Sufletul Craciunului

Povesti de dragoste prin scrisori

Amintiri de la marginea lumii

M-am mutat in Canada, la capat de lume, si in fiecare an, in preajma sarbatorilor de Craciun, incepe periplul calatoriilor printre amintirile ce deschid ferestre spre anii copilariei, spre crestele singuratice ale Apusenilor, unde albul stralucitor al zapezii scalda panta vazduhului, de la varfuri pana la poalele muntilor. De jur-imprejur se itesc casute micute de lemn, cu ferestre oblonite, cu gardurile aproape acoperite de zapada, cu dantelaria turturilor de gheata sub povarnisul pietrelor,pe unde valea curge linistita si surazatoare, ca un parau cristalin ce adapa moara cea veche. In mijlocul satului, pe o colina inalta, se ridica spre cer clopotnita bisericii. Arcadele intrarii sunt roase de vreme, treptele de piatra s-au tocit sub povara milioanelor de pasi ce au trecut peste ele, timp de peste sapte sute de ani. Pasii mei trebuie sa fie si ei acolo, undeva, incrustati. La fel trebuie sa fie prezente si colindele noastre, pe care le cantam la ferestruica de lemn, de unde ecoul ducea o farama din glasul nostru spre acea luminita ce traversa biserica, pana la icoana nasterii Domnului.
Oriunde ne-am afla, oricat de ocupati am fi, zidurile departarii nu ne pot impiedica sa privim inapoi, la acele nopti albastre, de sarbatoare; la acele clipe cu cerul plin de stele, cu zapezi pana la subsuoara gardurilor, in locuri necuprins de frumoase. Este minunat sa avem acest colt de rai, din albumul copilariei, unde ne putem trimite dorul si gandurile, spre acele locuri sublime unde amintirile sunt libere sa se plimbe prin muzeul copilariei lor, prin pridvorul de lumina care acum ne incalzeste singuratatea clipei si a departarii.
Steaua nasterii pruncului vrea sa ne aduca pentru o clipa frumusetea trecutului, emotiile si sentimentele traditionale. Sa aduca putina culoare in pustiul inimii, la emotiile noastre pe meleaguri straine. Iata-ne in preajma Craciunului, cand mama ne spunea ca trebuie sa postim, sa fim mai cuminti, ca se naste pruncul Iisus. De cum incepea postul, incepeam colindele, seara de seara, le repetam sub glasul bland al mamei.
Cand intunericul cuprindea vazduhul in seara Craciunului, cand cerul isi cobora stelele spre satul nostru, din acea clipa incepea drumul colindelor. Baietii mai mici duceau Steaua, altii erau imbracati in strai romanesc, intruchipand craii de la rasarit, cei mai mari erau imbracati in cojoace de oaie prefigurand ciobanii de la stana. Noi, fetele, imbracate in cojocele albe, ne grabeam pasii marunti spre casele oamenilor, sa fim primele care le vestim nasterea pruncului Iisus. Eram asa de absorbiti in bucuria noastra de a colinda, incat timpul parca se oprise in loc, nimic nu conturba linistea inserarii, doar pasii nostri micuti scartaiau zapada, facand carare de la ulita la geamul casei.Odata ajunsi, ne dadeam tonul colindului in gand si, cu chipul transfigurat de bucurie si emotie, ne impreunam manutele in fata si, in linistea noptii albe, firul subtire al glasurilor noastre canta: "Steaua sus rasare, Ca o taina mare, Steaua straluceste si lumii vesteste".
In acele momente unice, aveam senzatia aproape fizica a prezentei lui Dumnezeu. Cutremurati de emotii, ne plecam fruntea pe pervazul ingust al ferestrei, ca sa auda colindul nostru gazdele, dar mai ales Maica Domnului si Pruncul. Intr-atat de mare era clipa, caci iata, seria sentimentelor s-a transmis in timp, peste mari si tari, pana in clipa de fata, cand in preajma Craciunului, se deschid acele ferestre ce dau spre alte lumi, transpunand in imagini grupul acela de prunci marunti, conturul acelor casute de lemn, cu geamurile minuscule, dantelate de sticlaria turturilor, langa care colindam fericiti.
Au trecut de-atunci zeci de ani si parca a trecut doar o zi. Sunt cele mai frumoase, cele mai vechi, cele mai perfecte amintiri pe care le-am visat de mii de ori si pe care n-am reusit niciodata sa le descriu in maretia lor reala.
Oare cum ar fi fost daca nu am fi avut asemenea frumuseti in pridvorul Craciunului? Cat pot fi ele de colorate si de stralucitoare, cat de frematatoare si de iradiante, ca sa te fericeasca intr-atat, incat sa simti si acum, dupa zeci de ani, fiorul din adierea fierbinte si ispititoare a mirosului de brad, a fumului de lemne arse, a caldurii din casa, a acelui sentiment de sarbatoare, de acasa, de bine, de imbratisare. Rasare soarele aflandu-ma la marginea departarii si imi zic: "cat de frumos am trait in zilele acelea...". Apune soarele si imi lipesc fruntea de pervazul ferestrei de la care in fiecare an, in preajma Craciunului, imi trimit gandurile inlacrimate intr-un colind de dor.
MARIA SAVA

Scrisoare catre prietenul de departe

N-am mai fost cam de multa vreme pe-acasa. Mi-e dor in fiecare zi, in fiecare clipa, cu cat se inmultesc firele de nisip ce masoara timpul dus, cu-atat chemarea aceea de demult, ca un ultim strigat disperat pe care nimeni nu-l aude, este mai puternica. Ei, dar cred ca iti vorbesc despre lucruri cunoscute prea bine. Amandoi suntem cumva captivii aceluiasi joc de sotron, in care ne-a ademenit viata. Te trezesti de dimineata, privesti patratele cu laturi strambe, schitate dinaintea ta de o mana nevazuta, apoi arunci piatra si incepi sariturile intr-un picior, obsedat de aceeasi idee: sa nu te-mpiedici, sa nu-ti pierzi echilibrul. Asta se intampla insa cu toti, de cand lumea.
Ttii, azi-noapte a nins ca-n copilaria noastra. Mai tii minte iernile acelea cu zapezi grele, cazute peste lume ca o ninsoare cu ingeri? Zapezile noastre de altadata Zilele incepeau zgribulite, cu pasi sovaielnici prin camera rece, indreptandu-se catre soba, pentru a prinde in palme ultimele palpairi de cenusa ale focului de aseara. Dupa un ceas, flacarile muscau iarasi lemnul umed, tiuind "a vreme", si ni se parea ca soarele ce patrundea alene printre florile de gheata de pe geamuri avea sa prefaca in aschii coltii iernii. Inchipuiri de copii naivi! Caci doar putin mai tarziu, dupa cazna trasului la saniuta si a rostogolului prin nametii drumului devenit derdelus, degetele intepenite nu ne mai ascultau si singura scapare o aflam tot acolo, langa soba pe care aburea imbietor oala cu mancare, vrajita de mama cu nu stiu ce descantece si ierburi.
In satul nostru de pe Valea Buzaului, care tragea fudul cu coada ochiului spre orasul aflat la doar o ora de mers cu trenul, traditiile vechi mai traiau asa, vag, in amintirile parintilor si-n intelepciunea batranilor. Dar traiau! Mai stii cum, pe-atunci, ni se involburau in minte, nu tocmai deslusit, imaginea Craciunului, cea a Ignatului si cea a lui Mos Gerila? Ma trezeau uneori, pana sa se-nroseasca zarea inspre rasarit, tipetele vestitoare de moarte ale purceilor sacrificati prin sat. Se-amestecau deodata in mine zvonul de sarbatoare neinteleasa, tupilata in semne ciudate, cu alt semn, salbatic, al mortii pe care o adulmecam in aerul spart de durere, la fel ca fiara tanara, plecata dupa prada. Un fel de neliniste si nerabdare se cuibareau in mine, pana cand, dupa doua-trei zile, acelasi fapt neinteles si tragic isi facea intrarea si-n curtea noastra. Tot pe furis, ritualul multisecular fiind tradat doar de acelasi strigat ascutit, curmat de taisul alb al cutitului lung si ingust. N-aveam timp sa ma gandesc prea departe. Cu ochii carpiti inca de somn, ajungeam in curtea pasarilor, cand cel sacrificat era deja rasucit deasupra gropii cu talas, in flacari, pentru ca apoi sa fie saltat cu opinteli, pe poarta scoasa din tatani si culcat alaturi, unde incepea, pentru mine, un fel de lectie de anatomie neobisnuita. Din cand in cand, barbatii se opreau sa cinsteasca animalul rapus, cu cate-un pahar de tuica fiarta si sa cerceteze in maruntaiele lui vremea anului ce sta sa vina in curand. Imi revenea "placerea" de a rontai pofticios soriciul proaspat, anume ales ca sa fie cat mai fraged si, nu dupa mult timp, iarasi imi fremata pantecele la mirosul jumarilor cu mamaliga rasucita mestesugit de mama; asta era ceea ce se numea pomana porcului. Ti asa, ca prin farmec, teama nelamurita si zvonul de moarte se risipeau departe, in cele patru zari. O vreme, am crezut ca ziua in care se taie porcii in sat inseamna Craciunul. Venea, insa, Ajunul si el ne purta in pragul altui eveniment deosebit. "Mergeti cu "buna-dimineata"?", se prefaceau indiferenti mama si tata, privindu-se fugar, ca din intamplare. Eu si sora-mea ce sa fi zis? Maraiam un "da" mai mult de nevoie decat de voie si scotoceam prin minte dupa versurile colindului caruia-i ziceam "buna dimineata". Ne invatase bunica. O mana de om, nestiutoare de carte, dar puternica si muncitoare cat sapte. Asta ne invatase: "buna-dimineata", "Tatal Nostru" si un cantecel taraganat, cu versuri din Bolintineanu, "Muma lui Ttefan cel Mare". Tin minte ca, scolar fiind, mi se nazarise ca trebuie si ca pot s-o invat pe bunica sa scrie si sa citeasca. "Uite, mamaie, asa si-asa si-asa!", ii aratam eu ce-nvatasem la scoala si o intrebam daca a-nteles. "De, ce stiu eu?", sovaia ea, usor buimacita, dar si furand cu coltul gurii un zambet coborat din gandul ispititor ca, uite, chiar si ea, batrana neumblata prin scoli, ar fi fost in stare, la o adica, sa scrie si sa citeasca. Bineinteles ca treburile casei dadeau navala peste ea si naluca unei vieti niciodata traite era alungata cat ai clipi de cotcodacitul necuviincios al vreunei gaini abia ridicate de pe cuibar. In asemenea conditii, si dascalul din mine se dadea batut, plictisit de evidentul "dezinteres" al bunicii, ce nu se lasa scoasa la tabla.
Dar iti vorbeam despre Ajunul Craciunului. Nu stiu de ce, o rusine cumplita dadea peste mine si peste sora-mea, tocmai cand venea momentul sa ne apropiem de fereastra, cu cererea invoirii de a colinda: "Zicem?". "Ziceti, ziceti!", ne indemnau de dincolo mama si tata. Iar noi, cu glasurile tremurande si inecandu-ne la fiecare vers, incepeam, zambind manzeste: "Buna dimineaaata la Ajun/ Ti maine la Mos Craciun!". Ne-alegeam cu cativa lei, mai primeam si de la mamaie si de la vreo vecina nimerita la noi ca din intamplare, cu noaptea-n cap, sa asculte tanguiala noastra. Cum, necum, pana la urma, totul se termina cu bine, si gandul ne zbura la saniuta si la cozonacii pe care mama se pregatea sa-i puna la cuptor. De-abia acum se vestea cu-adevarat Craciunul, si-o framantare, un neastampar imposibil de stapanit ne facea sa ni se para ca lumea e mult mai larga decat pana atunci si ca, de fapt, ne apartine, cu totul, noua. Doar eram copii, nu? Iti amintesti si tu toate acestea, draga prietene, sunt convins! Oare cate veacuri si zapezi si uitari se vor fi scurs de-atunci peste lume?
ADRIAN-NICOLAE POPESCU