Povestea unui navigator printre stele: DUMITRU-DORIN PRUNARIU

"Oricine a fost o data in Cosmos s-ar intoarce acolo oricand"

Veverita de pe planseta

- Sunteti primul roman care a ajuns in Cosmos, si asta inca de la o varsta frageda: 29 de ani. Gloria dvs. v-a umbrit biografia. Cum a inceput aceasta aventura fantastica? Cum a ajuns micul Dorin din Brasov sa viseze la spatiul cosmic? De obicei, copiii cresc cu povesti despre Fat-Frumos si Ileana Cosanzeana...

- Si eu am visat la Fat-Frumos si la Ileana Cosanzeana. Doar ca eu mai simteam si o nevoie de spatiu in jurul meu. Imi doream sa cuprind cat mai mult spatiu. Pana am intrat la scoala, noi am locuit la casa. Aveam inchiriata o casa in Darste, un sat de langa Brasov. Acolo, de altfel, m-am si nascut. Casa exista si acum si chiar am vizitat-o in toamna trecuta. De unde pe vremea copilariei mi se parea uriasa, la fel si curtea, acum totul mi s-a parut foarte ingust, mic si inghesuit. (rade) E adevarat ca si tata a avut o mare influenta asupra mea. In perioada copilariei mele mici, el era inca student (a terminat facultatea in '58) si isi lucra acasa proiectele pentru facultate. Avea o sumedenie de planse cu desene tehnice, iar eu, foarte curios, ma asezam langa el si-l urmaream cum desena. Din cand in cand, ca sa ma distreze, imi mai desena si mie, in colt, cate-un iepuras sau vreo veverita, si ma lasa sa-mi aduc "contributiile" personale, dar cu grija, tot pe marginea plansetei, ca dupa aceea sa putem sterge "capodoperele" cu guma. Mai tarziu, joaca asta cu nuante tehnice s-a transformat intr-o dorinta de a ma forma tot in zona tehnicului. In clasa a IV-a, am fost sfatuit de invatator sa merg la cercul de mecanica de la Casa Pionierilor. M-am dus acolo, numai ca acel cerc era langa cel de aeromodele. Noi pileam metale si faceam cheite, iar colegii nostri construiau avioane in miniatura, pe care le lansau in fata cladirii, de pe deal. Ceva mult mai impresionant! (rade) Asa ca, in anul urmator, m-am mutat la cercul de aeromodele.

Apt pentru stele

- Ulterior ati urmat liceul de matematica-fizica, dupa care ati intrat la facultatea de Inginerie Aerospatiala din cadrul Politehnicii Bucuresti. Cand sau cum v-ati decis ca vreti sa deveniti astronaut?

- In facultate eram tot cu gandul la avioane si elicoptere. Ideea de spatiu s-a cristalizat dupa ce am inceput sa lucrez in sectia de prototip de la IAR Ghimbav si, mai exact, cand eram la Bacau, in armata. Comandantul unitatii a venit si ne-a anuntat ca, in cadrul unui program international, Romania urmeaza sa participe la zboruri cosmice pilotate si ca se cauta candidati pentru viitorii cosmonauti.Atunci a intervenit primul declic legat de spatiul cosmic. Pana atunci el mi se parea ceva mult prea indepartat si inaccesibil pentru noi, ca romani. Si, pana la urma, eu aveam deja meseria mea - eram inginer de aviatie - iar placerea de a construi avioane si de a zbura in atmosfera era deja satisfacuta. Sincer, nu-mi vedeam alt viitor. Dar am ridicat mana si i-am spus comandantului ca vreau sa merg si eu la vizita medicala de la Bucuresti. Din motive insa cat se poate de "terestre" (rade). M-am gandit ca aveam ocazia sa mai zbor putin - fiindca aveam sa fim transportati cu un avion militar -, ca urma sa mi se faca o vizita medicala completa si gratuita la Centrul de Medicina Aeronautica - ceea ce nu putea decat sa-mi prinda bine - si, nu in ultimul rand, ca mai apucam si eu sa-mi vad sotia, care era studenta in ultimul an la Bucuresti. Dar uite cum motivele astea "terestre" mi-au schimbat viata si m-au trimis in spatiu! In prima faza, si eu si toti ceilalti colegi ai mei am fost respinsi la vizita medicala. Conditiile erau foarte dure pentru niste ingineri de aviatie. Ulterior, dosarul meu a fost reexaminat, impreuna cu alte patru, am fost declarat apt si-am intrat in detasamentul de candidati cosmonauti romani. Am inceput pregatirea, care a inclus si un cantonament la Poiana Brasov, unde aviatia avea o cabana. Acolo am facut un curs de limba rusa, cu un traducator de la Comandamentul Aviatiei Militare. Cursul asta mi-a dat cele mai mari batai de cap! Eu, in scoala, facusem franceza si germana. Oricum, in cele doua luni, ne-am ales cu un rudiment de limba: destul cat sa salutam o persoana si sa cerem cate ceva. Abia in Rusia, la fata locului, am invatat limba cum trebuie. Tot in Poiana Brasov a trebuit sa ne transformam in niste super-sportivi. Ne-a fost trimis un locotenent major karatist, care probabil ca fusese un mare bataus la viata lui si care a scos untul din noi. O tineam numai in probe de rezistenta, pe parcursul carora cadeam ca mustele si ne plezneau ligamentele de zor. In plus, ne-am insusit cunostinte generale legate de zborul rachetei, al satelitilor, de mediul cosmic. Asta la Academia Militara din Bucuresti.

Sicriul zburator

- Si-ati ajuns in Rusia...

- Da, pe 20 martie 1978. Am fost imbarcat in avion, cu familie cu tot, si trimis la Moscova.

- Au urmat restul pregatirilor, selectia alaturi de Leonid Popov si, pe 14 mai 1981, ati plecat nu numai de-acasa, dar si de pe Terra. Care sunt cele mai pregnante amintiri pe care le aveti din cele aproape opt zile pe care le-ati petrecut in spatiu?

- Prima amintire pregnanta e asteptarea din nava cosmica, pana la lansare. Practic, noi ne-am imbarcat cam cu doua ore inainte. In nava se intra printr-o trapa care se inchide pentru totdeauna. Daca intervine vreo avarie, echipajul este evacuat prin alta parte si aterizeaza cu parasuta undeva, departe de racheta. Apoi urmeaza toate procesele de pregatire a rachetei purtatoare, in cea mai mare parte, procese ireversibile. In acele doua ore, noi eram informati de la sol despre operatiunile care se efectuau in exterior. Eram imbracati in acele costume de scafandru cosmic, care sunt destul de incomode, si stateam culcati pe spate, in suportii care fusesera facuti mulaj, dupa corpul fiecaruia. Stateam, ascultam ceea ce ni se transmitea, iar, intre timp, audiam muzica.

- Un remediu bun contra fricii?

- "Frica" e un termen exagerat. Sigur insa ca tensiunea emotionala crestea, pentru ca stiam ca se apropia clipa lansarii. In momentul in care s-a dat startul, am simtit o usoara leganare. Incet, leganarea s-a transformat intr-o apasare puternica si-n vibratii. Racheta tremura in varf destul de tare, suprasarcinile cresteau si ne apasau cu aproape 4g. Tin minte ca stateam foarte incordat ca sa pot sa respir.Si, dintr-o data, am avut senzatia ca s-au oprit motoarele si ca ne prabusim. M-am uitat cu coada ochiului la Popov, care statea relativ relaxat - el era la al doilea zbor - si de la sol ni s-a comunicat: "S-a desprins prima treapta a rachetei purtatoare". Din nou, am inceput sa fim apasati din ce in ce mai puternic: ochii ne lacrimau, pentru ca ni se infundau in orbite, limba o impingeam cu dintii, in fata, ca sa nu ni se duca pe gat, respiram numai din diafragma, pentru ca pieptul nu-l mai puteai umfla, mainile le aveam sprijinite pe acei suporti, dar abia puteai sa le mai misti. Si iar senzatia aceea de cadere. In timpul functionarii celei de-a treia trepte a rachetei purtatoare, totul a fost mult mai linistit. Trepidatiile incetasera si numai suprasarcina s-a mai facut simtita. In total: 8 minute si 50 de secunde. Apoi s-a intrerupt functionarea motorului si, in sfarsit, nava noastra a fost separata de racheta purtatoare si aruncata in Cosmos. In clipa aceea, dintr-o data, in interiorul navei s-a instaurat o liniste totala. De asemenea, odata cu desprinderea navei de racheta, ne-am trezit in imponderabilitate. Toate lucrurile din jurul nostru au inceput sa pluteasca. Popov, probabil fiindu-i teama sa nu fiu impresionat de inaltimea la care eram, imi spune: "Sa nu te uiti prin hublou". Fireste ca, in secunda in care el a inchis gura, eu am si intors capul catre hubloul care era langa umarul meu drept si m-am uitat afara: jos se vedea o masa compacta de nori, dar era inca noapte si nu puteai sa deosebesti detalii. Imediat dupa lansare, am inceput testarea propriu-zisa a tuturor echipamentelor de pe nava. Cam o ora, eu am trait intr-o stare euforica: ma simteam usor, parca eram in alta lume. Dupa care, am inceput sa am o durere din ce in ce mai acuta de cap. Presiunea sangelui se face simtita in partea superioara a corpului. Singura posibilitate de a scapa un pic de acea presiune era sa ma imping cu capul intr-unul dintre pereti si sa apas cu picioarele in peretele opus.Presiunea nu se diminua, dar rezolvam, temporar, senzatia ca nu aveam cap. Nemaiavand greutate, ai impresia ca ti se detaseaza capul de pe umeri. E ceva foarte neplacut. Bref, pana pe la patru dimineata, am verificat toate echipamentele si am executat prima manevra orbitala. In acest timp, a intervenit un moment care m-a marcat pentru totdeauna: am descoperit ca unul dintre aparate iesise din functiune. Nu stiu nici acum de ce. Cert este ca nu mai puteai sa determini pozitia navei fata de directia de inaintare. Cat ai clipi, mie mi-a trecut prin minte: in caz ca ... ce vom face? Oare avem suficiente elemente ca sa orientam nava manual? Acum eram intr-un zbor real, nu in simulator, unde poti sa ciocanesti in trapa si sa zici: "Domnule instructor, mai vreau sa repetam o data faza." Atunci am realizat ca eu si Popov eram singuri si foarte vulnerabili, intr-o capsula de 2X2 metri, prinsa intre alte doua module, in total 7 metri, deci intr-un spatiu redus, si pluteam intr-un hau cosmic, unde nu exista atmosfera. Imediat trebuiau date niste comenzi, ca sa ne lamurim daca, prin functionarea altor aparate, putem sa suplinim defectiunea produsa. Stiam ce trebuia facut, insa tensiunea era asa de mare, incat am simtit ca ma detasez de mine insumi. M-am plasat intr-un colt al navei si ma uitam la baiatul acela de jos, adica eu, care cauta in documentatia de bord, apasa pe butoane si facea tot felul de alte lucruri. Dupa ce am raportat la sol rezultatele si ni s-a confirmat ca totul era bine, mi-am revenit. Dupa aceea, am trecut in modulul orbital si m-am culcat. Eram teribil de obosit. Am adormit adanc pe divan, cum ii spuneam noi. De fapt, un soi de lavita, pe care nu stateam propriu-zis, fiindca eram in imponderabilitate. Dar atat de bine am dormit, ca, la trezire, am crezut ca sunt la mine acasa si am vrut sa ma dau jos din pat. Abia dupa cateva secunde, cand l-am vazut si pe Popov plutind pe undeva, inspre podea, am zis: "Mai, stai, ca ieri chiar am fost lansati in Cosmos!".

Romania "dodoloata"

- Intre timp va schimbaserati costumele acelea de scafandru cosmic?

- Da. In modulul orbital, am imbracat un trening obisnuit, albastru, si ne-am incaltat cu niste papuci speciali. Papucii pentru Cosmos n-au talpa. N-ai pe ce sa calci, deci n-ai cum s-o tocesti. Papucul acesta imbraca piciorul ca o manusa, atata doar ca e facut din blana naturala: in prima faza, sangele vine mai puternic spre cap, partea inferioara a corpului e slab irigata si-atunci ti se face frig la picioare.

- Ati declarat, la un moment dat, ca "de acolo, de sus, Romania se vedea de marimea unei paini rumene, de casa". De vazut, o vedeati, dar de simtit, ce simteati?

- Eram foarte emotionat. "Pierdut" acolo, in Cosmos, avand o cuprindere cu-adevarat globala a ceea ce se petrece pe Pamant, te raportezi totusi la locurile care-ti sunt cunoscute, care-ti induc o emotionalitate deosebita: tara unde te-ai nascut, unde sunt persoanele dragi. Asteptam cu emotie, de fiecare data, trecerea pe deasupra Romaniei. Aspectul mai putin fericit era acela ca orbita aleasa facea sa trecem pe deasupra Romaniei pe la 7 - 7:30 seara. Soarele era pe orizont si toate impuritatile din atmosfera si norii lasau niste dare lungi, orizontale, care opacizau perspectiva. Se distingeau insa clar si braul Carpatilor, si firul Dunarii. Am fost impresionat de cat de mici si de tociti aratau Carpatii vazuti de la inaltimi cosmice. Mai aratosi sunt Alpii, si cel mai penetrant e lantul Himalayan. Dar eu tot la vederea Carpatilor vibram cel mai tare. Ca erau muntii mei!

- In tot acest timp, sotia dumneavoastra, Crina, nu si-a coborat privirea din cer...

- Norocul meu este ca si sotia mea, la baza, este tot inginer de aviatie. Am facut aceeasi facultate si am zburat impreuna la Aeroclub. Ea a zburat chiar si cand era insarcinata cu primul nostru baiat. Probabil ca asa i-a si transmis pasiunea pentru zbor, fiindca acum el e inspector de zbor. Asadar, Crina mi-a inteles "ratacirea". Iar, pe de alta parte, noi suntem o familie foarte afectuoasa, suntem foarte legati unii de ceilalti si ne bucuram fiecare de bucuria celuilalt. Iar eu m-am si straduit sa-mi suplinesc absentele, fara insa ca asta sa fie o corvoada. Din contra: asa mi s-a parut ca e normal. Am fost crescut in spiritul familiei. Mi-a placut foarte mult sa ma ocup de copii si faceam asta tot timpul cat eram acasa: ne jucam impreuna, discutam, faceam lectiile, chiar le coseam pantaloni si jachete, pentru ca m-am nascut cu masina de cusut in casa si invatasem de mic sa o manuiesc. Deci, pana la urma, mi-au fost intelese absentele in spatiu, la propriu.

In asteptarea omuletilor verzi

- Sa deplasam discutia catre o zona mai speciala: extraterestrii. Desi la vremea respectiva ati declarat ca nu i-ati vazut, credeti, totusi, in existenta vietii in Cosmos. Cum asa?

- Pamantul este o planeta a sistemului solar. Pe Marte s-a descoperit apa si se spera sa se gaseasca si urme de viata, sub o forma oarecare.Conditii ar exista. Si pe alti sateliti ai unor planete mari exista anumite conditii favorabile vietii. Dar sa presupunem ca, in clipa aceasta, viata ar exista numai pe Pamant. Insa cum putem sa nu luam in considerare faptul ca in galaxia noastra exista miliarde de sisteme stelare asemanatoare sistemului nostru solar? Cum sa nu luam in considerare faptul ca, in mod sigur, multe dintre aceste sisteme stelare au si sisteme planetare? Sau ca, in mod sigur, pe unele dintre acele planete, se intalnesc conditii favorabile vietii? Asa cum gandim noi viata, desi viata nu trebuie sa existe neaparat in forma aceasta, materiala. Din punctul meu de vedere, viata poate sa existe si sub forma energetica.

- Sunteti o persoana extrem de ocupata, domnule Prunariu. Dovada ca si interviul acesta a fost destul de dificil de stabilit. Si totusi, ce inseamna viata dumneavoastra din afara angajamentelor profesionale?

- Din nefericire, in majoritatea anului, 24 de ore nu-mi prea ajung pentru cate am de facut. Oficial sunt presedintele Consiliului Stiintific al Agentiei Spatiale Romane, dar mare parte din activitatea mea se desfasoara in afara biroului, deci ma si deplasez foarte mult, ceea ce, din nou, consuma timp. Practic, ziua mea incepe la 8 dimineata, abia la 11 seara ajung in fata calculatorului, si pe la 2:30 ma culc. Intre aceste ore, am intalniri peste intalniri. Plus deplasarile externe, generate de activitatea mea din cadrul diferitelor organizatii internationale. In 2004-2005, am exercitat functia de presedinte al Subcomitetului Stiintific si Tehnic al COPUOS (Comitetul ONU pentru utilizarea pasnica a spatiului extraatmosferic), ales prin consens de cele 65 de state membre de atunci ale comitetului, iar zilele trecute am fost confirmat in functia de presedinte al intregului COPUOS, pentru perioada 2010-2011. Acum sunt deja 69 se state membre ale acestui comitet. Sunt, in acelasi timp, reprezentant oficial al Romaniei pe langa organismele Comisiei Europene, care se ocupa de programul Galileo, de pozitionare si navigatie globala al Uniunii Europene. In rest, de obicei in week-end, sunt in turneu de vizite pe la membrii familiei.Baietii mei sunt fiecare la casa lui si m-au cadorisit deja si cu nepoti. Sotia mea este plecata de peste doi ani in Armenia, ca ambasador al Romaniei acolo. Altfel, ce sa va spun? Foarte rar ma mai apuca gospodareala si pregatesc cate-o ciorba de burta, una dintre specialitatile mele in materie de gastronomie (rade).

- Daca ati mai avea ocazia, v-ati mai intoarce in spatiu, domnule Prunariu?

- Daaaaa! (cu convingere) De fapt, eu din momentul in care am aterizat din Cosmos, am zis ca vreau sa ma mai duc o data. Cred ca oricine a fost o data in Cosmos s-ar intoarce acolo oricand. Pamantul se vede asa de frumos din spatiul cosmic! Dintr-o privire cuprinzi ceea ce se intampla in mai multe tari deodata: aici e furtuna, acolo e soare, aici e zi, dincolo e aproape noapte... Si-apoi, felul in care Pamantul se proiecteaza pe fundalul negru ca taciunele al Cosmosului iti da senzatia unei puteri, a unei energii enorme! O planeta care se rostogoleste in spatiu! Uimitor! Pamantul, rotindu-se in jurul axei lui, o data la 24 de ore, iar tu, rotindu-te cu viteza mare, intr-o ora si jumatate, in jurul Pamantului. Totdeauna cand te uiti in jos, la el, il vezi rostogolindu-se si reliefandu-ti permanent tot alte imagini terestre impresionante, de nedescris! Imaginea asta e senzationala! Ti se lipeste pe retina sufletului.