O energie subtila
- Stilul tau multidisciplinar de-a canta, cand singur, cand in diverse formatii, e putin derutant. Esti pe val, numele tau e o garantie a succesului, dar proprietarul lui e mai degraba necunoscut. Care e lucrul esential pe care ar trebui sa-l stie oamenii despre tine?
- Lucrul esential este ca sunt un artist care canta exact ceea ce-i place si ca sunt un artist care isi doreste intotdeauna sa vina cu o noutate cu care sa-si surprinda nu doar publicul, dar sa se surprinda si pe sine insusi. Ceea ce este foarte dificil si, sincer, nu stiu cum de reusesc. Sunt zile cand imi vin, pur si simplu, cate trei-patru idei de melodii si versuri. Eu cred ca inspiratia asta provine de undeva, dintr-o forma de energie subtila. Piesele sunt, practic, scrise deja. Eu nu fac decat sa le transcriu. Ma vad doar ca pe un canal conductor, ca pe o unealta al carei rol este sa transpuna pe hartie si apoi sa transmita ceea ce simte, ceea ce traieste. Sa nu se inteleaga de aici ca am pretentia de a-mi aroga statutul de artist perfect. Eu doar tind catre perfectiune. Sunt constient ca perfectiunea nu poate fi atinsa, dar cred ca e de datoria mea sa incerc sa ajung cat mai aproape de ea, macar in ceea ce priveste profesia. Pana la urma, drumul catre ea e ceea ce conteaza, pe drumul asta descoperi faramele de frumos si fericire care-ti dau sens vietii.
- Inainte de '89, carierele artistice se construiau in timp, treceau prin multe filtre pana la afirmare. Acum, cantaretii rasar de ordinul zecilor, peste noapte, si tot asa si dispar: artificii frumos colorate, dar cu durata efemera. Ce se intampla, de fapt?
- Fenomenul se datoreaza faptului ca industria muzicala, la nivel mondial, s-a schimbat foarte mult. Acum nu se mai investeste in artisti pe termen lung. Pentru ca banii nu se mai castiga din vanzarea de discuri ("concurenta" internetului e fatala), casele producatoare s-au reorientat catre succesele facile. Producatorii cauta o piesa foarte usoara, foarte "hitoasa", pe care nici nu-i mai intereseaza cine o canta. Ceea ce conteaza este ca piesa sa prinda pe radiouri si, in felul asta, ei sa castige bani multi in timp scurt: din drepturi de autor si difuzari. Producatorii nu mai sunt interesati daca artistul va mai creste ulterior. Daca mai vine cu o piesa la fel de profitabila, foarte bine, daca nu, sanatate! Il uita pana a doua zi. O-ZONE reprezinta exemplul perfect in sensul asta. Eu incerc acum sa merg contra curentului, sa fac ceva ce nu mai face nimeni. Tocmai pentru ca imi doresc o cariera solida, de lunga durata, pentru ca ma tem de facil si superficialitate. Totul e gandit in asa fel incat sa nu dispar maine, ci sa rezist si sa cresc artistic pe termen lung. Si fac asta cu bani putini, prin comparatie cu sumele vehiculate in strainatate. Fiindca si cu bani putini se pot face lucruri competitive. Sa nu va inchipuiti ca sunt vreun nabab.
- Cand a aparut muzica in viata ta? Cum te-ai trezit cantand?
- In cazul meu, muzica nu mi se trage din familie: mama e desenator tehnic, iar tata pilot de aviatie. Si nici n-am dat semne de timpuriu c-as avea ceva aplecari in zona asta. Mama mi-a zis ca in copilarie eram lemn cand venea vorba de dans. Aveam in schimb alta pasiune artistica: participam la toate scenetele care se montau la scoala, si nu numai ca-mi invatam propriul rol cat ai clipi, dar invatam si rolurile celorlalti. (rade) Stiam pe de rost toate replicile, de la cap la coada, indiferent cine trebuia sa le rosteasca. Apoi, in vara dintre clasa a IV-a si a V-a, am plecat intr-o tabara cu profesori si elevi de la liceul de arta. Acolo, normal ca lumea s-a "manifestat" artistic si-asa am facut eu cunostinta cu chitara. Si-am innebunit! S-a produs declicul si gata! Cand m-am intors, i-am zis lu' tata ca vreau sa-mi cumpere chitara si sa ma duc la scoala de arta. Si asta am facut: am urmat liceul de arta in paralel cu scoala normala. M-am oprit in clasa a VIII-a, pentru ca nu mai faceam fata la numarul de cursuri. Am continuat sa studiez doar chitara, in particular. Dupa ce-am intrat la liceu, am inceput cu muzica pe calculator. La vremea aia, toata lumea isi lua calculator ca sa se joace tot felul de jocuri, eu mi-am luat ca sa fac muzica. La un moment dat, a venit un vecin de-al meu de bloc, care mi-a propus sa ne facem si noi o trupa. Ca era la moda atunci. Am zis bine, am inchegat trupa - aveam 15-16 ani - si-am facut si un album cu Gyuri Pascu. Albumul n-a iesit realmente "in lume", ca n-a avut cine sa-l promoveze, da' noi l-am scos. (rade) Apoi i-am dat inainte: faceam muzica pentru toate trupele din Pitesti. Se apropia insa perioada cu BAC-ul si-am zis s-o las mai moale, ca sa invat pentru facultate. Dar tocmai atunci a venit la mine CRBL, de la Simplu, si m-a intrebat daca nu vreau sa cant cu ei. Mi-a explicat ca ei voiau sa schimbe foaia, adica sa intre si pe radio, sa faca ceva mai de amploare. Tentatia a fost prea mare: am luat-o pe drumul asta si restul il stiti.
"Sunt mandru ca ma trag din Pitesti"
- Vasazica esti din Pitesti, un oras nu cine stie ce fotogenic, celebru doar pentru ca singura autostrada din Romania duce la el...
- Spuneai ca ai fost un copil iubit. Prezenta parintilor si-a bunicilor te-a ajutat in cariera ta muzicala de mai tarziu?
- Categoric. Din casa, din familie, am deprins deschiderea asta catre nou din muzica, si mi-am gasit si reperele profesionale. Pentru ca acasa am ascultat, prima data, tot ceea ce e mai important de ascultat in muzica: Pink Floyd, Dire Straits, Smokie, Eagles, Alexandru Andries, Nicu Alifantis, Phoenix. Ai mei ascultau muzica buna. Dupa '90, am capatat acces si la Beatles, muzica funk, Queen... Si-apoi a venit Michael Jackson si ne-a "omorat" pe toti. Cred ca nu e melodie a lui Michael Jackson pe care sa n-o stiu, cu tot cu versuri si coregrafie. De altfel, una din "directiile" mele este sa nu ma las limitat de piata muzicala romaneasca. Probabil de asta albumul meu a fost o surpriza si cei caree lucreaza la noi in industria muzicii m-au laudat si-au zis ca uite, se poate compune in stil comercial, dar si cu substanta!
- Artistii sunt perceputi ca niste persoane cu capul in nori. Pe tine ce te tine ancorat in realitate?
- Ceea ce ma tine ancorat in realitate sunt familia si prietenii. Ei ma sprijina, ei imi spun parerile lor sincere, nu diplomatice sau lingusitoare. Datorita lor nu mi-am luat-o in cap si n-am apucat-o pe alte carari. Eu am aproape aceiasi prieteni pe care i-am avut dintotdeauna, inca din copilarie. Uite, cu Alex Gheorghe, tour managerul meu, sunt prieten din clasa I. Apoi au venit baietii de la Simplu, care se intelege de la sine ca-mi sunt prieteni. Singurii prieteni pe care i-am dobandit dupa ce m-am mutat in Bucuresti sunt fratii Moga, Don Baxter si Alex Velea. N-am gasit prea multi oameni pe care sa-i simt cu-adevarat aproape, pe care sa fiu convins ca pot oricand sa ma bazez, care sa-mi fie la fel de alaturi ca prietenii mei cei vechi.
- Colaborezi frecvent cu Marius Moga, unul din cei mai afirmati tineri muzicieni de la noi. Cum este "vazut de aproape"?
- Din pacate, il vad cam rar. (rade) Lasand gluma la o parte, Moga e un tip care are foarte multe idei bune, care a muncit foarte mult si care a ajuns aici, unde e, tocmai pe munca lui. E un om cu care eu colaborez foarte bine pe plan artistic. Dar cum se spune, ca orice artist adevarat, e si o persoana dificila. Esential e ca Moga e un prieten care, atunci cand ai nevoie de el, sare, e alaturi de tine.
- Poate si din cauza ca tu, la randu-ti, prezinti garantii. Ai faima buna. Lasi impresia unui tip serios, asezat. Asta e si realitatea?
- Da, cred ca sunt ceva mai serios decat altii. Incerc sa dublez calitatea de artist cu aceea de om serios. Sunt genul responsabil. Ca sa nu lungesc vorba, sunt felul de om care daca zice o vorba, atunci vorba ramane. Poate de-acolo imi vine aerul asta mai asezat. Am intalnit multi artisti extraordinari, dar care, ca oameni, erau niste... mari dezamagiri. La mine nu exista doua planuri diferite. Ar fi mult prea obositor sa fiu intr-un fel ca artist si intr-un alt fel ca om, in viata privata.
- Ai o viata privata? Cata greutate are dragostea in viata ta? Cat de important e pentru tine sa iubesti, sa ai o relatie de cuplu durabila?
- Pentru mine, cel mai important este sa traiesc. Ceea ce implica toate aspectele si experientele vietii. Am avut si relatii zbuciumate, cu certuri si nebuneli, am avut si relatii scurte, si relatii de-o noapte. Acum, e adevarat, sunt intr-o relatie foarte senina si linistita cu Laura (n. red. - Laura Cosoi) si sunt fericit. Relatia asta imi ofera o stare de confort, liniste sufleteasca si psihica. Dar si relatiile anterioare, de orice fel au fost ele, mi-au prins bine, fiindca am invatat din toate. Adica, asa cum spuneam, am trait. Iar un artist, daca nu traieste, n-are despre ce sa vorbeasca, indiferent ce forma capata "vorbirea" lui.
- Ce urmeaza sa faci peste vara, Andrei?
- Foarte curand, o sa lansam - ma refer la trupa Simplu - o piesa care se numeste "Puppets". E o piesa in engleza, despre un subiect social foarte actual: majoritatea oamenilor suntem niste marionete, care traim dupa reguli impuse de altii si pe care noi le "inghitim" ca prostii, fara sa ne punem intrebarea daca n-am putea sa traim si in alt fel, mai simplu, mai bine si mai frumos. In ceea ce priveste cariera mea solo, la sfarsitul toamnei o sa scot si eu un album. Il am deja gata, dar vara nu e tocmai anotimpul cel mai potrivit pentru lansari muzicale. Si muncesc si la o strategie de iesire pe piata internationala. Ma intereseaza strainatatea, pentru ca imi doresc sa ma asculte cat mai multi oameni. Altfel puteam sa stau si sa cant in sufragerie, numai pentru parintii mei.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
