Rosia Montana: paradisul prigonit

Marea suferinta a motilor e presiunea morala la care sunt supusi

Merg spre Rosia Montana, satul de mineri si de moti din Apuseni, caruia de cativa ani buni i se coace, serpeste, un martiriu al aurului, lent si de proportii. Vin dinspre Campeni, pe valea Ariesului, raul care poarta si el, de 2000 de ani, ca un magnet, numele aurului. Drumul spre Rosia respira si el aparte si magnetic. La Campeni, de pilda, la intrarea in oras, vezi scris cu nedisimulata mandrie: "Capitala Tarii Motilor". Iar in centrul orasului e casa boiereasca unde a stat la 1848 Avram Iancu, Craisorul Motilor. Privesti indelung casa insingurata si brusc drumul spre Rosia iti pare ca sta sub un semn mult mai intens: ai vrea sa se intoarca timpurile Iancului, atunci cand rosienii faceau vremurile si nu se tarau injugati de ele, ca azi...
Cand intri, in sfarsit, la Rosia Montana, bagi seama ca tocmai au inflorit merii. Este o primavara tarzie, de munte, si rasfirati pe tapsanele cu iarba cruda, merii invelesc satul intr-o pace tihnita, alba si verde. Iti pare ca esti tot in raiul ala senin, sarac si darz al Tarii Motilor, numai ca la Rosia tihna e inselatoare ca o pojghita de gheata subtire si fragila. Mai intai mi-au iesit in cale casele acelea frumoase si goale, multe la numar, foarte vechi si decrepite. Pe fiecare, Prefectura pusese, aproape in deradere, un semn: "monument istoric". "Sunt ale celor care au cedat si-au vandut Gold-ului", imi spune sec Zeno Cornea, unul dintre cei mai neinduplecati luptatori din Rosia Montana impotriva proiectului devastator al companiei "R M Gold Corporation". Cand ajungi in centrul satului, gasesti o alta ciudatenie, nitel mai proaspata. Acolo, catorva case inalte, cu etaj, candva aratoase, Gold-ul le-a lipit pe fatade chipuri noi de mucava, de parca ar fi renovate; iar in spate, acoperisul e spart, se vede cerul! Este o butaforie uriasa, jenanta si sfidatoare. Pe una din casele-jucarie, scrie cam asa: "Astfel va arata, prin grija Gold-ului, viitorul Muzeu al minelor din Rosia Montana". Pai sigur, caci Muzeul de-acum, cu tot cu galeria lui romana, va fi inghitit de un val de cianura, daca i s-ar face pofta Gold-ului!
Treptat, aveam sa inteleg ca toata Rosia Montana este un Paradis decrepit, peste care pluteste de neoprit un vant de puritate si nostalgie...

Doamna Mitzi si Socrate

"Vedeti dumneavoastra, noi aici nu am fost tarani, am fost domni! Doamnele din Rosia purtau palarii de la Paris si tot ca la Paris se dansa cadrilul, caci la Cazinoul de aici aveam si o scoala de dans, asa ca noi (de fapt parintii nostri!) dansam tangou si tot ce aparea mai nou in lume, la ultima moda. Aici a fost civilizatie, draga domnule!", isi incepe povestile Mitzi Cornea, sotia lui Zeno. "Uitati, am acasa o poza de la casatoria unei surori de-a mamei, eu nu eram nascuta pe-atunci. Si toate doamnele apar in fotografie imbracate in rochii de culoare inchisa si cu guler alb, cu manusi si posete fine. Iar mama mi-a povestit mai tarziu ca doar ea, saracuta, isi uitase poseta acasa, de a trebuit sa apara in poza doar cu batista in maini, oropsita de rusine. Cam asa traiam noi pe atunci, mai demult, ca acum parca nici nu-mi vine sa cred".
Doamna Mitzi este o unguroaica intre doua varste, extrem de isteata si cu un bagaj cultural imprevizibil. Imi vorbeste si despre sfintii unguri de gheata (e nascuta pe 25 mai, de Orban, ultimul si cel mai rau dintre "sfintii de gheata"; poate asta a si ajutat-o sa treaca prin atatea). Ne plimbam agale prin satul acesta de mineri de Imperiu, atat de amestecati - romani, sasi, unguri, polonezi - si Mitzi imi explica pe indelete ce-a fost candva aici si ce-a mai ramas. Cand si cand, vreo vecina cu nume nemtesc ori slav o opreste in cale. Femeile se saluta grabite, scrutandu-se cu ochi tristi. "In iunie, cand se termina scoala", ofteaza una, "or mai pleca alte familii si-apoi altele"."Lasa, tu, ca nici p-aia de s-or bucurat la banii multi ai Gold-ului si or lasat rostul lor de-o viata intreaga nu-i vad eu bine!", rosteste indesat doamna Mitzi. Privesc odata cu ea satul pustiit si paraginit, aproape o fantoma! Si totusi, satul nu se lasa infrant...
*
"Pana in 1948, cand au venit comunistii si ne-au luat tot", isi continua Mitzi Cornea povestile, "Rosia Montana era un loc rafinat si cosmopolit". Rosienii erau printre cei mai bogati oameni din tara: aproape fiecare familie avea fie mina ei de aur, fie vreun steamp. "Aici erau bani, nu gluma, Rosia Montana a fost El Dorado-ul Europei!", exclama Zeno. "Si a fost asa din vremea romanilor. De-aia galeriile romane de la noi sunt cele mai mari din Europa. Iar la "Cazina" care e acum ruina, proprietarii de galerii isi cheltuiau candva averi intregi, in sunet de vals si de polca". Si tot in centru mai este o cladire maiestuoasa si eleganta, candva; acum, doar o umbra. "E primaria veche, construita pe la 1895 cu mesteri si arhitecti italieni" - aflu. Si chiar mai apoi, cand sub comunisti, oamenii saracisera si multi au fost schingiuiti ca sa dea cu anasana aurul familiei, Mitzi Cornea isi aminteste ca tot mai era o viata in Rosia. Oricum, nu ca viata lor asta de acum, cand de 15 ani traiesc in umbra unei Apocalipse cu termen fix. Inainte, comuna avea stadion, cofetarie, coafor si-o fanfara care canta intr-un chiosc. Iar doamna Mitzi isi mai aminteste si mocanita copilariei ei. Cu care a mers, de altfel, pana de curand. "Stiti dumneavoastra, aveam noi atunci un vecin, GalutFrancisc il chema.Era suster, cizmar adica, prieten de-al lui tata. Si asta avea un cal cu care ducea lumea de la mocanita, la Gura Rosiei. Alte mijloace de transport de acolo pana aici sus nu erau. Doar un camion al Cooperatiei, pe care soferul, mandru de el, il botezase "Marita". Si daca era iarna, Feri Baci aducea calatorii cu sania, inveliti in toluri. Iar mocanita era foarte speciala", continua doamna Mitzi. "Pentru oamenii cu bani mai multi, avea compartimente cu plus albastru. Iar pentru cei mai modesti, erau numai bancute din lemn. Si cand eram la liceu la Baia de Aries, din Gura Rosiei mergeam cu mocanita, nu cu autobuzul. Si de la mocanita veneam pe jos, sapte kilometri. Veneam tot povestind, caci eram multi, baieti si fete, si nici nu simteam. Si nici greul vietii nu-l simteam asa de tare, pentru ca ne invatasem cuminti si modesti".
*
- Pana la urma, pentru ce rezistati aici, doamna? - o intreb brusc.

Doamna Mitzi imi raspunde fara sa sovaie. "Vedeti, am citit eu mai demult intr-o carte, cugetarea asta dupa Socrate. Zice asa: "Nu-i nimeni fericit si mai ferit de patimi, ca cel ce ramane statornic in datini"". Statornica pamantului, Mitzi Cornea isi doreste sa ramana aici in pace, toata viata: sa ramana si sa priveasca taurile si izlazurile din vremea Mariei Tereza si rasaritul de soare ce-i colorat totdeauna altfel, ca picurat cu praf de aur si de argint; sau sa ramana si sa priveasca mereu Piatra Corbului, de pilda. Stanca aia din varf de munte, pe care cei de aici o umareau ceas de ceas si generatie de generatie, cu sfintenie, caci stiau nesmintit ca daca acolo se-aseaza vreun corb, atunci ceva rau trebuie sa se intample in mina. Si pe care din 2006, de cand minele s-au inchis in Rosia, nime' n-a mai vazut vreodata asezandu-se corbul...
O ascult pe doamna Mitzi, privesc dealurile verzi din jur, dealurile presarate cu meri albi, in floare. Si imi imaginez toata tihna aia curata, si la fel toate amintirile doamnei Mitzi, si impreuna cu ele cinci munti, un patrimoniu national unic in lume, cinci biserici, cimitirele si aproape tot satul - mi le imaginez schimbandu-se toate intr-un hau adanc de 8 kilometri si un lac de cianura de 600 hectare!... Apocalipsa asta programata, pandind ca un corb de pe dealuri, pare ca s-a pravalit si peste mine, strivindu-ma sufocanta si indiferenta... Daca se va intampla vreodata, toti Apusenii vor deveni neant. Poate cel mai frumos si mai vechi paradis romanesc... Ma trezesc, insa, din cosmarul crunt, gandindu-ma ca naprazna asta nu se va intampla niciodata, nu poate sa se intample! Rosia Montana - Paradisul prigonit, trebuie sa ramana a rosienilor! Si a noastra, a milioanelor de romani iubitori de istorie si de trecut.
Si pe urma, pacea curata din jur ma inveleste iar ca un abur si povestile doamnei Mitzi curg, si ele, la vale...

Strajerii lui Dumnezeu

"Obiceiul nostru cel mai de prete legat de biserica", continua Mitzi.Imi povesteste cum de Pasti, la vechea biserica romano-catolica, ridicata in vremea Mariei Tereza, flacaii implinesc un ritual foarte rar azi in tara. Mai auzisem de el doar o singura data, in Banat, la Buzias. Se numeste "Strajerii Domnului". In tot anul, flacaii din Rosia se strang la biserica in Vinerea Mare, ca sa pazeasca aliniati si cu sabii pe umeri masa ce simbolizeaza catafalcul Domnului. Obiceiul aminteste de soldatii romani care au pazit mormantul Mantuitorului, dupa coborarea de pe Cruce. "No, si-s asa de faini flacaii nostri cum stau la mormantul Domnului, tati imbracati in negru si numa' cu ceva snururi galbene la mansete si pantaloni", spune doamna Mitzi. "Si flacaii rosieni s-or purtat asa de frumos la biserica, incat i-o chemat dupa aia sa steie de straja si popa unit. Iar la anul, urmeaza sa fie strajeri si in biserica ortodoxa!"
In Rosia Montana sunt cinci biserici crestine: unitariana, calvina, romano-catolica, greco-catolica si ortodoxa. Si poate ca din traiul lor in pace impreuna s-a nascut si acest obicei ecumenic al strajerilor universali ai lui Dumnezeu.
Dar de la o vreme, cu batrana catedrala a Mariei Tereza se mai intampla ceva: ridicata sus, pe-un deal, chiar in coasta visatelor exploatari ale Gold-ului, biserica a intrat in renovare. Pare un semn bun, un semn ce sfideaza Apocalipsa de cianura, infricosata si perfida, pe care Compania ar vrea sa le-o pregateasca rosienilor care se incumeta sa reziste. Si din turnul catedralei, ceasul pentru care un anume Moldovan Janos a platit in 1860 doua kilograme de aur - ceasul cel bun al Rosiei Montana e acum reparat si el si gata sa porneasca iar!

Popa Mera si bisericuta cea noua

La Rosia Montana exista un singur loc in care cei doi rivali inegali - Compania si satenii - par sa fie intr-un soi de armistitiu tacit: este o mica biserica ortodoxa, care tocmai se construieste langa sosea, nu departe de catedrala catolica. Chiar daca aici au donat de-a valma materiale ori munca si Gold-ul si satenii, ridicarea noii biserici e alt semn bun pentru Rosia. Inca unul. Preotul de aici e tanar, se numeste Dan Mera si e fiul faimosului popa din Carpinis, parintele luptator cu cuvantul, Ioan Mera. Ce-i drept, pana la fiu, elanul bataios al tatalui pare domolit cam cu totul. Parintele Dan Mera vrea in schimb sa ramana pe un teren duhovnicesc neutru, in viitoarea sa biserica. Cand a venit aici in urma cu mai bine de zece ani, parintele isi aminteste ca Rosia Montana era ca un mic paradis. "Apoi, cu inchiderea minelor, oamenilor li s-a luat siguranta mainii de lucru si-a painii zilei de maine. Era o sursa de venit sigura. E greu. Si oamenii sunt foarte incurcati. Unii ar pleca, pentru ca nu mai au siguranta zilei de maine, altii ar ramane... E o hotarare grea". Popa Mera imi marturiseste ca si el crede ca ridicarea bisericii, inceputa in 2008, e un semn bun pentru Rosia Montana. "Ideea construirii bisericii a fost in felul urmator: in zona protejata nu le mai da bani ca sa plece, asa ca oamenii nu vor mai fi obligati sa plece, vor ramane aici si atunci nu pot sta rupti de suflet, fara o biserica". Pentru ca din cealalta zona, din a doua parohie ortodoxa, daca lucrurile vor merge rau pentru rosieni si Compania va incepe exploatarile, parohia o vor muta in Piatra Alba, la 14 km. Pana ii va fi biserica gata, parintele Mera slujeste intr-o casa provizorie. "Vin acolo cam 20 - 30 de persoane, duminica. Asta m-a surprins, pentru ca la noi la tara, in Rosia Montana, unde sunt cinci biserici, e greu sa ceri oamenilor sa lase biserica si sa vina intr-o casa. Dar asa cum au venit ei alaturi de mine si m-au ajutat, asa am eu o datorie fata de ei sa le ridic o biserica. Pentru ca oamenii din Rosia Montana sunt oameni foarte spirituali si buni la suflet, niste oameni deosebiti. Este parerea mea de preot, care slujeste de zece ani aici".

- Cum vedeti bisericuta aceasta, parinte, este un semnal ca Rosia mai are un viitor? - insist.

- Sa stiti ca sunt destui oameni care vor ramane aici. Si chiar daca ar ramane un singur suflet, biserica ii va fi de folos, ca nu va fi stricata, chiar daca Gold-ul si-ar porni marile lucrari. Apoi, mai sunt si alte parohii in Apuseni, cu doar 20 de suflete. Chiar acum s-a infiintat o parohie in care sunt 36 de familii. Dar poate la Rosia vor ramane mult mai multi, cine stie.
Parintele Dan Mera e hotarat sa ramana langa credinciosii sai. "Cat voi fi numit la Rosia, voi ramane alaturi de ei. Si eu ma consider prin nastere aproape rosian, caci sunt nascut la cativa pasi de aici, la Carpinis, in satul lui Closca", spune preotul. "Iar biserica asta este un vis al meu si al enoriasilor care mi-au fost si imi sunt devotati. Am visat mereu sa ramana ceva in urma mea, sa nu trec prin viata fara sa fii facut ceva pentru aceste locuri si pentru oamenii lor. Dar in construirea bisericii, totul a venit de la Inalt Prea Sfintia Sa Andrei, care a insistat ca oamenii care vor ramane trebuie sa aiba asistenta religioasa.
Iar a ridica o biserica este un lucru placut inaintea lui Dumnezeu. "Unde sunt doi sau trei adunati in numele meu, si eu sunt in mijlocul lor", spune Mantuitorul. Iar Sf. Vasile cel Mare ne invata si el: "Timpul inchinat lui Dumnezeu nu este pierdut. Dumnezeu ni-l va restitui ca un important castig. Fiindca toate imprejurarile care ne-au creat dificultati Domnul le va indeparta. Trupului ii va da putere, sufletului ii va da curaj, initiativelor spor bun si propasire in viata". De aceea ne-am gandit si noi sa ridicam noua sfanta biserica. Apoi, hramul parohiei noastre este Sf. Apostol Andrei, cel care in urma cu aproximativ 2000 de ani a predicat cuvantul lui Dumnezeu in Scitia Mica, in Dobrogea, sfintind primii episcopi si preoti de pe la noi. De aceea ne-am gandit ca hramul Sf. Apostol Andrei o sa fie un inceput bun pentru Rosia Montana. Timpul pe care il inchinam noi prin rugaciunile noastre sper sa fie un timp de pace sufleteasca, de liniste pentru toata lumea si sa-i dea fiecaruia intelepciunea necesara sa faca ce crede el de cuviinta, si Dumnezeu sa fie cu noi. Dumnezeu sa ne primeasca jertfa!", a incheiat tanarul preot Mera, zambind in lumina de primavara.

Epilog

Cand am plecat din Rosia Montana, soarele tocmai apunea, vopsind cerul in nuante de aur rosu, turcesc. Si parca mai apusese ceva si din tensiunea aia surda ce plutise peste sat. Oricum, intelesesem ca in lupta cu Gold-ul rosienii nu aveau de gand sa se lase. Si pe langa ei nici noi, o Romanie intreaga...

Foto: ANDREI CHERAN

Pentru ridicarea noii bisericute "Sf. Apostol Andrei", se pot face donatii la: BCR Agentia Campeni, Ro 35 RNCB 0008021203100001