Mircea Baniciu - "Folk-ul e un fel de a vorbi pe limba sufletului romanesc. De aceea nu va pieri niciodata!"

Il vedem din nou pe afisul Galei folk "Om bun", care are loc chiar acum, in 28 februarie, dupa ce la inceputul lunii a fost prezent alaturi de colegii sai intr-un spectacol de elita al folkului, la Sala Polivalenta. 2008 a fost un an plin de evenimente importante pentru cariera sa individuala, desi despartirea de Phoenix parea ca i-a secatuit energiile. Menestrel autentic, indragostit de poezie si muzica, Mircea Baniciu tine afisul succesului de peste 30 de ani

Pururea tanar. Si foarte linistit!

- Esti in plina forma, Mircea Baniciu. Ai inceput foarte bine anul acesta, dupa ce l-ai sfarsit foarte frumos si pe cel care a trecut.

- Anul trecut a fost foarte plin si fructuos, efervescent si plin de emotii. Am realizat primul album "Best Of...", numit "Esarfa", un alt album "Vinyl Collection", cuprinzand piesele de pe discurile de vinil ale anilor '80-'90 ("Tristeti provinciale", "Ploaia", "Secunda 1", "Secunda 2"), am avut o vara plina de concerte, la mare si in festivaluri peste tot prin tara, am facut chiar si niste reclame, dintre acelea dupa care mai ramai si cu cate un ban. Iar spre finele anului, evenimentele marcante au fost si mai numeroase. Am avut parte la Sala Palatului de un spectacol grandios "Mircea Baniciu si prietenii", in care mi-au fost alaturi o gasca mare de prieteni, dintre cei care m-au insotit de-a lungul carierei mele. Cand a trecut oare timpul? M-am simtit intre ei ca acum 20-30 de ani, uitand ca la vara implinesc 60 de ani. S-au reinfiripat chiar si niste legaturi pe care le credeam uitate, ma refer la cele cu trupa Pacifica, un grup de ardeleni din Arad, la legatura cu fostul meu coleg de Phoenix, Ioji Kappl, intors special din Germania ca sa fim parteneri intr-un foarte frumos proiect (am scos un preambul la opera rock "Mesterul Manole", urmand sa o finalizam impreuna) si la reintalnirea cu poetul Victor Carcu, autorul libretului operei si autorul versurilor pieselor de pe primele doua albume "Phoenix". Am lucrat si impreuna cu Mani Neumann, tot fost coleg la Phoenix, invitat, si el, in niste spectacole prin tara.

Fara Phoenix, fara griji!

- In formula aceasta, chiar ati mutat centrul de putere al grupului Phoenix de langa Nicu Covaci, un om talentat si tenace, dar cu orgoliu exacerbat. Asii sunt in mana ta, de data asta.

- Asa se pare, si comentariile publicului nostru (postate pe net) ne sunt favorabile. Eu nu mi-am dorit niciodata o despartire de Phoenix. Am crezut intotdeauna in indestructibilitatea acestui grup, in renasterea lui perpetua, asa cum ii e si numele. Dar oamenii au mai imbatranit, s-au "harsit in rele", iar o impacare, din punctul meu de vedere, cu liderul grupului, Nicu Covaci, nu stiu daca ar fi posibila. Eu am fost intotdeauna dispus sa mai las de la mine, dar pana la o limita. Dar dupa '90, cu Nicu Covaci am avut o relatie plina de nabadai. Intoleranta si duritatea lui au ajuns acum la extrem.

- Ruptura asta te-a motivat sa faci pasi mari inainte in cariera artistica individuala.

- "Divorturile" noastre au insemnat pentru mine un pas inainte, de fiecare data: un album nou, chiar un grup nou (Pasarea Colibri, in 1993), un spectacol one-man-show, cum a fost cel de anul trecut. Iar pentru Phoenix, de cate ori am plecat eu din trupa, lucrurile n-au mai mers deloc bine, chiar au degenerat intr-o directie total gresita. In ce ma priveste, am acumulat mai multa incredere in fortele proprii, desi o cariera solo e mult mai complicata decat una intr-un grup, unde solicitarea si asteptarile nu sunt atat de coplesitoare. Imagineaza-ti cum m-am simtit eu in 1977, cand toti membrii Phoenix, in afara de mine, au fugit din tara, iar eu m-am trezit singur pe scena, obisnuit fiind sa am in spate o intreaga formula orchestrala (pe care, de altfel, n-am mai reusit s-o recompun pana azi). Un spectacol se poate naste mult mai usor atunci cand sunt mai multe personaje pe scena. Monologul e mult mai greu de sustinut, mai complicat ca formula artistica si ca adresa pentru public.

- Spectacolul din decembrie a dovedit ca ai alaturi multi prieteni, toti foarte buni profesionisti: Ioji Kappl, Costin Petrescu, Mircea Vintila, Marius Batu, Ioan Gyuri Pascu, corul "Allegretto" si trupa "Pacifica", Teo Boar, Cristi Iorga, Marian Mihailescu si Vlady Cnejevici. Printre ei, si fiica ta, Ana Baniciu, in varsta de 16 ani, aflata la inceput de drum, dar cu o educatie muzicala solida in spate. Te simti implinit artistic si prin ea, gandindu-te ca te urmeaza pe scandura scenei?

- Ana e o minune de fata. Ma mosteneste, in ce priveste muzica, iar in celelalte aspecte, as spune ca imi mosteneste partile bune. Sper ca in continuare sa se dezvolte la fel de frumos ca si pana acum, sa aiba o ascensiune lina, fara asperitati, desi scena muzicala romaneasca e destul de alunecoasa. Este eleva la Liceul German si face si pregatire muzicala in paralel, studiaza pianul de la cinci ani si canta in corul "Allegretto" . Mi s-a parut extrem de important sa veghez asupra educatiei sale si sa o sfatuiesc cat pot de bine, dandu-ma chiar si pe mine ca exemplu. Eram student la Arhitectura, in Timisoara, cand am intrat in trupa Phoenix, si mi-a fost destul de greu sa ma tin si de facultate, sa si cant. Dar am absolvit facultatea, rezistand pana la sfarsit, si asta pentru ca eram un pusti destul de talentat. Ma bucur ca am facut Arhitectura, cred ca asta mi-a structurat oarecum viziunea asupra lumii. Chiar daca n-am practicat niciodata aceasta minunata profesie, ci am trait din cantat.

- Iti lipseste planseta?

- Da. Desi pentru unii pare greu de imaginat, ma asez din cand in cand in fata ei si mai desenez.Comunic cu fostii mei colegi, toti profesionisti de marca, mai toti emigrati in alte tari. Ma mai cheama la cate un simpozion al Uniunii Arhitectilor sau la cate vreo chermeza, desi eu le spun ca nu mai am de mult lucruri comune cu arhitectura... "Ba ai, mai multe decat crezi", imi spun organizatorii, fosti colegi de-ai mei, "pentru ca toti iti ascultam muzica!". Cumva, eu am ramas mai mult prezent in viata lor decat ei intr-a mea, pentru ca sunt mai mediatizat. Mi-ar fi placut sa fac si arhitectura, cativa din fostii mei colegi au facut chiar lucruri extraordinare. Bine, avem exemplul lui Andries, care le face foarte bine pe amandoua: si muzica, si arhitectura. Mai e si Doru Stanculescu, si el tot arhitect... Cariera mi-am construit-o, e adevarat, cu atentie, dar si cu teama, as putea spune, pentru ca lucrul de care mi-a fost cel mai tare frica in viata a fost saracia. Pentru un Leu (sunt nascut in 31 iulie 1949) e chiar o adevarata spaima asta, ca sa nu mai vorbesc ca in copilarie si adolescenta am dus-o foarte greu. Am avut o copilarie fericita, in cartierul elisabetin, de langa complexul studentesc timisorean, dar cand am intrat la liceu, mama a facut eforturi supraomenesti ca sa-mi cumpere o chitara pe care mi-o doream enorm, iar in timpul studentiei am trecut prin momente de multe ori jenante, tocmai pentru ca familia mea nu a avut cine stie ce posibilitati materiale. Si mi-am spus, de atunci: "Asa ceva n-o sa mi se mai intample niciodata!". Si am trait din muzica, chiar destul de bine.

- Chiar daca folkul a avut, si el, ca si alte genuri muzicale, perioade de cadere.

- Da, cel putin dupa Revolutie asa a fost. Dar tot tinerii, carora folkul le exprima cel mai bine sentimentele, iubirea si spiritul rebel, l-au ridicat de la pamant si l-au resuscitat. La spectacolele noastre vine lume de doua feluri: cei pentru care muzica noastra a insemnat tineretea lor, si tinerii de astazi, care gasesc in cantecele noastre directii de gandire, de intelegere, intr-o societate inca neasezata si nedreapta cu ei. Folkul este un fel de a vorbi pe limba sufletului romanesc, iar asta explica revirimentul lui extraordinar: cele mai multe spectacole si festivaluri sunt de folk, iar salile la aceste evenimente sunt intotdeauna pline. Liceenii si studentii ne fredoneaza slagarele de acum 20-30 de ani. Numai in februarie au fost programate doua evenimente majore pentru folk: un concert urias la Sala Polivalenta si Gala "Om bun" la Sala Palatului. Lumea s-a saturat de muzica isterizanta, vrea un pic de liniste in tot balamucul de zi cu zi. Folkul si jazz-ul le ofera asemenea momente speciale. Anul trecut am fost la festivalul de jazz de la Garana, ca spectator, iar imediat dupa aceea, a urmat un festival de folk, la care a ramas acelasi public tanar avid de muzica de calitate.

- Pe scena ai fost dintotdeauna un adorat al publicului, mai ales al celui feminin... Dar cum te-ai strecurat printre capcanele vietii?

- Eram un baiat simplu si foarte modest, foarte... la locul meu. Nici nu stiam ce drame sentimentale declanseaza aparitia mea pe scena, in fata adolescentelor de atunci. O doamna redactor de la Televiziunea nationala mi-a declarat, de curand, chiar in fata fiicei mele, ca ma iubea in taina, ea si toate colegele ei de la redactia muzicala de pe atunci. Sau o doctorita stomatolog, trecuta de 40 de ani, care-mi marturisea ca era pustoaica si dormea cu poza mea sub perna, sau o alta, directoare de banca, care lua cu ea un disc de-al meu cu autograf peste tot, ca pe un trofeu. Cred ca tocmai naivitatea mea si increderea ca pana la urma binele invinge m-a facut sa trec prin incercarile de tot felul de care am avut parte in viata. Mi-am impus sa uit lucrurile urate si sa pastrez in amintire doar lucrurile frumoase, intamplarile pozitive. Nu mi-a fost usor, pentru ca intamplarile negative te marcheaza mai mult decat cele pozitive. Nici acum nu-mi este usor, dar ma gandesc ca intotdeauna, dupa ploaie, iese soarele. M-a ajutat si Dumnezeu, si prietenii buni pe care i-am avut alaturi, asa ca un cat de mic inteles si rost al vietii am gasit mereu. Din fericire, n-am ramas niciodata pentru prea mult timp scufundat in stari vecine depresiei sau in melancolii prelungite.

- Crezi ca familia ingradeste libertatea unui artist, sau, dimpotriva, ii este necesara, ca punct de sprijin in momentele de nesiguranta, de deriva artistica?

- Familia este extrem de importanta pentru oricine. O spun cu mana pe inima, tocmai pentru ca eu mi-am inceput viata de familie foarte tarziu. Inainte de asta, mi-am dorit libertatea, mai tare ca orice.In spatele acestei dorinte, se ascundea si teama de a nu mai da gres: fusesem casatorit o data, la inceputul anilor '80, dar casnicia mea s-a dovedit un fiasco, iar familia pe care mi-o doream, o iluzie. Am iesit destul de "sifonat" din acea relatie, am suferit profund si chiar mi-am promis ca n-am sa mai fac gestul acesta niciodata. Abia dupa 40 de ani, am iesit din viata de "gasca", dintre prieteni, amici, cunostinte, chefuri si cantari care-mi populau integral viata, si am gasit un suflet doar pentru mine, o partenera care sa ma inteleaga, sa ma sustina si sa ma accepte asa cum sunt, fara sa ma acapareze total. Si sa-mi faca si un copil, fara a pretinde macar oficializarea relatiei noastre. Stie ca mai mult de jumatate din zilele dintr-un an eu mi le petrec pe drum, in hoteluri, la repetitii si in turnee, si nu protesteaza. Iar eu stiu ca atunci cand ma intorc acasa, ma va intampina cu zambetul ei luminos, si nu cu reprosuri ori priviri taioase. Chiar daca nu avem acte, Adina este sotia ideala pentru mine, iar Ana, fiica noastra, e un copil minunat, care ne fericeste zilele.

- Niciodata sa nu spui "niciodata"! Ce te-ar putea determina sa o "comiti" din nou?

- Sunt multe lucruri care m-ar putea determina in acest sens. Poate chiar am sa-mi calc promisiunea, dar cand se va intampla asta, va fi o surpriza...

- Uriasa...

- Nu vreau sa las sa se inteleaga ca dispretuiesc peticul acela de hartie care oficializeaza o relatie dintre un barbat si o femeie. Tot asa cum nu trebuie sa se ia toata lumea dupa mine pentru ca, pana la urma, totul tine de sansa de a intalni persoana potrivita tie.

Cu toate panzele sus!

- Sa vorbim si despre un alt fel de dragoste care te inconjoara: cea a publicului, constanta de atatia ani. "Va iubim si trebuie sa continuam!" ai spus, impreuna cu prietenii tai de scena, la inceputul concertului de la sfarsitul anului trecut. Este dragostea publicului o motivatie pentru un artist?

- Este cea mai importanta. Simti energia asta teribila care vine dinspre sala, ca raspuns la sentimentele pe care le exprimi tu, pe scena.Si nu poti decat sa i te supui. Cu voluptate! Si sa dai tot ce ai mai bun din resursele tale artistice, ca sa-i satisfaci pe cei care au venit sa te vada si sa te auda, lasand acasa toate neajunsurile, frustrarile sau problemele lor de zi cu zi. Incepand de la cluburi si pana la salile mari in care am cantat, cand lumea ma aplauda si se ridica in picioare pentru mine, la sfarsitul spectacolului, traiesc un sentiment fantastic de bucurie. In urma concertului de la Sala Palatului, in care am abordat un repertoriu special, incercand sa le aduc aminte fanilor mei de Pasarea Colibri, de Baniciu anilor '80 si, bineinteles, de Phoenix, multi au venit la mine in culise, mi-au pus mana pe umar si mi-au declarat ca au trait cele mai frumoase momente din viata pe muzica mea. Sau imi scriu pe site-ul meu mesaje de genul "Teteo, esti minunat! Ne-ai facut sa plangem de bucurie!". Nu-i un lucru de nimic. Sunt niste dovezi de dragoste nepretuite. Si ma fac sa doresc in continuare sa-mi pastrez aceasta relatie, cat pot eu de mult, sa-mi pastrez prospetimea stilului si sa incerc sa nu-i dezamagesc. Daca as fi crezut o clipa ca nu mai sunt la inaltimea asteptarilor, as fi cedat locul altora mai tineri, asa cum multi dintre ai nostri au facut, si m-as fi apucat de altceva, sa compun, sa fac manageriat artistic, inginerie de sunet, studio de inregistrari, altceva decat sa ies pe scena. Dar reactia publicului este atat de puternica, incat simt clar ca nu este momentul sa cedez.