Biserica din lemn de cer

La Slobozia, in inima Baraganului

O poveste scrisa la doua maini

Rar intalnesti o biserica atat de frumoasa in simplitatea ei. Bisericuta "Buna Vestire" din Slobozia e ca o mica bijuterie gasita in cutia cu amintiri a bunicii. Cladita modest, din barne suprapuse si acoperis de sita, cu pridvor taranesc si doua ferestruici albastre, iti vine sa o decupezi si sa o iei acasa, indesand-o usor vinovat in buzunarul de la piept. In Slobozia i se spune "biserica cea noua", desi e veche de la 1737, de pe vremea cand mosnenii liberi din satul vecin, Poiana, au construit prima biserica "megieseasca" din Baragan. Sa fi stiut ca ea va fi mutata, candva, la oras, poate i-ar fi lasat lemnul viu, nejertfit, in padurea de stejari seculari...
Adusa din sat, din Poiana, desfacuta si recladita de mai multe ori, cu oprelisti si intamplari din cele mai grele, biserica "Buna Vestire" din Slobozia e ridicata dintr-un lemn care nu se mai gaseste demult in Baragan: stejarul de cer. Din fosnetul padurii de altadata, din taria si nepatrunsul ei, au mai ramas doar varghile (grinzile) imbinate la capete in tancuri (cheotori), potrivite numai din barda si secure, acoperisul in patru ape, crucile incizate din pridvor, deopotriva cu alte insemne cristice (pestele, pasarea, soarele din glastra) si braul in torsada - funia, Sanul lui Aavram sau Vesnicia.
Liberi, mandri si nesupusi cuiva, mosnenii poenari nu puteau gasi un lemn mai mistic, mai trainic si bineplacut lui Dumnezeu decat lemnul de cer. Lemnul inaltarii si al rugaciunii liturgice.

Arca lui Noe

In mijlocul orasului galagios si aglomerat, bisericuta "Buna Vestire" se adaposteste, retrasa parca in ea insasi, ocrotindu-si matern si la vedere bogatia unor stergare si vechi icoane taranesti, ferestrele mici si iconostasul stralucitor, de o frumusete care iti taie respiratia, in culori rar intalnite, de galben si ocru, de auriu si solar, asemenea spicelor de grau reunite intr-o savanta cruce agrara, ce sta atarnata pe grinda principala de la intrare.
In fata noastra, emotionat si pasind cu oarece sfiala, parintele Dragos Stanciu nu are astampar, vorbeste avantat si explica, aratand spre usa de la intrare, special facuta sa fie stramta, asemenea primelor biserici crestine din Ierusalim, tocmai ca omul sa se aplece, sa se nevoiasca in fata Creatorului, nu sa intre trufas, cu capul pe spate, ci descoperit si cu grumajii gatului deja pregatiti pentru metanie, pentru dreapta judecata ce il asteapta. "Parca e o coliba de pustnic", zice parintele, minunandu-se el insusi de cele trei secole ascunse in fibra lemnului; de ferestrele mici, cat palma unui plugar ostenit, in care nu incape decat o lumanare aprinsa si un coltuc de prescura.
Inainte de a intra in biserica, parintele Stanciu zaboveste indelung in pridvor, in "tinda femeilor", intruchipata ca o bisericuta aparte in mijlocul bisericutei celei mari - o incapere abia banuita, care mai pastreaza inca urmele iconostasului din stravechime. Ca si o Arca a lui Noe, biserica "Buna Vestire" vrea sa salveze tot viul lumii din care vine - credinta dreapta a taranilor liberi si frumosi, ritualul mosnenesc de separare a barbatilor de femei, ca doua dimensiuni umane, despartite si mereu complementare, alaturi de frumusetea si migala lucrului de mana din scoarte si stergare, de lespedea tombala a primului ctitor, boierul Raducan Tarca - toate adapostite in chila navei de lemn, daltuita din stejar trainic de cer, fara cuie si fara balamale, lesne supuse ruginii si macinarii timpului. "De cate ori intru in bisericuta, ma cutremur", zice parintele. "Inca din prag, simt o caldura molcoma, primitoare, si atunci imi dau seama de ce oamenii de la tara spun ca lemnul are viata, si dupa ce-i ridicat din padure. Lemnul e cristic, e ca un crestin - are viata si dupa moarte. La noi, baraganenii au o vorba: "Patru ani lucreaza lemnul dupa ce este taiat". Lucreaza si mai departe: din 7 in 7 ani, isi modifica dimensiunile - se strange, se usuca si se dilata, isi schimba fibra si punctul de rezistenta, rezoneaza si raspunde in felul lui unic la caldura sau la umezeala, cerand sa-l tratezi barbateste, cu prietenie si curaj. Sa nu-l protejezi in exces, sa nu-l acoperi ori sa-l dosesti. Lemnul de cer are inteligenta lui. Are suflet si dorinta de a trai, asa cum are si biserica din care face parte."

"O vorba batraneasca face cat o scoala domneasca"

Parintele Stanciu e tanar si iubitor de intelepciune duhovniceasca. In toate, vede preexistenta unui gand divin si a unui sens mistic ascuns, bucurandu-se ca biserica lui, veche de 300 de ani, nu este niciodata goala si rece, ca o banala sala de muzeu - asa cum unii isi doreau sa fie, in clipa aducerii sale din satul Poiana in Slobozia.Parintele slujeste in fiecare duminica si sarbatoare de peste an, privind emotionat prin usa altarului la stradania celor aproape o suta de credinciosi inghesuiti, care nu mai au loc sa ingenuncheze, sa faca o metanie mica, macar. Alaturi, in strana corului, imbracat in haine simple, calugaresti, ii sta mereu in preajma (prieten si slujitor) Razvan Ciuca, considerat pe buna dreptate al doilea ctitor al bisericii. Ipodiacon, dar si director al Muzeului Agriculturii din oras, om de o rara eruditie si deja lucrator uns al Sfintei Liturghii, Razvan Ciuca este cel care a descoperit biserica de lemn la Poieni, ruinata si parasita, parca pentru totdeauna, uitata intr-o margine de drum. Adapost al ciorilor si obstacol paraginit in calea vanturilor aspre si neodihnite ale campiei, biserica a fost salvata prin incapatanarea unui om care, intr-o noapte anume, i-a visat locul, chiar in batatura casei sale de la muzeu, luandu-se apoi de piept cu mosnenii rai si suciti si inmuindu-le inima cu o troita superba, montata chiar pe locul fostului altar, ca amintire si dar la schimb, in locul bisericii rapite numai si numai spre folosul ei.
Din colb, din resturi si gunoaie, Razvan Ciuca a adunat candele si inscrisuri de pe vremea lui Brancoveanu, a donat colectia sa de icoane inestimabile, ca sa fie prinse-n pereti, a adus clopotul cel mare, de bronz argintat, din biserica Ivanesti, ruinata si cu usile imparatesti puse in geam, ca sa nu troieneasca zapada in altar. S-a luptat cu mai marii culturii de la Bucuresti, pentru aprobari si fonduri marunte. A desfacut si a mutat biserica din Poieni de mai multe ori, cand in deal - cand in vale, pentru ca apa razvratita a Ialomitei sa nu o mai acopere. Nu a renuntat nici o clipa la gandul ca trebuie sa salveze bisericuta, chiar daca, pentru asta, trebuia sa tocmeasca din banii lui de slujbas la stat mesteri dulgheri adusi tocmai din Moeciu si Maramures. In spinare ar fi luat biserica, cu orice risc, stiind prea bine ca satul mosnenilor era "loc de primejdie in ale razmeritei" si ca satenii vor sari cu furcile sa recapete ceea ce singuri abandonasera, ca lucru vechi si nefolositor. A plans si a razbit de unul singur toate incercarile, reusind, printre altele, ca impreuna cu prietenul sau, inginerul Papadopol, sa salveze barnele de stejar de cumplita ciuperca merulius lacrima (cancerul lemnului) - un miracol pe care nici cei mai vestiti chimisti si restauratori de la Bucuresti nu si-l pot explica - si, peste toate, a reusit sa reaprinda in altar tamaia liturghisirii, umpland bisericuta de lumina noua si de speranta.
Nu e putin lucru sa salvezi o biserica unicat, dar mai ales sa o lasi sa traiasca, croindu-si drum spre inimile inasprite de necazuri ale oamenilor. Deloc intamplator, cu litere mari si apasate, ca o profesiune de credinta, Razvan Ciuca a scris pe un panou din preajma bisericutei un gand imens, cat o cronica sau un letopiset moldav: "O vorba batraneasca face cat o scoala domneasca". Atat de puternica si de adevarata pare aceasta zicere, incat ar merita, fara nici un alt gand de preamarire, sa stea inscrisa pe pisania bisericii, vorbind generatiilor viitoare despre sufletul si credinta celui care a intemeiat a doua oara lacasul - un simplu si neostenit director de muzeu.

Tinda raiului

Duminica dimineata, bisericuta din lemn "Buna Vestire" e un musuroi plin de credinciosi. Oamenii vin aici de peste strazi si cartiere indepartate ale orasului, cautand ceea ce nu gasesc decat prea putin la catedralele betonate din centru: caldura si mirosul tainic al lemnului, intimitatea stranelor si blandetea chipurilor de sfinti care te privesc de aproape, simtindu-le parca respiratia, nu mai inalta ca un stat de om. Credinciosii, batrani sau tineri, se opresc in fata bisericii "Buna Vestire", isi fac cruce adanca si niciodata nu intra in pridvor fara a saruta usa joasa si batrana, din blana de stejar de cer. Asta il impresioneaza de fiecare data pe parintele Stanciu. Nimeni nu le cere si nici nu le impune acest lucru.Asa simt ei, ca lemnul e sfant si purtator de credinta, ca fiecare infloritura daltuita in el este o icoana, un gand tainic al lui Dumnezeu; usa stramta, ca o pregustare, ca o trecere in "tinda Raiului", ca o stramtoare pentru cei multi veniti si putini alesi, ca o batranete care iti pleaca trupul, daca nu vrei tu sa te smeresti de la tine. Usa, ca o initiere, ca o spovada tacuta si o prima binecuvantare. Usa, ca un indemn: "Bateti si vi se va deschide".
Nemiscati, tacuti, alaturi, cu umarul sprijinit pe umarul celuilalt, oamenii se simt mai aproape, se roaga in acelasi glas, deopotriva cu ipodiaconul si intreaga strana. Nimic prefacut sau fortat. O familie de frati, de credinciosi. Rezemati de strana, se cauta cu privirea si isi surad tacut. Deja s-au imprietenit, vorbesc in drum spre casa, isi cer unul altuia sfatul, sarind cu totii sa ajute biserica - adevarati binefacatori: Alecu Pana, Ileana Stoianovici, Marian Hoinaru, Costica Negoita.
Parintele Stanciu nu are propriu-zis o parohie. Parohia lui e Slobozia intreaga, de la un capat la altul. Cand si cand, face cate o vizita si se amaraste vazand tinerii din blocurile muncitoresti cum "stau ciorchine la televizor, nevrand sa auda nici de biserica si nici de impartasanie, in timp ce batranii cu teama de moarte asculta si te privesc blanzi si smeriti, emotionati ca niste prunci de sapte ani".
Parintele nu vrea sa incalce voia nimanui. Bate la usa omului, numai daca este chemat, si tare se bucura cand urca la "fetele" lui - trei vecine batrane, de peste 90 de ani, care nu mai pot merge pe picioarele lor la biserica, dar il asteapta in fiecare duminica dupa-amiaza cu o prajiturica si un ceai cald, intreband numai si numai ce mai face draga lor "Buna Vestire". Intreaba de oamenii din cor, de Dumnezeu, de strane si icoane. "Pana si de pietre intreaba. Mai sunt la locul lor? A mai avut grija cineva sa le varuiasca?" Pentru ele, bisericuta de lemn e chiar centrul lumii. Ea le ordoneaza viata si calendarul, postul si rugaciunile de peste zi. Fara bisericuta lor de lemn ar fi de doua ori mai singure si mai batrane, lipsite de mangaiere si de speranta.
Mutata dintr-o parte in alta, desfacuta in mii de bucati si recladita apoi din temelie, bisericuta mosnenilor liberi s-a asezat acolo unde ii era locul si trebuinta mai mare - in mijlocul orasului zgomotos, grabit si ratacit in pacate. Taiata din stejar de cer si rabdatoare ca padurea din care a fost smulsa, "Buna Vestire" refuza sa moara. Daca apropii urechea de grinzile innegrite ale peretelui, auzi cum lemnul inca mai lucreaza si acum, starnind fosnete de frunze si falfairi de aripi ce se pierd spre cer, asemenea rugaciunii si fumului de tamaie. Lemnul are viata. Are suflet si dorinta de a trai, asa cum are si biserica din care face parte.

____________________________

Corabia zburatoare

Asa cum o vad de departe, mica si de culoarea lemnului vechi, pare o corabie zburatoare, scapata din haturile timpului si aterizata, fara explicatie, chiar in mijlocul unui oras. Tin ochii mijiti, fiindca e foarte-foarte cald, si vad cum contururile bisericii incep sa se miste neclar, cum ferestrele ei si turla cea mica par strecurate pe deasupra unei vapai, par ca se clatina, vii, pline de suflete, navigand peste ape. E duminica dimineata, la ora liturghiei, cand clopotele isi arunca ecourile pana departe si se sparg, ca valurile, in fasii.Oamenii se strang in tacere, vin din toate partile, intra si pasesc in liniste in tinda bisericii. Un pas mai tanar, apoi pasi mai greoi, mai sfiosi, sau dimpotriva, mai semeti. Iar daca ridici privirea, vezi doar capetele infasurate in naframe albe sau negre, plecate deasupra icoanelor, cantand in cor rugaciunea. Au fetele spalate de griji, chipul curat. Sunt oameni care si-au regasit sufletul aici, oameni care s-au salvat urcand in corabia credintei si care simt cu toata inima ca aici, in acest coltisor decupat din rai, Dumnezeu e mai aproape de fiecare.
Veche de 300 de ani, bisericuta de lemn de la Poiana a fost comandata tocmai la Valcea, unde a fost lucrata din lemn de stejar, cum nu mai exista nicaieri in Europa. Mosneni bogati, poienarii au vrut sa arate ca-L tin la cinste pe Dumnezeu. Apoi au adus-o cu carele, in procesiune, pentru ca s-o imbine pe un loc neted, inconjurata de cimitir. Cei mai instariti si-au cumparat inca din timpul vietii cruci mari, din piatra cioplita dupa model brancovenesc, care sa le vegheze somnul cand nu vor mai fi. Bisericuta din lemn de stejar, cu icoanele ei fabuloase si usile imparatesti pictate dumnezeieste, a devenit cu timpul simbolul acestui sat de mosneni darji si credinciosi. Atata doar, ca au venit comunistii si apoi apele. Pradati de averile lor de catre activisti, mosnenii si-au pierdut urma. Au mai ramas in sat vreo 60 de suflete necajite, care n-au putut face fata cheltuielilor de restaurare a bisericii (monument istoric). Asa incat preotul de atunci al satului a decis sa ridice o biserica noua, de zid, lasand biserica de lemn in asteptare.
Batranii isi mai amintesc de anii razboiului, cand biserica nu mai tinea slujbe decat arareori. Clopotnita ei a fost refugiu si ascunzatoare pentru soldatii nemti. "Cand eram mic, ma trimitea mama sus, la clopot, cu apa si mancare pentru un neamt care o stat ascuns vreo zece zile. Ii dedeam ce trimitea mamica si el doar manca si tremura si nu zicea nimic, ca romaneste nu stia", povesteste un batran. Dar intr-o zi, bisericii abandonate avea sa i se schimbe destinul.Dupa o calatorie de documentare in satele Baraganului, directorul Muzeului Judetean al Agriculturii din Slobozia, Razvan Ciuca, s-a indragostit, pur si simplu, de biserica. A vazut-o in Poiana, risipita de vant si ploi, si a decis, dupa inundatiile din 72, sa o stramute pe un deal al aceluiasi sat, unde apele nu si-ar fi croit drum. Dar au trecut anii si gandul la biserica nu s-a sters... "Nimic nu poate fi mai trist decat o biserica parasita." In 1990, Razvan Ciuca si-a vazut visul cu ochii. Bisericuta parasita de la Poiana a fost adusa in curtea Muzeului Painii, in centrul Sloboziei. Apoi, cu sprijinul episcopului de Ialomita, Preasfintitul Damaschin, in anul 2000, biserica a fost tarnosita si a primit doua hramuri: Sf. Nicolae si Buna Vestire.
Acum biserica e vie, a prins din nou viata. A fost "infiata" de muzeu, care o considera obiect de patrimoniu si o intretine cu tratamente extraordinar de costisitoare. Si tot directorul muzeului i-a recuperat icoanele si usile imparatesti, care se pierdusera dupa ce biserica a fost lasata in paragina.
Slobozenii s-au obisnuit cu noua lor biserica. Au inceput sa vina tot mai multi, intai din curiozitate, apoi de drag... Fiindca e plina de har si de spirit, nu stiu cum sa ramana mai mult inauntru. Au un preot foarte bun, Dragos Stanciu, pe care-l indragesc si-l respecta pentru slujbele lui extraordinare. "Slujeste ca si cand ar fi prima si ultima slujba." El e cel care a incercat pentru prima oara sa-i convinga pe credinciosi ca biserica inseamna acasa. O bisericuta candva parasita de oameni si-a gasit drumul inapoi spre oameni, dupa mai bine de 50 de ani. Ea nu apartine unui sat si nici doar unor locuitori ai lui. Ea apartine tuturor celor care intra sa se roage in ea, demonstrand inca o data ca Dumnezeu savarseste minuni: daca nu au venit oamenii la biserica, a venit biserica la ei. In inima Sloboziei, o metropola a campiei cu blocuri cenusii, apasata de dogoarea soarelui, bisericuta de la Poiana este o minune.

Jipa Elena
"Aici ma pot ruga in liniste"

"Totul imi place la biserica aceasta. Dar mai ales imi place linistea de aici. Sunt 300 de ani de cand exista si atatia o plans in ea, incat s-a incarcat de spirit, de lacrimi si rugaciuni. In plus, bisericuta asta e mica si ingerii sunt aici mai aproape. Pentru noi, astia, batranii, catedrala rasuna prea tare si nu prea intelegem ce se aude. Mie imi place cand vin la biserica sa ma asez in acelasi loc, in strana asta veche, sa inchid ochii, sa ascult ce spune preotul, sa nu ma mai gandesc nici la rochie, nici la ce am lasat acasa, nici la cat ii ora. Asa simti o liniste si o pace in biserica... Noi, cei care am ajuns la asfintitul vietii, trebuie sa avem incredere in rugaciune. Din credinta vine puterea binefacatoare. Mai ales ca uite ce ne face Dumnezeu, ne-a luat cam roata in ultima vreme, se strange cercul."

Florea Ecaterina
"Avem un preot extraordinar"

"Pentru mine, biserica asta e ceva sfant, m-a apropiat cel mai tare de Dumnezeu. E bisericuta noastra, aproape si de locul in care stam, si atunci ne e si mai draga. Cat despre preot, nu pot sa spun decat vorbe de bine... este un duhovnic de suflet. Stie sa dea sfaturi extraordinare, cand esti in necaz. Ajuta pe toata lumea si toata lumea il indrageste, oriunde mergem pe la manastiri il pomenim. Este un om minunat. Cred ca si datorita dansului venim cu totii aici."

Maria Alexandroaia
"Vin duminica sa cant la liturghie"

"De cand au adus-o, am descoperit-o. E nemaipomenita. Imi place ca e o bisericuta mica, de tara, facuta de mana... parca sunt chiar in casa Domnului. Ma simt aproape de Dumnezeu. E si un preot aici, care vorbeste foarte frumos. Icoanele sunt vechi si minunate. Parca sunt vii, cand te uiti la ele. Dar cel mai mult imi place ca aici canta toata lumea, nu doar corul. Simt ca liturghia e savarsita, impreuna, de toti."

DIA RADU

Fotografii de HORIA TURCANU