Scrisoare cu adresantul pierdut

Ma numesc Cornelia Balan Pop, am 53 de ani, sunt profesor la Colegiul Tehnic "Traian Vuia" din Satu Mare.

Elevii mei, asa ca si alti elevi, traiesc o drama permanenta a copilului fara parinti. Intr-un singur semestru, 3 parinti ai copiilor din clasa mea au decedat. Mi-e greu sa ii privesc, ii ajut cum pot, le distrag atentia de la tragediile pe care le traiesc din cauza parintilor disparuti sau din cauza celor plecati in strainatate. Facem foarte multe activitati cultural artistice, sportive si de voluntariat. Poate asa le-o fi ceva mai usor. Am scris cateva randuri si m-as bucura daca le-ati accepta pe lista de materiale publicabile.
Si iata ca sunt parinti care isi uita copilul/copiii acasa timp de mai multe luni, ba chiar mai multi ani. Uita complet de ei, uitati, la randu-le, intr-o tara uitata de lume, ca sa mai faca un ban, sa mai trimita acasa pentru o paine-doua si pentru o plasa cu cartofi. E adevarat ca uneori isi mai pun in gand sa adune bani si pentru altceva: o casa, doua masini, un apartament, o nunta. Dar nu tot timpul se gandesc atat de departe. Stau luni in sir cu promisiunea ca gata, peste o luna se intorc in sanul a ceea ce ar trebui sa se numeasca familie. Si luna trece, si ei raman neclintiti, adica in acelasi loc unde se afla de atata timp. Copiii merg la scoala, cresc, timpul le fura amintiri si intamplari cu oameni despre care abia isi aduc aminte. Daca ii intrebi ceva despre mama, rar iti raspund. "E... departe"! Si ce face acolo? "Lucreaza!" Raspunsul vine ca o sentinta. Copiii au nevoi multe, au nevoie de bani, de haine, de alimente, dar ei stiu un lucru: nu o pot ierta pe mama, care nu e permanent prezenta, cand ei se intorc de la scoala. Mama nu le pune supa in fata. Mama nu le spune sa mearga la culcare si nici nu le ureaza noapte buna. Dimineata, nu ii mai zoreste nimeni sa ajunga la timp la prima ora de curs, iar seara, cand foamea face ravagii, nu curata nimeni cartofii, iar salamul din frigider a prins mucegai. Painea s-a terminat. A doua zi, cu burta goala, scoala pare un lagar de concentrare de pe vremea nazistilor, iar orele sunt lungi cat o zi adevarata de post. Acasa, frigiderul e la fel de gol ca si ieri. Si toate ar trece cumva, dar ceea ce doare cel mai mult, mai tare decat orice, este caldura sufleteasca care lipseste, echilibrul unui camin, linistea indusa de ideea de impreuna. Noi nu am mai plecat impreuna la mare, nici la munte, nici la bunici. Noi nu mai suntem o familie, decat pe Internet sau pe telefonul mobil. Pachetul de Pasti ori cel de Craciun nu tine locul privirilor mamei. El nu inlocuieste nici glasul ei. Tata e plecat si mai de mult timp. El trebuia sa plece, era in somaj de multa vreme si nu avea promisiuni ca va fi angajat intr-o zi. Apoi au plecat si mama, si sora. Fratele va pleca de indata ce va termina liceul. Macar el sa aiba scoala terminata, daca o va termina!
Si mai fac parintii acestia cate ceva. Cand iti este lumea mai draga, se duc. De tot. Si foarte tineri. Si nici nu stiam ca sufera de vreo boala. Mai un infarct, mai o comotie, mai cate o tensiune... Si gata cu ei! Nici in spital nu au stat mai mult de o noapte. Noaptea urmatoare si-o petreceau deja intre scanduri. Abia trecusera de 40-50 de ani. Nimic nu a mai ramas din ei. Nimic. Acum, ce-o sa facem? Sa ne punem capat zilelor nu e o solutie. Dar nici fara mama sa traiesti nu se poate, iar ea nu ne-a lasat, in graba cu care a plecat, nici macar dreptul de a o mai astepta. Nici macar dreptul de a o striga. Nici macar dreptul de a o auzi. Ne-a lasat o poza cu panglica neagra... Eu ce voi face? Noi ce vom face? Ai cui vom fi? Ce vom face maine? Dar, exista un maine? Eu cum voi trai singur? Acum sunt mai singur ca ieri. Ieri eram singuri, si eu, si mama. Azi, numai eu. Cui sa ii spun ca ma bucur de o nota de zece (poate ultima)? Cui sa ii spun ca am fost declarat golgheterul liceului? Si pe cine sa astept la festivitatea de sfarsit de an scolar, ca bunica ar veni, dar e prea departe si autobuzul costa. Si nu are cu cine lasa casa la tara. Si o dor picioarele si inima. Si are tensiune si o punga de medicamente. Si nu suporta caldura asta mare. Cand parintii traiau, cand erau langa mine, nu simteam frigul, nici caldura. Simteam doar ca am un umar pe care sa plang daca lacrimile s-ar fi pornit. Atunci nu aveam griji. Acum am numai griji. Pana si amintirile mi le-am pierdut. Ce sa fac? Ce voi face? Ce voi face? Ce voi face? Nu stiu nici acum si nu stiu nici maine. Dar cine vrea sa stie de mine? Cine?
CORNELIA BALAN POP - e-mail: balanpopcornelia@yahoo.co.uk