Sercanul

In satele de pe culmile Apusenilor, oamenii mai cred in descantece si in balauri

Puterea de a vedea Nevazutul. Am descoperit in Muntii Apuseni un soi de oameni care mai au inca aceasta putere. Risipiti in cotloanele muntilor, pe piscuri sau in vaioage salbaticite, ei inca mai traiesc in catune de doua-trei case. Ca sa ajungi la ei trebuie sa urci pe poteci de munte de cateva palme sau sa o iei pe drumuri ce traverseaza paduri insingurate si munti nelocuiti.
Oamenii din Apuseni sunt aparte: au puteri pe care noi, cei ce traim la oras, le-am pierdut. Ochii lor au ceva salbatic si vechi, curat si puternic. Ei vad ceea ce noi nu mai putem vedea: lucruri magice, care se intampla in jur. Probabil am avut cu totii aceasta deprindere, dar huzurul urban, atentia indreptata catre lucruri marunte, grijile zilei si alte incalcituri ale vietii moderne ne-au facut sa o pierdem. Oamenii acestia din munti, traind risipiti in salbaticie, mai au puterea de a vedea si de a simti fiinte fantastice, de a percepe o realitate considerata magica, dar care pentru ei este concreta, fireasca. Ei sunt ultimii pastratori ai cheilor ce deschid usile tainice ale realitatii. Cand ultimul dintre ei va disparea, noi toti vom fi mai saraci cu o lume: cea de dincolo de obiecte, cea nevazuta.

Ciubararul

Era unu care facuse patru ciubarute si noi eram cu el la drum. Mergeam la campie, la tara, cum ii spunem pe-aici la Baragan. Mergeam numa pe jos si dormeam in fanete si in grajduri, la oameni. Si nici n-am plecat bine si o pornit a fulgera si a trasni pe langa noi. Am inceput a ne-ntreba care are ceva ciubere facute de sarbatorile sfinte, ca nu era saga. Si o zis unu, iaca, am eu ciubere de asta iarna. Si numa ce le-o adus si le-o asezat mai incolo de noi, ca ne era frica. Nu o apucat omu sa se-ntoarca la loc, ca exact pe-alea le-o trasnit, de nici prafu nu o ramas de ele! N-am vazut asa ceva in veac! Ne-am inchinat si asta o fost, spune mos Matei. Sta in tinda casei, unde tocmai lucreaza un ciubar. Afara se-aud cocosii. Sotia sa este in bucatarioara de vara, invarte in oala asezata pe plita sobei. Batranul isi termina povestea si incepe din nou sa rotunjeasca marginea ciubarului. Legata cu o sfoara, de gat, ii atarna o sipculita de lemn, menita a-i proteja pieptul atunci cand trage cutitul rindelei spre el.
Vezi cat ii de greu, ma intreaba sotia mosului, privindu-l cu respect din usa bucatarioarei. Mos Matei strange din buze si trage de cutitul curbat. Se incordeaza, incep sa ii apara pe frunte broboane de sudoare. Lemnul se impotriveste cu cate un nod si atunci batranul scapa un U-tu-i!. Trebuia sa mearga fara opreliste, spune el gafaind... Amu ii dam un pic de fata si ii gata. Ia o bucata de smirghel si incepe sa frece vasul pe fiecare margine, pe fiecare intorsatura si fiecare colt. Lemnul, aspru la atingere, devine lin si pufos. Vasul pare viu si parca e un animal ce sta imblanzit, la mana stapanului, sa il tesale, sa il perie. Batranul aduce apoi tortarul, un instrument de facut ultimul detaliu la ciubar: gaurile din torti. E un sfredel vechi, cu lama stirba si manerul carpit, pentru ca l-a mostenit de la tatal sau si nimeni nu mai stie sa faca asemenea unelte.
Daca iti trasneste casa ori sura, numai cu lapte mai poti stinge focul ala, zice mosul. Poti sa tapi apa pe el cat ii lumea, degeaba. De-aia eu de sarbatori nu lucru, nici nu pun mana pe sculute, Doamne feri! Ca aici, la noi, is patimoase sarbatorile si te loveste imediat foca si palia. Cateodata vezi cand vine Boholdu, furtuna cea mare, te feresti, mergi si spui o rugaciune sau aprinzi cununi din flori de sanziene, culese pana in Rusalii, si le dai de-a dura in fata casei. Nu-i bine sa lucri de sarbatori. O fost aici un vecin peste deal, o lucrat de Obrajile, pe 6 august, si numa ce-o vinit asa, un norut, si numa atata am vazut, cum s-a dus o sageata de foc drept in el.
Batranul a terminat de facut toartele. Ciubarul e gata si il pune sa se odihneasca. O sa il duca saptamana viitoare la targ si o sa ia pe el ceva banuti sau macar o sa-l dea pe cate boabe de porumb sau de grau incap in el. Isi scutura cioarecii de calti si rasufla usurat privind din tinda, catre dealul din fata. Iesim pe prispa, apoi incepem sa ne plimbam incet, prin livada din curte. El e incaltat cu bocanci, ca si cum ar trebui sa fie pregatit oricand sa plece in munte. Priveste senin in jurul sau, cu bucuria de a vedea ca toate sunt asa cum ar trebui sa fie. Ascultam pasarile si iarba ne fosneste sub picioare. Eu stiu ce cauti dumneata, numa ca eu nu ma pricep la de-acelea. Erau batrani care stiau sa intoarca Boholdu, si babe care descantau de orice. Era a lu Ieremia, care imi spunea ca daca omori 30 de serpi cu un bat, apai cu-acel bat poti sa intorci furtunile cele mai mari, Boholdu cel mai intunecat. Erau batrani care stiau a face asta si eu i-am apucat. Spuneau Boholdului: Stai, du-te in stanga, du-te in dreapta, si furtuna ii asculta. Si Chipa Simion stia, si Traian a lu Ilie a Drejii. Dar intre toti, era un batran mai intelept. Avea un bat si cu batu acela batea spre furtuna si zicea ceva. Nu stiu ce putere avea, ca erau si niste vorbe de le spunea si trebuia de stiut a spune. Pe aist mos, Tuta Valvorii, o femeie de peste dealuri, de-aici, l-a cunoscut. Ea are putere sa vada balaurul cel mare si daca mergi la ea, ti-a povesti ce stie.
A ramas batranul pe dealul sau si m-a insotit cu privirea. In ochii lui erau rascolite amintirile timpurilor vechi. Poate candva se vor intoarce acele vremuri. N-oi umbla eu pe lume cand s-or inturna cele vremi, mi-a spus la despartire, zambind.

Balaurul cel mare

Am plecat din Garda Seaca, de la ciubararul Matei, am apucat spre ultimul catun, Casa de Piatra si, la jumatatea drumului, am cotit la dreapta pe o poteca ce parea ca nu duce nicaieri. Am mers, am tot mers, pana am ajuns la o fantana, asa cum imi spusese batranul. Mai degraba un izvor intarit cu barne de lemn. Acolo am luat-o la stanga, pe o cararuie ingusta, ce mergea rotund, pe burta muntelui. Piscuri apar unele dupa altele, pana cand, pe unul dintre ele, vad risipite trei-patru case. Impreuna formeaza satul Plisti, care nu apare pe nici o harta si nu are nici un indicator. Cu 60 de ani in urma, un batran ratacea pe-aici si nimeni nu stia ce e cu el, ca nici vaci nu avea si nici oi: umbla doar prin vai, cu batul sau. Intr-una din zile, a inceput sa intrebe oamenii daca nu i-au vazut toiagul pe care tocmai il pierduse. In cele din urma, o fetiscana i l-a adus: il gasise pe-o rapa, incurcat in tufe maracinoase de macesi. Batranul l-a luat fericit si a vrut sa ii dea ceva bani fetitei: Bine facusi ca-mi gasisi toiagul! Nu-l dau pe-o vaca!. Si pentru ca fetita nu a vrut banii mosului, batranul i-a dat altceva in schimb: un descantec. Fetita il repeta mereu, ca pe-o poezie, fara sa stie ce inseamna, pana intr-o zi, cand a spus acele cuvinte in fata norilor involburati ce se apropiau de sat. Norii s-au intors din drumul lor, ca prin farmec! Oamenii au ramas mirati si de-atunci i-au spus fetitei: Tuta Valvorii.
Acum Tuta Valvorii sta in panta muntelui, asezata pe o bancuta de lemn. Priveste valea adanca din fata ei sau muntele vecin, cine stie... Pare ca pazeste ordinea naturii, ca pazeste muntii sa ramana acolo unde sunt si asa cum sunt, ca are grija ca iarba si pomii sa isi vada de rostul lor, sa inverzeasca si sa fie atat de frumosi. Un nepotel merge si o cheama. Ea vine incet, sprijinita intr-un bat. Are aproape 80 de ani acum. Colturile baticului alb, inflorat, innodate sub barbie, ii flutura. Cateva suvite argintii ii coboara pe frunte. Merge greu si, la fiecare pas, fusta rozalie cu dantela alba, facuta de mana, tresare.
De la batranul acela mi s-or tras multe, isi aminteste Tuta intamplarea din copilarie. Numa ce am zis: Sa se delunge, sa se deperte! Cum s-a departat ceriul de pamant si pamantul de ceriu! Asa sa se delunge! Bate stancile si apele si lemnele si bate vaile! Nu bate tarinile si vietatile si suflarile! Du-te in departare, unde nu-s umblare si suflare! Ii mai lung descantecul, da bine nu-i sa il zici in disert... Cand am zis asta de prima oara, Boholdu s-o oprit si in el atunci am vazut intaia oara balaurul cel mare: Sercanul! Urat ii si mare, batu-l-ar crucea! Sercanul vine cu Boholdu, merge pe norii cei mai negri si mai grei si scuipa piatra si distruge tot ce intalneste in cale. Tare m-am speriet cand l-am vazut! Dar am tat repetat ce m-o invatat batranu si nu s-a apropiat de mine. Noi avem pe muntii astia tot soiul de jivine, si lupi, si ursi, da urat ca acela n-am pomenit: avea o coama ca de cal si un cap urias, cu dinti mari si ascutiti. Avea coada de balaur si cand deschidea gura aceea mare, din ea numai piatra si rautate cadea peste case!
Si-acum mai vine Sercanul peste muntii de-aici. Tuta il vede si il asteapta fara frica. Acum il stie. Il intoarce din drum imediat cu descantecul ei. Aista nu-i lucru mare..., spune Tuta, asezandu-si pliurile fustei. Eu o privesc cu uimire. Mintea mea de orasean nu poate strabate spre lumea ei. Batrana stie ca gandul meu nu poate ajunge dincolo, in acea ordine ancestrala, pe care ea o cunoaste atat de bine. Nu-i lucru mare sa vezi balaurii din ceriuri si sa ai puterea de a-i intoarce din drumul lor?. Tuta isi ridica spre mine privirea zambitoare, ascunsa in umbra arcadelor adanci: Mosul acela care m-a invatat descantecul, acela o facut lucru mare. El avea cu adevarat putere. Il chema Ban Dumitru. Odata o fost prin padure, cu niste vanatori, si unu a zis: Ia taceti, ma, ca aud cum suiera ceva!. S-a dus mai jos, si zice ala: Iacata-l in apa! Cat un cal era! Si Ban Dumitru o zis: Taceti, ma, ca ii un balaur! Hai sa il puscam!. Da ei o zis, macar ca aveau trei arme, Nu putem noi sa il puscam, da Dumitru era mai ocos, o zis: Las ca il pusc eu!. Si de departe l-o puscat. S-o urcat intr-un fag si de-acolo o tras in el. O sarit veninul balaurului in sus, pe fag, si nu mai cuteza Dumitru a prinde cu mainile de copac, ca o fost tat fagul verde de venin, si atunci or taiat crengi si or pus pe trunchi, ca sa nu apuce cu mainile de venin. Or zis: Ii mort balaurul. Hai sa il vedem de-aproape ca ii mort. Si cand s-au apropiat, numa o deschis odata gura catre ei, si-atunci o mai tras o data cu pustile toti in el. Atata sange o curs din balaur, ca s-o tulburat apa, s-o inchegat. Doamne, nu ne lasa, Doamne! Cam amu 60 de ani s-a intamplat. Si balauru puscat era Sercan neridicat pe ceriuri.

In cautarea toiagului magic

Poate puterea pe care o avea Ban Dumitru in cioaca, adica in toiagul sau, de-acolo venea, de la rapunerea Sercanului neridicat pe ceriuri. Poate omorase cu el 30 de serpi, asa cum se spunea in strabuni. Ceea ce stie cu siguranta lelea Tuta este ca in cioaca aceea el avea atata putere, ca putea comanda norilor. Putea sa tamaduie cu ea oameni si animale, si niciodata nu se despartea de ea, iar cand dormea, o punea la capatai. Impreuna cu toiagul magic, mai avea ceva: o cartulie din care citea atunci cand tamaduia. Dar nici despre carte, Tuta Valvorii nu stie de unde o avea sau ce puteri ii dadea. Toate aceste intamplari, ce ar trece drept povesti, ea mi le-a explicat intr-un mod foarte concret, ca si cum lumea ei fabuloasa e una cu lumea obiectelor de care ne impiedicam sau de care ne folosim zi de zi. Pentru ea, nimic nu este poveste. Uciderea Sercanului de catre Ban Dumitru si cei doi prieteni ai sai are o explicatie cat se poate de logica: Sercani is multi pe vaile aste. Ei nu se ridica pe cer si nu vin cu Boholdu, decat daca reusesc sa traiasca timp de sapte ani nevazuti de nimeni. Daca nici pasare in zbor si nici om umblator nu ii vede, atunci abia se pot ridica si urca pe cer. Iaca, se-aude ca ar fi un Sercan de la noi mai in jos, la izbucul Tauzului. Traieste mai mult sub pamant, sa nu il vada nime. Cat despre Ban Dumitru: El locuia colea, peste sapte dealuri de-aici. Nu mai traieste mosu, da ii traieste familia. Cineva poate o pastrat cioaca aceea a lui, ca se dadea mostenire.
Incepuse inserarea cand Tuta Valvorii inca povestea despre duhurile bune ale padurii, despre zanele care vin ca niste mati si se tin dupa tine. M-am hotarat sa cobor inapoi muntele: eu habar n-am sa vad semnele zilei, daramite pe cele ale noptii. A doua zi am pornit peste dealuri, in cautarea familiei lui Ban Dumitru si a toiagului magic. Satul lui e cunoscut sub numele de Ocoale. Am luat-o spre ghetarul Scarisoara, dar dupa ce am ajuns la el, am mers mai departe, in munte. Un drum ce parea ca vrea sa ma duca cat mai departe de civilizatie, inaintand in spatiu, dar mergand in sens invers in timp.
In satul Ocoale, drumul se termina. La o prima vedere, casele sunt obisnuite, unele chiar moderne. Insa imediat ce incepi sa treci de primul rand de case de la drum si urci pe dealuri, descoperi vechile gospodarii. Case de o suta de ani, din barne, asezate in mod ciudat, pe stalpi facuti din pietre suprapuse, nelegate cu mortar sau pamant. Par case plutitoare, usoare, facute sa curga ploile pe sub ele. Aici traiesc oameni care inca mai stiu sa vindece cu plante, asa cum e Florin a Gogului, painile sunt atat de mari, ca abia poti duce una in brate, si se mai fac inca in cuptoare sau la test. Femeile invelesc bucatele in stergare de canepa, ca sa le duca pe deal, cosasilor, si nu gatesc nimic fara sa spuna la inceput o rugaciune sau sa faca o cruce mare pe gura oalei. Toti il cunosc si vorbesc cu respect despre Ban Dumitru si puterea sa. Casa lui este pe un deal, sub un cires urias. O casa simpla, din lemn, la care nu duce nici un drum. Urc pieptis dealul, prin fanete si gradini, intrebandu-ma daca a mai pastrat cineva toiagul sau magic! Se spune ca dupa ce a murit Ban Dumitru, nimeni nu l-a putut lua sa il puna in coparseu, in cosciug. S-au chinuit mai multi oameni laolalta si nu l-au putut misca din locul unde a murit. Au adus si au tras de el cu boii: degeaba! Abia cand a venit preotul si a zis: Trupul e al lumii asteia, sufletul e al celui ce l-ai slujit, abia atunci l-au putut urni.

Acasa la Ban Dumitru

Florica e o femeie maruntica. Iese in pridvor si ma cerceteaza din departare, cu mana streasina la ochi. Se apropie apoi de mine stergandu-si mainile pe sortul inflorat. Ma asculta cu atentie fara sa clipeasca, si abia apoi zambeste: L-am apucat pa Ban Dumitru! Socrul meu era pruncul lui. Uite, aici sedea mosu toata ziua, spune femeia si imi arata o movila sub cires. Era mai inalt ca mine o tar, avea mustata si sedea toata ziua aici si tragea din pipa. Avea pipa cu hascau, de tinea dohanu in ea. Hascau era facut din besica porcului, cum se zice, si dohan, adica tutun, numa frunza aleasa fuma. Avea si doua scociorase, de scociora in pipa. Si cand il chema cineva, se mai ducea pe la oameni sa descante. In tinerete, merea mult cu tamaduitu, cand o fo batran nu mereu mergea, ca nu mai putea. Iaca, tin minte cat oi trai ca era un domn mare, din Pades. O venit el la mos. Fusese in plimbare, cum merg azi turistii pe-aici, si sezuse sub un brad sa se odihneasca. Si il durea un picior de numa-numa, ca toti doftorii de pe la oras au zis sa i-l taie. Si mosu meu, asta nu am cum sa uit, i-a facut descantec si scalda mare cu ierburi de leac: trei boabe de mazare si trei viermi i-o scos de-acolo! Dumnezeu stie cat o fi platit la mos, da omu o plecat pe picioare, sanatos!
Florica ma invita in casa. Inauntru miroase inca a petrol de lampa, pentru ca doar de cativa ani au electricitate in sat. Lampile vechi mai stau atarnate de tavan. De jur imprejur, pe grinda, sunt icoane impodobite cu stergare sau fotografii de familie. Femeia se duce cu pas marunt si aduce din cealalta camera o punguta cu fotografii. Cauta in ele, si in cele din urma imi arata una, cea mai veche si mai zdrentuita. In coltul din stanga, abia zarit prin ceata instantaneului, este Ban Dumitru, sprijinit in cioaca lui. Pare un batranel oarecare, un taran de munte, cu palarioara de soare, un pic incovoiat de varsta. Intreb daca mai are cineva toiagul lui. Nu s-o pastrat. I l-or pus alaturi, in coparseu. Avea putere multa in el, si nime nu stia ce sa faca cu el. Da eu va spun ca multa putere ii venea de la rugaciune si de la post. Dumnezeu ii dadea putere, si asa il si nascuse, cu vederea asta. El era un om bun la inima: pe toata lumea ar fi vrut sa ajute. Si pe multi o ajutat. Ceva o ramas insa de la el...Femeia sta pe ganduri. In cele din urma, se ridica si se duce cu pasi sovaitori in cealalta camera. Se intoarce de acolo tinand la piept ceva. Pune obiectul pe masa, fara sa spuna nimic, si abia atunci inteleg ce este: cartulia magica a lui Ban Dumitru, cartulia cu descantece. Intreb daca pot sa ma uit mai de-aproape. Florica ma cerceteaza atent cu privirea si da usor din cap, parca a invoiala. Cartulia e un pic mai mare decat o palma. Are coperte maronii, din piele foarte fina, tocite de timp. O deschid incet. Foile sunt ingalbenite si zdrentuite pe margini. Sunt fragile ca foita de tigara. E o cartulie numai cu descantece. Si e tiparita. O tiparnita primitiva, cine stie de cand. Descantec de matraguna, de soare sec, de potca, de intors urma, de rama, si cate altele. Titlul descantecelor nu imi spune nimic, de parca ar fi intr-o limba straina. Florica le stie pe toate. Stie si ce nu e trecut acolo: cum anume sa faca descantecele. Pentru ca, de exemplu, pentru soare sec, nu e de ajuns sa spui Fugi soare, cu picioare, ca te prinde cel far de picioare! si tot ceea ce urmeaza. Trebuie sa stii cand sa te duci dimineata la parau sa spui asta si ce sa faci cu cele noua pietre si noua paie pe care le-ai adus cu tine.
Vin oamenii la Florica pentru descantat. Vin mai ales cu animale muscate sau bolnave, cu scranteli sau potci, adica bube. Ea asta stie sa faca mai bine. Nu stie sa intoarca Sercanul si nici asemenea puteri nu are, desi ar fi fost bine, ca inca mai vin balauri pe nori.
Imi iau ramas bun de la Florica. Mergi cu Dumnezeu in pace, spune ea facand o cruce mare. Sa-ti zic un descantec sa ai drum bun si sa nu se lipeasca deochi de tine, spune femeia si incepe a bolborosi: O plecat un om rosu pe la strunga rosie cu secure rosie cu galeata rosie cu brau rosu cu opinci rosii in padurea rosie sa taie un copac rosu sa faca o strunga rosie sa faca o galeata rosie sa mulga un lapte rosu de la o capra rosie si a inchegat laptele rosu si a plecat cu casul rosu pe drum rosu la un balci rosu si a inceput a striga: Hai, moroi cu morostoaica, si leu cu leoaica, strigoi cu strigoaica, paduroi cu paduroaica, sa mancati lapte rosu si cas rosu de la capra rosie. Cum se potoleste vantu si pamantu, fetele mari in joc si voinicii de la petrecere, copiii mici in legene si boierii in plapusele, asa sa se potoleasca ramele de la ast voinic, de-o fi deocheat, sa ramana curat, luminat ca lacrima din ochi, ca roua din camp, ca argintul strecurat, ca aurul suflat, de la Dumnezeu lasat.
Cimitirul satului Ocoale e mic: cateva cruci in curtea bisericii. La intrare e o troita din lemn, sculptata atat de frumos, de parca e impletita din lemn. Biserica e pe o ridicatura de pamant, in dreapta. Chiar la intrare, sunt crucile mai noi, pe morminte proaspete. In spate, sunt cele vechi. Le iau la rand, ca sa il gasesc pe Ban Dumitru. Merg printre ele de la dreapta la stanga. Nu gasesc numele lui. Ma mai uit inca o data, atent, la fiecare in parte, de la stanga la dreapta. Nicaieri nu l-am gasit pe Ban Dumitru. O fi in vreuna din movilele din capat, unde crucile au cazut? Poate. Sau poate, cine stie, este in lumea nevazuta din jurul nostru, pe care el o supunea cu puterea rugaciunii si a toiagului sau magic.

(Fotografiile autorului)