna aceea m-au sfatuit sa-i tin in lant. Poate ca latrau prea tare, poate ca latrau pe oricine, poate ca nu era bine, nu stiu. Ce am reusit sa inteleg intr-un tarziu e de ce, atunci cand m-am intors in sat dupa o luna pe care am petrecut-o in oras, cainii acestia m-au privit lung, apoi s-au intors cu spatele si au plecat mai departe.

Focul

Diminetile erau reci si zburlite, iar cand se intampla sa ninga, cerul se zburlea si el si ningea o vesnicie. Granitele, oricare ar fi fost ele, dispareau fara urma, potecile la fel, despre oameni nu mai stiai nimic, nu mai zareai pe nimeni, nu se mai auzea nimic, iar satul acesta de la poalele muntelui se acoperea de o patura mare, plina de ger si de zapada. Timpul se latea nesfarsit, te amortea daca ramaneai sub plapuma, te impingea sa te ridici si sa te misti, sa-ti numeri pasii pana la bucatarie si inapoi, pasii aceia rari, intotdeauna aceiasi, noaptea te pandea in plina zi, iar daca nu ar fi existat soba, focul si povestile, probabil ca vesnicia aceea care s-a nascut la sat ar fi devenit totuna cu zadarnicia.Lemnele de fag erau putine si verzi, trebuiau dramuite, trebuia sa astepti ca frigul sa devina muscator si indaratnic si, de abia atunci, cand seara incepea sa se mijeasca in plina zi, cand zapada capata luciri albastre si alte hornuri de case prindeau sa fumege, se facea timpul sa aprinzi focul. Da, lemnele de fag erau putine si verzi si trebuiau dramuite, iar, mai intai, in focul acela trebuiau sa arda ziare, stiri dintr-o alta lume indepartata si inutila, o lume cu calorifere, troleibuze si claxoane stridente, o lume care disparea, uneori incet, alteori intr-o valvataie mare, intr-o soba de teracota. Odata ce fagul se milostivea si se lasa patruns de dogoare, odata ce toata lumina pe care o stransese intr-o viata se elibera intr-o flacara galbuie, focul devenea totul, singurul rost al lumii, pastratorul tuturor secretelor, cel mai intelept, mai bland si mai puternic tovaras al singuratatii, cel care avea darul sa imblanzeasca iarna, sa-i binecuvanteze zapada, sa stearga totul, orice zgomot, frica sau mahnire, ca sa aduca in loc o lumina tremurata si odihnitoare, lumina aceea din care s-au nascut nu doar vesnicia, ci si toate povestile lumii. Atunci, in noptile de iarna din satul Ciocanu din comuna Dambovicioara, judetul Arges, cand gerul umplea zapada de scantei albastre, satul incepea sa respire tihnit, la fel ca intotdeauna, intocmai ca un fum lung si serpuit, cu miros de fag ars. Daca ai fi privit cu luare aminte, ai fi vazut ca dincolo de vechea granita, in satul Sirnea, se intampla aceeasi minune.
MATEI FLORIAN

SIRNEA
Motanul galben

Daca as fi un soim, Sirnea mi s-ar parea o mare de dealuri tarcate de umbra norilor, ghemuite la poalele Pietrei Craiului ca o pisica adormita. Freamatul satului ar fi un tors lenevos si pacla de deasupra, in care se stinge siroind fumul gospodariilor, ar fi doar aburul caldut ce i se ridica usor de sub mustati.Daca as fi un motan, motanul meu galben, de pilda, Sirnea ar fi un somn molatic, in care iarba grasa miroase a soareci si a cartite, a cosasi fosforescenti si a soparle solzoase. Ar fi un vis vaporos, strabatut pas-pas, pe cand vantul imi zburleste blana si lujerii de macris. Daca as fi un lujer de macris, Sirnea ar fi locul in care vantul face vartejuri reci si furioase in plina vara, ravasindu-mi frunzele acrisoare. Vantul acela, care uneori trece lin granita inspre satul vecin, Ciocanu, peste pietrele albe ce margineau odinioara Imperiul, purtand cu el dangatul limpede al talangilor si ragetele magarusilor. Si care, alteori, se pravaleste inapoi cu repeziciune, barfitor, aducand din cealalta tara ecouri si franturi de dojana, ocari si hohote de ras.
Daca as fi vantul, Sirnea ar fi un labirint de case prin care as juca leapsa, manios si nevazut, ciufulindu-le dranita si rasturnand obloanele. Ar fi transeele de granita prin care as aluneca infiorat de ciudatenia istoriei, ce i-a impartit candva, demult, pe romani, in doua. Daca as fi vantul, Sirnea ar fi o impletitura cu ochiuri mari de verdeata, o incalcire albicioasa de drumuri si ulite, pe care praful m-ar intampina ridicandu-se obraznic, ca o boare inecacioasa.Ar fi pietrele albe, risipite in praf, pe care Dia, o fetita in rochie de in, alerga desculta, lipa-lipa, cu bretonul in ochi. In fine, daca as fi chiar Dia Radu, Sirnea ar fi satul ala pierdut de lume, prins ca-ntr-o potcoava de trei randuri de munti, ar fi copilaria de bucurestean lasat la bunici si bijoiul unde duceam vacile la apa, in toamnele posomorate, cand amiezile semanau a inserari. Ar fi mamaia si tataia, si branza in coaja de brad, si painea unsa cu gem de boabe de soc, ar fi ciupercile fripte pe jar, tocmai jos, in Valea Coacazei, unde izvorul cu pasarele da cea mai gustoasa apa. Ar fi casa inceputa de tata si continuata de mama, intr-un santier nesfarsit, ca o vesnica pomenire. Si ar fi si mormantul acela marginit de trei mesteceni si un brad inalt, unde-mi imaginez uneori ca dragii mei morti dorm linistiti un somn intortocheat si prelung, visand vise cu noi, ceva mai schimbati si ceva mai batrani. Ar fi toate acestea Sirnea si inca ceva, imposibil de prins in cuvinte, diafan si inselator ca mirosul de cimbrisor in bataia vantului, fara de care nu mi-ar fi la fel de drag locul asta, locul in care uneori mi-am plans despartirile si-n care altadata m-am indragostit nebuneste.

Porumbelu

Nu departe de bunicii mei, avea casa Nelu Porumbelu. Porumbelu n-avea nevasta, nici copii, nici gospodarie, nici animale, nici serviciu, nici bani prea multi. Dar tot se putea lauda cu ceva, in singuratatea lui: o veselie naiva, de cavaler ratacit, si-o sticla de-un litru de vodca, pe care si le cumpara la pachet, de la bufetul satului, cu cele cateva sute de mii castigate pentru spartul lemnelor sau sapatul santurilor. Pe una si-o asternea visator pe chip, pe cealalta o dosea in buzunarul paltonului jerpelit. N-o bea. El doar o incerca cu cate o dusca, din cand in cand, doar o verifica daca e inca acolo, daca gustul i-a ramas acelasi, daca nu cumva a disparut odata cu nalucile si inchipuirile, odata cu intunericul ulitei pe care se intorcea acasa. Pentru ca visele, stia el, trebuie si ele dramuite cu grija.
Porumbelu cobora in sat pe langa casa noastra. Si-n noaptea aceea de iarna sticloasa, noaptea in care ramasesem afara, sa ma mai dau cu sania, cand in Sirnea se facea joc la caminul cultural, cu muzicanti tocmiti de la oras, Porumbelu a coborat si el, cu singura suvita de pe scafarlia cheala ciufulita de aerul rece de decembrie. Mergea cherchelit, prin zapada inalta a potecii. Un picior aici, celalalt dincolo, urma cuminte si clatinat pasii celor de dinaintea lui, care se incumetasera sa faca urma. Cand a ajuns in dreptul casei noastre s-a oprit. S-a uitat in sus, la ferestrele luminate. A tras ultimul fum dintr-un muc de tigara si i-a facut cu ochiul fratelui meu, sa vina "o tar' mai aproape".
- Ma-ta i-acas'?
- Acasa!
- Aha.
Porumbelu a privit in jos netezind zapada de sub picioare.
- Da' tac'tu?
- Nu e.
- Aha!
Si colturile buzelor lui au luat-o usor spre urechi, intr-un zambet emotionat si imposibil de ascuns.
- Bine. Urca si spune-i la ma-ta ca am venit s-o iau cu mine la bal.
Eu m-am lasat pe spate in sanie, sa nu-mi tradez chicotelile. Ascultam satul frematand de voci si de pasi. Veneau pe poteci serpuitoare de peste tot, lasand in urma case vechi, cu caini molosi, gudurandu-se in lanturi. Veneau in cizme de cauciuc, cu ghetele de dant in traista, de departe, de unde intunericul unsuros al padurii naste spaime, din locuri uitate de lume, pe unde vezi mai des lupi si iepuri batrani decat oameni. Mirosea a frig si usa casei a scartait. Si cand am auzit pasii fratelui meu coborand sprinten treptele inghetate, i-am putut ghici, in intuneric, un ras infundat.
- I-am spus. A zis s-o iei mata inainte, ca te prinde ea din urma.
Porumbelu s-a indreptat de spate, cu ochii scaparand de-o bucurie copilareasca. S-a mai uitat o data vesel la noi si a spus doar atat:
- Tais! Ce muiere! Daca o sa vina cu mine, uite-asa o sa fie.
...Si si-a dus la buze trei degete impreunate ca la rugaciune, le-a sarutat patimas si zgomotos si a plecat uguind de fericire, pe cararea inzapezita, cu scafarlia lui rotunda lucind in bataia lunii, in timp ce noi hohoteam cu pofta, trantiti in zapada.
Acum trei saptamani Porumbelu a murit. A fost bolnav. Cu o luna inainte sa cada la pat, coborase iar in sat pe langa casa noastra. S-a oprit un pic in dreptul portii, a ridicat privirea si a intrebat un cunoscut care se afla in curte.
- Doamna de la Bucuresti mai vine pe-aici?
- Cateodata!
A lasat capul in jos si a plecat mai departe.

Dia a lui Radu al Maritei lui Gheorghe al Popii

Uneori, cand se lasa toamna peste Sirnea, e atat de frig incat, chiar si intre peretii coscoviti ai bisericii femeile se strang una in alta, cu naframele trecute peste gura, ca sa-si tina de cald. Murmurul rugaciunilor lor naste valatuci de abur cald, si-n ceata aceea stravezie care se ridica arhanghelii albastri de pe pereti par foarte singuri. Maritele satului stau atunci in genunchi, aproape nemiscate, in partea din spate a bisericii, si taioarele lor negre fac cute aproape insesizabile la incheieturi, si umerii le tremura usor, de oboseala. Gheorghii satului stau mandri in partea din fata - unii, mai neputinciosi, in jilturi, altii, aia mai bunisori, oleaca mai drepti, cu palaria atarnata in mana stanga si cu mana dreapta libera sa-si faca semnul crucii sau sa-si mai netezeasca mustacioara ciobaneasca. Maritele si Gheorghii sunt tot mai putini in biserica in ultimii ani, si, cu cat sunt mai putini, cu atat slujba parca rasuna mai indarjit, leganandu-si cantarile cu ingeri in mirosul de smirna al cadelnitei si-n fosnetul fumegos al patrafirului. De Sfantu' Gheorghe, Gheorghii satului coboara tacuti prin padurea bisericii spre carciuma lui Cusor, sa le dea de baut Maritelor. Ei vorbesc de vaci si de cositori, de branza si de lemne de foc si fac chiar si-o tar' de politica. Ele se plang de boli si de fan si se intreaba, curioase ca niste nevastuici, ce-a mai facut a lu' cutare sau al lu' cutare. De Sfanta Marie, Maritele satului coboara ele primele dealul bisericii, calcand sleampat pe botinele lor deformate de nodurile picioarelor, si-si asteapta barbatii la carciuma, sa le dea un rachiu. Cand nu e nici Sfantu' Gheorghe, nici Sfanta Marie, Gheorghii se duc singuri la carciuma, iar Maritele vin pe-nserat sa-i ia cu japca si, inciudate si boscorodind pizmase, ii trimit furioase la nevoia si la nabadaia.
Cand se lasa ceata peste Sirnea si-i sarbatoare, inainte sa coboare la crasma, Maritele isi strang mai tare naframele si se risipesc tacut printre morminte, cu cate o lumanare in mana. Sunt aproape toate in cimitir, le poti ghici pitite dupa cruci si tufe de crizanteme, cu obrajii fulgurand cate-o clipa, in lumina chibritului care se aprinde: Marita lui Nae al lui Lisandru si Marita lu' Vica al lui Ieremia, Maria lui Nita al lui Cosengheni si Marita lui Vica al lui Marisoiu, Marita lui Gheorghe al lui Lutoi si Marita lui Nelu al lui Bichisan, Marioara lui Nelu al lui Damaschin si Tica lui Gicu al lui Nae al Aldii, Marioara lui Nelu al lui Rapeanu si Marita lui Viciu al lui Iosif, Marita lui Victor al Spiridoanii si Mita lui Ion al Geanei. Uneori, cand ies de la biserica, cate una adusa un pic de spate, pipernicita si innegurata de vreme, se apropie de mine cu pasi sovaitori. Si uitandu-se in sus, cu gura un pic stirba, ma intreaba mirata: "Da' talica a cui esti?". Si atunci ii raspund si eu, zambind si infasurandu-ma mai bine-n fular: "Sunt Dia a lui Radu al Maritei lui Gheorghe al Popii".
DIA RADU