"Blues-ul a pus stapanire pe mine inca de mic copil...", canta cu vocea sa blanda Charlie Musselwhite, la inceputul concertului sau bucurestean de pe 17 mai. Chiar daca s-a desfasurat intr-un club si nu pe stadion sau intr-o sala, concertul a fost una dintre cele mai frumoase intamplari muzicale din aceasta prima jumatate de an. Un an in care amatorii de muzica buna au dreptul sa fie dezamagiti: pentru show-ul Tinei Turner nu s-au gasit bani, Iggy Pop si-a anulat turneul mondial, Depeche Mode si-a amanat cateva concerte, anuntul venirii trupei AC/DC in Romania s-a dovedit a fi o escrocherie... Ca un facut, marile evenimente ale verii se opresc undeva la Praga sau Belgrad. In acest context, "Anotimpurile Bluesului" (organizat de Event Plus) reuseste cu multa seriozitate sa acopere o nisa neexploatata, aducand in fata publicului roman bluesmani americani, unul si unul. Iar Charlie Musselwhite este un astfel de nume greu, in istoria blues-ului contemporan. Considerat, alaturi de Sugar Blue, cel mai bun cantaret la muzicuta din lume, Charlie a lansat 23 de albume, a colaborat cu artisti importanti si, in plus, are o biografie fascinanta. A fost coleg de scoala cu fratele lui Johnny Cash, amic cu Elvis Presley, si l-a avut pe John Lee Hooker drept cavaler de onoare la nunta sa. In tinerete, a nimerit mai mereu in capitalele mondiale ale lumii muzicale, la Memphis in epoca pionierilor rock-n-roll-ului, la Chicago, cand legendele blues-ului cantau in baruri, si la San Francisco, in anii de aur ai miscarii flower-power.
L-am intalnit pe Charlie Musselwhite la trei zile dupa concert, zile in care s-a plimbat prin tot Bucurestiul, impreuna cu sotia sa, au ascultat lautari la Carul cu Bere, au vizitat Muzel Taranului, de unde si-au cumparat ii si discuri cu muzica traditionala romaneasca, au mers in clubul de blues "Big Mamou", unde Charlie s-a lasat induplecat si a cantat o piesa. Pe scurt, s-au simtit foarte bine. "Iubesc sa calatoresc in locuri indepartate, sa cunosc culturi, oameni diferiti. Se pare ca fiecare cultura are o muzica a lamentatiei, iubiri pierdute, regasite, timpuri grele, ceea ce este chiar esenta blues-ului. Asa ca intalnesc muzicieni din zone diferite si putem canta impreuna, fara sa schimbam un cuvant inainte." L-am intrebat daca intotdeauna calatoreste cu sotia, care de altfel este si managerul sau, si cum se potriveste un mariaj cu statutul de bluesman, care isi petrece toata viata pe drumuri. "In America, sotia mea nu prea merge cu mine, doar in calatoriile de peste Ocean, ceea ce ma bucura foarte mult. Ne-am cunoscut in '67, la prima mea calatorie in California, si ne-am casatorit in '81. E greu pentru un muzician sa intretina un mariaj, insa noi ne intelegem si ne potrivim atat de bine... Avem, ca toti ceilalti, suisuri si coborasuri in relatie, insa suntem impreuna de 28 de ani, si ne merge din ce in ce mai bine."
Charlie Musselwhite pare un personaj desprins dintr-o alta epoca, si asta nu doar prin mustacioara sa fina, prin inelele de demult sau prin vocea sa molcoma, ci, mai ales, prin povestile sale. Va propunem in continuare o incursiune in anii in care muzica nu avea nici o legatura cu campaniile de publicitate, cantece facute de computer sau videoclipuri sexy...
"Ar trebui sa-l asculti pe baiatul asta cum canta la muzicuta"
- Am citit ca aveti, din partea mamei, radacini de indian american...
- Da, insa nu am crescut in cultura amerindiana, nu am trait intr-o rezervatie, am totodata sange de german, de irlandez, italian, evreu, francez. Sunt ca o mangrova, cu toate aceste radacini.
- Memphisul era regatul lui Elvis. Cum era el in particular, era la fel de stralucitor ca pe scena?
- Aveam numarul de telefon al lui Elvis, puteam sa-l sun sa aflu unde se tin petrecerile, dar atat. Eram doar cunostinte, nu aveam legatura cu muzica lui. Elvis avea obiceiul sa inchirieze cate un loc diferit, un parculet pentru role, un cinematograf, si mergeam acolo o gasca intreaga, de la 12 noaptea la 6 dimineata. Vedeam filme, aveam Cola si hot dogs la discretie... Radeam mereu in preajma lui Elvis, si nu pentru ca era un star si voiam sa-i facem pe plac, ci pentru ca avea un grozav simt al umorului. Cand ne uitam la filme, inventa tot felul de lucruri, zicea "uite, asta o sa faca asa, sau o sa zica asta", te miri ce bazaconii, bineinteles ca nu se intampla asa, dar ne distram grozav, era un tip haios. In Memphis, erau diferite niveluri ale societatii, sus erau albii din familiile instarite, iar jos - negrii si albii saraci, denumiti "gunoaie albe". Cum ar fi Elvis si cu mine. Purtam parul mai lungut, dat pe spate, aveam vestimentatia noastra, eram niste paria. Dar cand Elvis a devenit faimos, deodata am iesit si noi afara, cu fruntea sus, pe strada, mandri. Elvis era de-al nostru. Baiatul cel bun reusise! La 18 ani am parasit Memphisul si am pornit spre Chicago, acolo unde erau nenumarate slujbe in fabrici. Nu m-am gandit niciodata ca voi face cariera in muzica, nu am avut vreun plan, credeam ca voi munci toata viata in fabrica. Dar uite ca blues-ul a pus stapanire pe mine.
- Si cand a intervenit punctul de cotitura?
- Chicago era un mare oras din nord, plin cu fabrici, spre care migrau cei din sud. Cu totii iubeau muzica lor de departe, blues-ul din Mississippi, asa ca seara mergeau la cluburi, sa-i asculte pe cei mai mari. Le ieseau mereu discuri single, de 45 de turatii, muzica lor se dadea la radio si la tonomate, iar cluburile erau arhipline. Eu mergeam unde canta marele bluesman Muddy Waters. Eram fericit doar sa fiu acolo, sa ascult muzica, sa beau ceva si sa flirtez cu fetele. Nu am indraznit niciodata sa-i spun sa ma asculte cum cant, pana intr-o zi, cand o chelnerita, cu care ma aveam eu foarte bine, i-a zis lui Muddy: "Ar trebui sa-l asculti pe baiatul asta cum canta la muzicuta". Atat i-a trebuit lui Muddy, care imediat m-a chemat pe scena sa cant cu el. A fost ca un inceput de cariera, oamenii ma chemau sa cant in cluburile lor, si asa mi s-a dus vestea. Marii cantareti de blues erau niste oameni generosi, iti intindeau o mana.
- Dupa ani lungi de alcoolism, ati invins aceasta dependenta. Cum ati reusit?
- Mai intai am inteles ca oricat de mult beam (si beam mult, crede-ma), nu mai simteam nimic din starea aia pe care o aveam in adolescenta si-n tinerete.
Fotografiile autorului
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
