Mirela Zeta

"Azi e greu sa ii faci pe oameni sa rada"

- Personajele pe care le interpretezi in serialul "Mondenii" de la Prima TV ti-au adus o popularitate de exceptie si pe deplin meritata: talent, verva scenica, dezinvoltura, pur si simplu faci sa explodeze ecranul. Cu toate astea, lumea nu prea stie de unde ai rasarit, care ti-a fost parcursul...

- A fost un drum pe care am inceput sa pasesc inca de la patru ani, cand mi-am pus poantele in picioare. La inceput a fost dansul, baletul, probabil si pentru ca parintii mei erau mari consumatori de spectacole de balet. Si tot de la ei cred ca am mostenit si firea artistica, un soi de neastampar, de curiozitate: sa incerc si asta si aia. Asa ca toata copilaria, din proprie initiativa, am tot explorat: cursuri de dans, ore de canto, am cantat in corul de la scoala. Nu parintii au fost cei care m-au impins de la spate, cum se intampla in multe cazuri, ci eu eram cea care tragea de ei si insista. Pentru mama, cel putin, a fost o adevarata corvoada. Avea si ea serviciu, treaba pe-acasa, numai timp de umblat pe drumuri cu mine nu avea. Pana la urma, solutia a venit de la mine: m-am potolit. Febra experimentelor a trecut. Acum imi pare rau ca am intrerupt mai ales cursurile de balet. Dar cu mintea de-atunci, eu consideram ca eram deja foarte buna si mi se parea ca nu mai avea nici un sens sa ma omor exersand "port de bras" nu stiu cate ore pe zi. In imaginatia mea eram cel putin prima balerina a tarii. Faceam spagatul fara probleme, prin casa numai pe poante mergeam, ce nevoie era sa mai merg si la cursuri? Mi se parea o pierdere de timp. Ulterior am realizat ca era nevoie de mult mai multa munca si transpiratie ca sa ajungi prima balerina a tarii. Oricum, la momentul respectiv, mama a fost foarte fericita ca a scapat de drumuri. Apoi mi-am vazut de scoala si-am nascocit alte interese artistice. Dorinta asta napraznica de a ma pune in valoare nu m-a parasit niciodata. Scoala am tratat-o insa intotdeauna cu responsabilitate, fiindca asa m-a invatat mama. N-am fost un geniu, dar nici ultima din coada. Cred ca am fost printre ultimii dintre cei buni.

- Si din toate iscodelile tale artistice cum te-ai oprit la actorie? Ti-ai simtit, in sfarsit, toate valentele implinite?

- Nu stiu exact. N-a fost un moment punctual cand am luat decizia asta. Cred ca, inevitabil, incercarile mele artistice de pana atunci s-au inchegat in ceva care folosea cate un pic din fiecare. Trebuia sa ma hotarasc intr-un fel, venise sfarsitul liceului si incepeau intrebarile legate de ce-o sa fac in continuare. La varsta aia, nu prea stii exact ce vrei, ce poti si ce nu poti. Finalmente, am ales actoria. Alte optiuni nu prea existau pentru mine. Sa fi ajuns vreo contabila, pe undeva... nu se potrivea cu "nelinistile" mele artistice. Asa ca am inceput sa ma pregatesc cu mama, pentru admiterea la teatru. Ea n-are nici o legatura profesionala cu actoria, dar a fost alaturi de mine si m-a ajutat. Eu imi invatam poeziile si ma duceam la ea sa i le recit. Sau venea ea la mine si-mi spunea: "Hai, zi-mi blestemul ala de dragoste!". Apoi a venit ziua examenului si-atunci m-am trezit ca eram foarte speriata. Mi-era o frica nebuna sa nu ratez sansa asta. Am avut insa mare noroc si am intrat. Daca picam atunci, nu mai dadeam niciodata la actorie. Am zis ca, daca nu sunt in stare sa iau din prima, atunci inseamna ca nu sunt suficient de buna si n-am ce sa caut in meseria asta. Dar Dumnezeu a fost generos cu mine si ingerii m-au iubit. In 2005, am absolvit Institutul la clasa Gelu Colceag, apoi am mai facut si-un master in actorie.

- De ce atata scoala, ca sa devii actor?

- Pai, scoala e foarte importanta. Talentul nativ trebuie descoperit in toate aspectele lui, trebuie cultivat. In scoala constientizezi ce se intampla cu tine, ca interpret, ce trebuie sa faci si cum trebuie sa faci, care sunt metodele prin care poti sa obtii rezultate credibile. Pe mine, scoala m-a ajutat foarte tare sa ma adun si mi-a canalizat energia exact pe fagasul cel bun. Sigur ca e greu sa stai incuiat zilnic, vreme de 12 ore, intr-o cladire gri, in care nu patrunde lumina soarelui, dar eu zic ca merita. Am vrut sa invat pentru ca eram constienta ca nu aveam o baza extrem de solida. Aveam, ce-i drept, un univers special, care parea sortit acestei meserii, dar el nu era totul. Imi lipsea temelia. Plus ca anii aceia au fost superbi. Am dat de-o atmosfera fertila, dar si haioasa, am dat de oameni interesanti - cu o parte dintre ei sunt si acum colega.

- Capacitatea ta de identificare cu personajele pe care le joci pe micul ecran ori in teatru este pur si simplu uluitoare. Juri ca o ai in fata pe Andreea Marin sau pe Elena Udrea. Cum intri asa de bine in rol?

- Ce-mi place intrebarea! Atat in teatru cat si in film, intrarea in personaj e o munca individuala. Uneori, am nevoie ca de aer de cele trei ore de dinainte de spectacol, le simt ca absolut necesare. Alteori, n-am nevoie de atat de mult timp. Starea psihica a actorului din ziua respectiva e cruciala. Lumea in care traim s-a schimbat. Sunt mari fluctuatii, timpul e mereu insuficient, omul e intr-o continua agitatie. De-asta, si metodele de intrare in personaj s-au schimbat. Trebuie sa gasesti in fiecare zi alte smecherii cu care sa intri in forma maxima, iar, uneori, pur si simplu, n-ai ce face si iti accepti starea, asa cum e ea. Nu mergi impotriva firii, chiar daca esti moale si depresiv. Normal ca publicul nu poate fi dus de nas. Eu abia tarziu, dupa absolvire, am inteles ce-mi ziceau profesorii la clasa: ca pe scena esti gol. Si sa stii ca asa e. Se ridica dintr-o data cortina si-ai ramas "despuiat" sub ochii celor din sala. Oamenii vad dincolo de haine. Dar imi place sa cred ca publicul stie sa perceapa nuantele, ca nu judeca actorul in regim de absolut: azi nu i-a iesit asa de bine rolul, deci e un actor prost. Imi place sa cred ca publicul face diferente si intelege just notiunea de actor. Si ca nu lipeste instantaneu o eticheta. Eventual, tine eticheta respectiva in mana si mai asteapta pana s-o lipeasca iremediabil pe fruntea actorului.

- Crezi ca teatrul romanesc s-a schimbat in ultimii ani? Sunt actorii tineri capabili sa inlocuiasca vechea generatie, considerata "de aur"?

- Cred ca teatrul evolueaza si se adapteaza, in functie de evenimentele sociale, de suisurile si coborasurile economice, urmeaza timpul, iar actorii tineri sunt pregatiti pentru orice. Cred cu tot sufletul ca au capacitatea sa-i inlocuiasca pe cei din generatia de aur, desi trebuie sa tinem cont de faptul ca vremurile s-au schimbat. Cu ani in urma, inainte de Revolutie, se juca enorm in teatru. Azi e mult mai greu sa gasesti unde sa joci, in afara oglinzii din baie. Filme se fac rar, iar teatrele au bugete de criza. Astazi alergi pentru un rol, te zbati si, de multe ori, toate eforturile astea sunt in van. Eu am avut noroc. Dar putea sa fie si altfel. De pilda, acum, in loc sa stau de vorba cu tine, sa fiu acasa si sa astept sa ma sune de la o firma de casting, sa ma duc sa dau si eu o proba. Actorii tineri, in majoritate, sunt obligati sa faca si alte lucruri, pe langa actorie, din simplul motiv ca trebuie sa supravietuiasca: trebuie sa-si plateasca o chirie, sa manance, sa aiba bani de transport, sa-si puna o haina pe ei. Partidul nu-ti mai da azi nimic.Dar talente exista. Au nevoie insa de sansa. Nu stiu daca se va gasi cineva care sa-l inlocuiasca pe Rebengiuc, de exemplu. Dar de ce trebuie Rebengiuc sa fie inlocuit? Poate c-o sa se ridice un tanar actor, pe care o sa-l cheme Popescu, si care nu va juca asemenea lui Rebengiuc, dar caruia, din acest unic motiv, nu poti sa-i negi valoarea. Si inca un detaliu deloc de neglijat: actorii din vechea garda au avut timp. Noi nu mai avem. Unii mi-ar putea reprosa ca, daca vrei, poti sa-ti faci timp. Nu e asa. Azi nu-ti mai permiti sa stai sa studiezi rolurile luni in sir. Azi trebuie sa te prinzi repede si sa joci. Si-n teatru: inainte se statea in repetitii pentru o piesa si-un an si jumatate. Acum, nimeni nu mai face asta, fiindca si teatrul are nevoie de bani, deci trebuie sa dea drumu repede la piesa. Si teatrul trebuie sa produca si sa ruleze niste bani.

- Intr-o lume asa de zorita si agitata cum e aceea pe care o descrii, mai e teatrul un gen artistic care sa atraga publicul?

- Da. Cu tot televizorul, filmele si Internetul, teatrul suscita totusi interes. Uite, eu joc de patru ani in "Avarul indragostit", la Teatrul de Comedie, si, de fiecare data, sala e plina. Si cu oameni de varsta mamei mele, si cu tineri. Unii vin la teatru fiindca vor s-o vada pe Mariana Mihut, altii fiindca vor sa se lamureasca si ei ce-i cu piesa pusa in scena. Unii merg in teatre unde se fac montari in stil clasic, altii merg in cluburi, unde se face teatru underground, pentru ca vor sa bea si-o bere in timp ce-i privesc pe actori. Tocmai asta-i dovada ca teatrul se adapteaza si nu risca sa-si piarda publicul. Iar publicul, de orice gen ar fi el, vine inca la teatru fiindca are nevoie sa se identifice cu ceva, are nevoie de niste repere exterioare. Si pentru ca teatrul iti ofera sansa sa fugi din ziua de azi, din realitate.

- In martie va incepe un nou sezon cu "Mondenii" la Prima TV. Ce te-a manat ca actrita de teatru catre micul ecran?

- Eu am terminat facultatea cu asteptari foarte mari, jucam deja in teatru, dar voiam sa joc si mai mult. Tot timpul imi doresc sa fac roluri cat mai diverse, cat mai frumoase. Asta a fost gandul cu care am intrat in echipa de la "Mondenii". Cinstit. Voiam sa fac treaba si sa-mi fie recunoscuta munca. Voiam sa incerc si un alt canal de receptare, sa ma lamuresc mai clar daca lumea ma place. Si eu imi doresc popularitate. Marturisesc. Dar din cea pozitiva! Adica genul de popularitate care vine atunci cand ai facut ceva bun. Ca sunt multi care au popularitate, desi n-au nici un fel de valoare. E plin televizorul de ei! Ca actor, micul ecran e un vehicul care te expune mai repede si catre un public mult mai larg. O incercare benefica, in opinia mea.

- Totusi, distanta dintre teatru si "Mondenii" nu e prea mare? Nu e un produs prea usor, prea facil?

- Te contrazic. Sa faci oamenii sa rada e greu. Coarda sensibila, care starneste lacrimi siroaie, e mai usor de atins. Azi e greu sa faci oamenii sa rada, fiindca oamenii sunt cam amarati. Cel putin, asa ii vad eu. Ma uit pe strada si vad chipuri neincrezatoare, deprimate, flegmatice. Mi se pare ca oamenii nu mai au chef de nimic. Asa ca sa-i faci sa rada e mare lucru. In plus, ca sa imit diverse personaje, ma folosesc tot de ceea ce-am invatat la scoala - cum sa concep un personaj, cum sa ii descifrez traiectoria psihologica, cum sa-l fac sa dea impresia de coerenta. Deci, fie ca joc pe scena de la Comedie, fie ca imit pe nu stiu cine la "Mondenii", uneltele sunt aceleasi. Munca e la fel de serioasa. Poate doar mijloacele difera: in loc sa citesc o piesa, un roman sau documente de epoca, ma uit la inregistrari video si citesc articole din ziare.

- Si cand iti termini "documentarea" ce faci? Cum arata viata ta, de dincolo de ecran si de scena?

- Eu sunt o fire mai practica. Imi place sa fac. Imi place sa construiesc si-apoi sa ma bucur de rezultat.Asa ca, de pilda, ma duc acasa la mama si ma ocup de gradina. O pigulesc, ma gandesc cum as putea s-o fac si mai frumoasa, sap si plantez de zor. Apoi imi place sa fac curat prin casa. Nu suport sa puna mana altcineva pe anumite lucruri ale mele, asa ca prefer sa ma ocup personal si de aspectul asta gospodaresc. In rest, merg la film sau ma uit la DVD-uri acasa si stau cu prietenii. Pretuiesc foarte mult prietenia. Si am si norocul de-a avea un prieten adevarat. Unul da bun! Cineva care a inteles ca prietenia poate sa fie benefica. Ca merita sa lupti pentru ea.

- In "Restul e tacere", filmul lui Nae Caranfil, joci rolul unei femei iubite. Dar in viata reala, cat de importanta e afectiunea, dragostea, pentru o actrita?

- Iubirea e singurul "lucru" care conteaza. Eu, cel putin, asa consider. Poate fiindca asa am si fost crescuta. Iubirea iti da totul: si fiorul inceputului, si fericirea cuplului asezat si, uneori, iti da chiar si dezamagirea si melancolia despartirii. Iubirea are foarte multe straturi de intelegere si de acceptare a ei si a celorlalti. Iubirea e un soi de infinita cautare. E un proces miraculos de dezvaluire: a ta si a celuilalt. E de datoria fiecaruia sa exploreze iubirea. Desi e atat de greu! E o lupta aproape pe viata si pe moarte cu tine insuti: sa iubesti si sa primesti dragoste. Sa iubesti real e o provocare. Asa cum tot o provocare e si sa discerni cand dragostea e reala sau e doar auto-iluzionare. Eu incerc... Si... sunt fericita. Ei, sunt si zile cand mai cad, dar asa e in viata. Merg inainte.

Foto: Prima TV