"Singurul lucru care ne tine sa nu cadem in deznadejde este credinta in Dumnezeu si preotii din bisericile romanesti"

SCRISOARE DIN ITALIA

Va scriu aceste randuri cu sinceritate si suferinta, pentru a le impartasi tinerilor romani care vor sa plece din tara adevarata fata a visului de emigrant. Eu insami fac parte din aceasta tagma dispretuita, sunt venita la munca in Italia si vad zilnic pe chipul conationalilor mei doar suferinta, doar durere, doar lacrimi si dor profund de tot ce inseamna acasa, tara pe care ai lasat-o in urma cu bucurii si necazuri, cu prieteni si rude dragi.
Nu ma feresc sa spun ca ii judec cu multa asprime pe toti acesti guvernanti care n-au vrut si n-au putut, in cei aproape douazeci de ani de la revolutie, sa faca nimic pentru poporul lor. S-au batut cu pumnul in piept ca i-au invins pe comunisti, dar in sufletul lor erau mult mai comunisti decat predecesorii lor din prima linie, dorind sa le ia doar locul si privilegiile.
Pentru ce s-au jertfit, in decembrie '89, acei tineri? Ce s-a intamplat cu visele lor? Oare asta au vrut, sa plece din tara, sa lucreze pentru straini? Nu doresc nimanui umilinta strainatatii, dispretul inclus in simbrie, desi femeile, mai ales romancele noastre, sunt harnice, miloase si bune, ii ingrijesc pe batranii din familiile unde sunt angajate ca pe propriii lor parinti, lasati departe, acasa, singuri si pustiiti.
Dar asta nu este tot. Si mai dureros este faptul ca atatea femei au parasit Romania, lasandu-si copiii fara sa-i vada cum cresc, fara sa le poata fi alaturi cand sunt bolnavi sau cand la scoala sunt premiati si n-au parinti care sa ii laude, sa ii stranga la pieptul lor. Aceste mame nefericite nu-i mai pot educa, i-au lasat in grija bunicilor sau a unor persoane straine, bunici care la randu-le ar avea nevoie de sprijinul fiicelor si fiilor ratacitori.
Ma simt asa de intristata cand ma gandesc ce tara frumoasa avem, ce nobila, ce bogata, si cum familiile pentru care lucram aici (persoane intelectuale), ne intreaba: "In Romania se pot face facultati? Exista spitale, hoteluri moderne, teatre?". Doamne, cat suntem de mici, cum suntem de desconsiderati ca popor, cum nu ne apara nimeni demnitatea, cultura, credinta, identitatea...
Ma simt atat de indurerata cand povestesc, uneori, cu alte femei plecate din Romania, si ele incearca sa-mi spuna, jenate, ca batranele pentru care lucreaza nu le dau sa manance, daca intarzie cu 2-3 minute peste ora de program, nu le mai vorbesc toata ziua, ca uneori stau in case inghetate de frig, ori dorm in aceleasi camere cu batranii bolnavi de care ingrijesc. Nu mai vorbesc ca daca incerci sa-ti ceri unele drepturi inainte de vreme, pentru a-ti plati contributia necesara intocmirii de documente, te ameninta ca daca nu-ti place, poti pleca de a doua zi. Se intampla povesti incredibile aici. M-am simtit daramata cand am auzit o romanca spunand ca de foame mananca uneori conservele pe care stapana le cumpara pentru caini. Si ca nu sunt chiar rele!
Cand ma gandesc ce tineri avem, ce potential intelectual, cat este de avansata si bine structurata scoala romaneasca, ce carte fac copiii nostri, care cunosc la perfectie 2-3 limbi straine, care opereaza in lumea calculatoarelor inca din clasele mici. Copii de exceptie, dar fara nici un viitor, din moment ce parintii le sunt plecati in lumea cea larga ca sa castige un ban.
Pentru romani, strainatatea este o himera. Doar traind aici, in Italia, de exemplu, vezi cat este de trist, cat este de indurerat sufletul acestor femei, care in zilele libere (joia dupa amiaza si duminica), daca ploua sau este frig, trebuie sa iasa totusi din casa, pentru ca stapanele au impresia ca daca nu pleci, astepti sa-ti dea de mancare in plus, si asta nu intra in intelegerea initiala. Joia si duminica, parcurile si bancile din orasele italiene sunt pline de femei si fete din Romania, care in loc sa se bucure de ziua de odihna, isi plang necazul si umilintele. Ce fete triste, ce ochi inlacrimati, ce deznadejde pe chipul acestor femei, multe dintre ele absolvente cu studii superioare, plecate in cautarea norocului.
Cei de varsta mea (peste 50 de ani) ne vom intoarce acasa sigur, pentru ca ne asteapta "ceva" acolo, un rost agonisit de-a lungul vietii, dar tinerii? Pe ei nu-i asteapta nimic. Viitorul lor nu intereseaza pe nimeni. Chiar nu este nimic de facut?
Sunt mama unei fete de 22 ani, care studiaza la Londra (cu bursa de studii) si pentru care am venit sa muncesc in Italia. Intreband-o ce viseaza sa faca dupa ce termina facultatea, mi-a raspuns cu o patima care mi-a adus lacrimile pe obraz: "De-abia astept sa termin si sa ma intorc acasa, in Romania, sa pun in aplicare ce-am invatat aici. Nu vreau ca strainii sa beneficieze de inteligenta noastra, vreau ca Romania sa se foloseasca de noi, acolo, acasa, unde ne este locul".
Am scris aceste randuri cu gandul la adolescentii naivi care cred ca Occidentul e paradisul, cu gandul la guvernantii care conduc destinele tarii si nu fac nimic ca sa aduca tinerii inapoi.
"Italia"! Singurul lucru care ne tine sa nu cadem in deznadejde totala este credinta in Dumnezeu si bisericile ortodoxe pe care preotii romani veniti alaturi de noi, din tara, le-au transformat in "acasa", in locuri de rugaciune, dar si de comuniune morala si sufleteasca, indemnandu-ne prin harul si rugaciunile lor sa mergem mai departe, sa mai rezistam inca o saptamana.
Dumnezeu sa ne binecuvanteze pe toti.

MANDOC VIRGINICA, Roma

(Eu sunt una dintre persoanele norocoase, cu loc fix de munca in Italia, dar trista pentru cei din jurul meu, pentru aceasta deziluzie ce se cheama munca in strainatate. Cu mare placere citesc - uneori recitesc - revista dvs. aici, in Italia, la Roma. O cumpar saptamanal si sunt fericita cand vad ca romanii de aici cauta la toate chioscurile publicatiile din tara si sunt interesati de ce se intampla in Romania. Nu e totul pierdut.)

Foto: Photoland/Corbis