Melancolii de octombrie

Niciodata toamna nu fu mai frumoasa...

* Unde v-ar placea sa va dati intalnire cu toamna?
* Exista un loc cu o amintire de toamna, pe care nu il puteti uita?

TRAIAN COSOVEI

O suvita de iedera

Sunt unele momente cand ma gandesc la altceva si uit insemnatatea vreunui cuvant. Pur si simplu ii uit semnificatia. Simt cum o pata de uitare coboara peste oameni, lucruri, momente... ca si cum as avea in fata un dictionar fara explicatii.
Azi am iesit intr-un parc unde vecinii mei isi plimba cainii sau copiii. In parcarea de alaturi, grupuri zgomotoase de tineri se urca in masini si dispar spre marginea orasului. Pe o alta latura a parcului se afla o terasa de vara. Cum toamna e frumoasa, terasa e plina si acum... Se mananca pizza, saorme, cartofi prajiti, prajituri, se bea cola sau bere si se... tace. Familii tinere, cu cate doi sau chiar trei copii, vin acolo sa manance. In tacere. In timp ce mananca, privesc parcul: cainii maidanezi, cainii cu stapani, batranii stand pe bancutele vopsite in galben si profitand de ultimele raze de soare ale acestui anotimp incert, copiii care joaca ping-pong la o masa instalata de curand, pesemne de autoritatile locale ale sectorului...
E toamna, dar Stefania vrea sa culeaga iarba verde, proaspata, pentru pisica. E convinsa ea ca aici, in parcul asta, mai gaseste fire verzi de iarba... si gaseste. Ne asezam pe o banca si ne uitam la o batrana mica si neputincioasa, agatata de iedera ce coboara de pe terasa unui bloc. Ne dumirim destul de tarziu ce vrea sa faca. Se lupta sa smulga un fir uscat al iederii, iar noi ne imaginam cum ar fi sa traga dupa ea, odata cu firul acela, toata fatada blocului, cu balcoane si cu ferestre cu tot, cu ziduri cu tot, astfel incat sa-i vedem pe cei dinauntru facand baie sau uitandu-se la televizor, sau stand la calculator, sau iubindu-se... in tacere.
Stefania aduna iarba pentru pisica, iar eu ma gandesc ca nici toamnele nu mai sunt ce-au fost odata. Nu-mi mai recunosc prietenii, iar orasul meu nu mai e acelasi ca atunci, demult, in toamnele de altadata. Nevrotic, intotdeauna depasit de probleme, de dileme politice dambovitene, de absenta opiniei, orasul meu a uitat buna cuviinta, bunul-simt. Coplesiti de insatisfactii, facturi, amenzi, scumpiri, prospecte publicitare, impozite ori gropi in asfaltul zilei de maine, bucurestenii par sa-si inventeze mereu alte si alte motive pentru a fi necuviinciosi. Batranii ii urasc pe tineri...Soferii ii urasc pe pietoni. Profesorii isi bat elevii pentru ca n-au citit "Pupaza din tei". Relatia dintre medici si pacienti ne aminteste riscul de a inchide in aceeasi cusca crocodili si porumbei. Convietuim intr-o stare generala de manie zgomotoasa, de conflict, de barfa, de scandaluri... Imi iubesc orasul, dar, parca, in toamna asta, imi doresc sa fiu in alta parte... sa uit coloana de masini de pe autostrada, ce se formeaza intotdeauna, dar intotdeauna duminica seara, sa uit de blocajul in trafic, de scartaitul de frane, de schele, de bariere, de praf...
Imi doresc sa fiu la malul marii. La Mamaia, de pilda, pentru ca o stiu bine. Sa o vad fara turisti, cu hotelurile pustii, cu parcarile goale. Sa stau pe o terasa si sa fiu ultimul, singurul client al acestui sezon... privind la marea, cand blanda, cand manioasa, dar bucurandu-se si ea, ca si mine, de plaja goala. Sa ma plimb pe faleza, sa fiu singur, sa treaca din cand in cand, dar foarte rar, o masina cu numar de Constanta, in care vreo doi-trei indivizi incarca scaune si mese de plastic, pe care le pun la pastrare pentru sezonul viitor... Sa ma opresc la Hotel Rex si sa privesc vitrinele magazinelor de lux de la parter, in care manechinele din plastic alb stau tacute si triste, "descarnate" de hainele scumpe, "firmate", ale acestei veri care tocmai a trecut. Caci goale, toate manechinele de plastic arata la fel...
Sa nu mai miroasa a peste prajit, a gogosi, a ciorba de burta, a tocanita, a fripturi ori a placinta dobrogeana, a lotiuni care protejeaza pielea de razele soarelui ori a gratar de mititei. Sa fie nisipul mai fin si mai rece, iar algele sa miroasa altfel...
Sa ma opresc si sa ma uit complice la mare. Si sa fie liniste. Si nici o boxa data la maxim sa nu ne strice aceasta complicitate. Si niciun delfin sa nu mai esueze si niciun val sa nu mai aduca pe plaja sticle goale, chistoace, cioburi, pungi de plastic... sa nu ma mai simt dintr-o data foarte batran, foarte coplesit de probleme marunte, de dileme dambovitene, de absenta opiniei concetatenilor mei. Sa scriu, sa citesc, sa-mi amintesc de colegii de generatie, de prietenii mei, de iubirile mele, de vremurile cand traia tata, de mirosul viei si de pasul bunicii. Sa ma cunosc si sa ma recunosc in culoarea marii, sa invat si sa reinvat de la ea calmul si rabdarea, blandetea si intelepciunea, lacrima sau urletul. Si nimic sa nu fie mai adevarat decat aceasta liniste a mea... in toamna.
Dar Stefania a cules iarba pentru pisica si e vremea sa mergem acasa. E seara, e racoare la vremea asta. Clientii de la terasa de langa parc au terminat masa si au plecat... in tacere. Cat despre batrana mica si neputincioasa, care isi curata fereastra de firele uscate de iedera, cred ca doarme de mult...
Noaptea, tarziu, ma trezesc pe canapea langa pisica mea, Raisa, foarte hotarata sa-mi ia locul. Pentru ca are mai multa rabdare decat mine, reuseste. Mi se culcuseste in poala si incepe sa toarca. Cred ca vrea sa-mi spuna ce-a visat. Sau poate vrea sa-i povestesc ce-am visat eu? Ma rog, n-o sa stim niciodata. E toamna si pisicile sunt mai tandre, parca...
Brusc, imi amintesc - nu de Marea Neagra in toamna -, ci de batrana care voia sa jupoaie de vie fatada blocului, agatandu-se de o suvita uscata de iedera.

ZOIA ALECU

Cantece si poezii

Pentru mine, toamna reprezinta unul dintre anotimpurile cele mai prolifice din punct de vedere creativ. Vremea, culorile toamnei, imi inspira foarte mult harul poetic. Dar toamna aceasta s-a petrecut ceva cu totul si cu totul special in viata mea. Am aflat acum o saptamana si jumatate ca nora mea este insarcinata si mi se pare un lucru extraordinar sa devii bunica atat de devreme, iar bucuria e cu atat mai mare, cu cat si eu, si fiul meu ne doream tare mult ca acest eveniment sa se intample cat mai repede. Parca retraiesc momentul cand am nascut si mi se parea ca nu e minune mai mare decat aceea de a da nastere unui prunc asa de frumos... Asta e cea mai frumoasa si mai speciala amintire de toamna.
De regula, toamna am creat cele mai frumoase cantece si cele mai frumoase poezii. Simt toamna ca pe un cules, ca atunci cand culegi roadele a ceea ce ai semanat in primavara. Mi-ar placea sa-mi petrec toamna undeva, la munte, pentru ca acolo sunt atatea culori si o frumusete iesita din comun! Toate nuantele acelea vii sau stinse, de rosu, verde, ruginiu, ma innebunesc, pur si simplu. As prefera un loc mai linistit, unde sa nu fie multa lume - nu, nu ca as fi omul care se izoleaza, dar cand vrei sa fii in comuniune cu natura (si eu sunt genul de persoana careia-i place sa respire, sa simta pe de-a-ntregul natura, in toata splendoarea ei), parca e mai bine sa nu ai aglomeratie in jur. Si cum aceasta vreme frumoasa de toamna ma inspira, imi doresc cateodata sa fiu ceva mai singura. Dar daca-mi vin alaturi si cativa prieteni buni este si mai grozav, pentru ca nimic nu este mai frumos decat sa imparti cu cei dragi, fie si frumusetile toamnei...
Va urez o toamna frumoasa si fericita!

MONICA GHIURCO

Anotimpul amintirilor

Toamna... anotimpul meu... De cate ori ma gandesc la toamna, devin brusc melancolica, ganditoare. Si nu sunt singura. Culmea este ca nu simt ca ma apropii de sfarsitul anului, nu simt nevoia sa fac bilantul unui an, ci dimpotriva, planuri pentru inca 12 luni. M-am nascut pe 30 noiembrie, ultima zi de toamna calendaristica, si cred ca asa se explica de ce sunt vesnic indragostita de toamna.De culorile ei, de sentimentele atat de amestecate pe care ti le provoaca frunzele, nenumaratele frunze care cad necontenit pe aleile inca neparcurse, din copacii inca necantati de poeti tristi si insingurati.
Sentimentul predominant e cel de tristete. Nu amara, ci dulceaga, cu miros de struguri, asa cum gaseam doar pe dealurile si in gradinile bunicilor, cu gust de mere rosii culese cu mana direct de pe creanga. Si totusi, tristete. Imensa tristete, pentru ca bunicii nu mai sunt, copilaria s-a dus, iar anii s-au sedimentat in sufletul meu ca frunzele ruginite si vesnic cazatoare.
Toamna e anotimpul preferat al amintirii. In aceste zile avem timp. Iarna suntem prea infrigurati sa cadem pe ganduri, primavara suntem ocupati cu dezmortirea, iar vara suntem prea bucurosi de soare, de vacanta, de viata. Si vine toamna sa ne mangaie parinteste pe crestet, sa ne cheme la scoala, sa ne aseze frumos in banca si sa ne spuna duios: "Scoateti o foaie de hartie!". Stiloul aluneca singur pe hartia fina si nemilos de alba.
De fiecare data cand ma gandesc la toamna, imi aduc aminte de casa parinteasca. Mai exact, de faptul ca o paraseam ca sa ma duc la facultate si eram atat de suparata: ma rupeam de cei atat de dragi, imi luam bagajele care parca nu se mai terminau, ma urcam in tren si plecam, pentru inca o vreme, tot mai lunga, pe masura ce anii treceau, si la distanta tot mai mare. Era momentul cel mai greu. Imi amintesc de unele dintre cele mai frumoase prietenii din acea perioada, prietenii care au durat peste ani. Si de un moment aparte in existenta mea: petrecerea pe care am dat-o in noiembrie 1999. Locuiam intr-un apartament modest, cu doua camere, inchiriat impreuna cu o prietena din facultate, undeva pe o straduta laturalnica din Clujul studentesc.Eram bruneta pe atunci, cu par lung (chiar daca va vine greu sa credeti) si mi se spunea Brenda (din serialul in voga pe-atunci, "Beverly Hills") si nu stiu de ce, in toamna aceea am facut o mare petrecere, de obicei ma intalneam pe rand cu cate un grup de 2-3 colegi, la un suc si o prajitura. Si tot asa, pret de vreo 2 zile, nu imi placea sa trambitez ca e ziua mea. De data aceasta, desi am facut o convocare destul de sumara, rezultatul a fost surprinzator: am avut vreo treizeci si ceva de musafiri, ca de-abia incapeam in micul apartament. Si cu fiecare in parte, am avut atatea de vorbit... De parca as fi stiut ca voi pleca! Nu credeam ca am atatia prieteni apropiati, a fost o distractie pe cinste, mai ales ca unul dintre invitati imi furase de ceva timp atentia, dar nu stiam daca sentimentul era reciproc. Credeam ca am tot timpul inainte sa aflu. Nu l-am avut, pentru ca viata mea a inceput sa se grabeasca... Dupa 6 luni, paraseam Clujul, fara sa fi avut vreodata de gand sa plec, cu inima indoita si fara cea mai mica certitudine ca va fi bine, dar cu mult curaj. Iar la putin timp, el a plecat peste ocean. Ne-am reintalnit dupa vreo 5 ani. Tot intr-o toamna tarzie si rece, mult mai maturi si mult mai distanti. A fost o strangere de mana intre doi prieteni buni, care m-a convins - e drept, mult prea tarziu - ca atunci, cu cativa ani in urma, fusese reciprocitate.
Nu poti vorbi de toamna fara sa devii melancolic. Frunze uscate, rascolite de vant, iubiri pierdute, povesti nesfarsite... pur si simplu: Viata!
Anul ce a urmat l-am cunoscut pe cel care avea sa-mi devina sot. Si a fost cea mai frumoasa toamna, cea care ne-a plimbat de mana prin parcuri, pe alei de suflet si ne-a ascultat gandurile si amintirile inca netraite.
Dar va spuneam ca pentru mine toamna e anotimpul planurilor. Recent, am ajuns in Delta. Pentru prima data in viata. Iar impresia a fost extraordinara, mai ales ca am fost in Padurea Letea, in plina toamna. Nu va pot descrie frumusetea stranie a locului, sunt neputincioasa. Este pur si simplu extraordinar. I-am cunoscut pe oamenii locului si mi-au ramas la suflet. Dar pe cat e de frumoasa natura, pe atat de grea e viata localnicilor. Sunt atatea de facut, iar copiii sunt cei care trebuie ajutati sa razbata. Acesta este planul meu, pentru ca toamnele viitoare, in Letea si in alte sate uitate din Delta, sa fie mai binevoitoare cu oamenii.

OTILIA TEPOSU

Casa copilariei

Sunt cateva daruri pe care toamna mi le-a dat in viata aceasta. Le duc cu mine peste tot si astept sa reinvie din ce in ce mai puternice, de fiecare data cand frunzele incep sa ingalbeneasca.
Mai intai, este lumina. Lumina aceea obosita de-atata vara, care se retrage incet printre pomi. Lipsita de putere, e blanda, duioasa si plina de arome care te coboara drept in ulita copilariei, acolo, la marginea padurii batrane. Sau, poate, e doar usor trista, ca atunci cand trece prin ferestruica podului, in care bunica te-a trimis sa duci nucile la uscat.
Apoi, e parfumul zilelor, altul decat inainte, diferit de la o zi la alta, dulce sau amar, iute sau intepator, dupa cum oalele cele mari isi iau locul una alteia pe soba uriasa de langa cuptor: cea mare, rosie, in care fierb numai magiunul cleios, untos si dulceturile, ori aceea de fonta in care imbatranesc la foc mic zacustile.
Daca tu, cititorule, ai veni de departe, intr-una din acele zile, inspre casa copilariei mele, de departe, din timp, sau de departe, din lumea larga, ai crede mai intai ca este o corabie ciudata, locuita de oameni si mai ciudati, care de dimineata buna si pana seara nu se opresc din miscare. La stalpii cerdacului, ca de niste catarge, sunt legate sfori arcuite pe care se usca la soare pastai verzi, galbene sau baltate, ardei iuti sau capresti si smocuri de ierburi de leac, ce flutura in vant. Pe fete de masa asezate direct pe iarba sau in tavi mari, de nuiele impletite, asezate pe siragul de lemne ce inca mai miros a padure, se zbarcesc, in umbra calda, poame taiate in bucatele, hribi intunecati, manatarci si bureti iuti, galbiori aromati. Cum sa nu innebunesti de-atatea mirosuri, parfumuri, arome, cand te plimbi printre ele in curtea ce pare neincapatoare, dar gata pregatita de razboiul cel lung cu frigul, viscolul si iarna? Toamnele mele se aduna astfel de la an la an si compun, ca de fiecare data pana acum, toamna prezenta, intr-un mozaic in care fiecare pietricica are locul ei netulburat.
Dar mai presus de toate, dincolo de gusturi si arome, de culori si melancolii, stapana absoluta peste ele, toamna mi-a daruit dintotdeauna ploaia. Ploaia temeinica, marunta, nesfarsita si incapatanata, ploaia aceea de care te rogi sa se sfarseasca si care se opreste doar dupa ce te-a inconjurat in ceata si negura si te-a infasurat intr-o pacla nedeslusita. Ploaia care coboara dincolo de amintiri si te poarta catre cei dusi in alta lume. Ploaia care sterge granitele dintre lumea lor si aceasta in care traim, ploaia facuta sa fie iertare, ploaia durere, ploaia regret, ploaia vesnicie. Ploaia care urneste si rade tot ce-a fost inainte, ultimele semne de vara, pregatind pamantul pentru marea nunta cu iarna.
Palcuri de ceturi printre crengi, macese ridicate semet catre nori, flori oparite de frig, ierburi brumate in nopti sticloase, stele picurand peste lume, tacere incremenita care se scurge de pe frunze de arama. Aceasta e toamna, acestea sunt darurile ei, din care am invatat cate ceva in fiecare an, ca sa pot vedea inflorind primavara viitoare.

PARASCA FAT

Toamna, in cerdac

Rasare soarele pentru inca o zi de toamna tacuta. Spalandu-ma pe fata imi zic in fuga rugaciunea de dimineata, soptind, asa cum facea mama: "Iti multumesc, Doamne, ca din somn m-ai trezit, din pat m-ai ridicat, ochii mei, buzele mele le-ai deschis, ca sa ma pot inchina tie, Doamne, in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, amin!" si ma grabesc sa deschid usile ca sa poata intra eternitatea zilei, in toate cele trei incaperi insiruite in linie dreapta.Ochii mi-i indrept nerabdatori spre fereastra primei camere, cea dinspre est, de unde in fiecare dimineata curge lumina formand punti de aur ce se transforma in pod, la pragul meu. "Buna dimineata, soare!", ii multumesc, bucurandu-ma incet, cu sfiala, prin baia de raze, ca sa ies pe cerdac, pentru a uda cu apa statuta florile arse, in parte, de raceala noptilor, inainte sa se dezmeticeasca toate vietatile zumzaitoare: albinele, bondarii, viespile mici si mari, care-si fac veacul aici printre petunii, salvii, muscate, busuioc si maghiran. Nu vreau sa le ud aripile. Cu fluturii nu este nici o problema, pentru ca fiind mai somnorosi, apar mai tarziu.
In prima jardiniera observ o urzica verde-verde, pe care altadata as fi rupt-o rapid. Acuma o privesc lung si-mi tremura mana. In curand nu va mai fi. O las. Inveseleste putin frunzele moarte ale petuniilor. De-a lungul partii din fata a cerdacului, printre celelalte flori, din loc in loc am plantat cinci fire de maghiran. Ajungand cu udatul la primul fir ma simt incurcata si dintr-o data o umbra de melancolie ma infasoara ca intr-un cerc. Ii miros parfumul suav si-mi dau seama ca n-am daruit niciodata cuiva un buchetel format dintr-un fir de maghiran si doua-trei muscate (flori domnesti) rosii, sau una alba, una rosie. De mult, se ofereau sambata seara, intre usi (in tinda), insotite de o imbratisare si un sarut de voie, celui ales. Dragutul purta duminica, in palarie, acest semn de dragoste si de incredere, numit strut, si o cinstea pe aceea care i-l daduse, strigand-o la joc, preumblandu-se cu ea pe drum, cu mana pe dupa mijloc, si ducand-o seara la bauta. La nunta, strutul din clopul mirelui era tot asa, facut obligatoriu de catre mireasa si avea o mare incarcatura de intelesuri.
Dar poate n-as fi zabovit atata langa acest fir de maghiran daca nu m-ar fi intrigat ceva ce crestea alaturi: un alt fir, cu frunze la fel, dar fara bobitele ovale inflorite, vesel, de un verde intunecat. "Este sau nu este maghiran?". Si-i rup o frunza. "Nu, nici pomeneala, nu miroase a nimic". Vad apoi ca frunza este usor zimtata.Si pentru prima oara imi zic: "Este o buruiana absolut superba, daca poate sa imite atat de bine maghiranul. Sa traiasca in pace!". Dupa ce voi culege maghiranul, ea imi va aminti de el, imi va aminti ca sunt datoare cu un strut, pentru ca semnele si semnalele functioneaza perfect in cazul celor ce-si recunosc neimplinirile, ezitarile, amanarile.
Mi se pare ca buruiana aceasta este mesagera muntilor de buruieni pe care le-am smuls in timpul verii acesteia si a celorlalte, de mult trecute, trimisa anume sa-mi spuna ca toate m-au iertat, ca ele-si accepta din start efemeritatea vietii. Firul verde fara mireasma si fara flori vorbeste despre o gandire inalta, care-si croieste drumul atat de greu pana la noi. Fac oamenii asemenea gesturi, sa infloreasca precum maghiranul, dupa ce le-ai facut un rau? Sa faca frunze verzi sub brumele toamnei, dand semne ca te-au iertat?
Puterea de a cruta urzica si noua plantuta de pe cerdacul meu mi se tragea de la bucuria pe care am simtit-o privind in liniste soarele din fereastra, traversand podul de lumina. Ce ecuatie simpla: bucuria naste bunatate si ingaduinta; deschide portile lumilor. Tristetea genereaza ura, deznadejde, dorinta de distrugere. Dar soarele rasare pentru toti fara partinire. Iti trebuie doar cateva clipe sa-l primesti.

A consemnat