Dialoguri in pridvor - MIHAI SORA

"M-am nascut in credinta, fiind baiat de preot ortodox din Ardeal"

Mihai Sora (n. 7 noiembrie 1916, com. Ianova - Timis) este considerat "patriarhul" filosofilor romani contemporani. Este unul dintre intelectualii care isi afirma net credinta crestina. A urmat Facultatea de Filosofie la Universitatea din Bucuresti (1934-1938), avandu-i profesori pe Nae Ionescu, Mircea Vulcanescu si Mircea Eliade. Intre 1939 si 1948, a locuit in Franta si a fost cercetator la "Centre National de la Recherche Scientifique" din Paris. A debutat cu volumul "Du dialogue interieur"/ "Despre dialogul interior", la Gallimard, in 1947. Apoi a tacut peste 30 de ani. In 1948, a revenit in Romania si a reusit sa supravietuiasca flagelului comunist si chiar sa detina functii publice. Dupa 1989, Mihai Sora a fost ministru al invatamantului timp de cateva luni, suficient cat sa desfiinteze liceele agricole si industriale si sa faca invatamantul secundar de cultura generala, precum si sa reintroduca in programa scolara limbile clasice si religia. A publicat volumele "Sarea pamantului" (1978, 2006), "A fi, a face, a avea" (1985), "eu&tu&el&ea sau dialog generalizat" (1990), "Despre dialogul interior" (1995, in limba romana), "Firul ierbii" (1998), "Clipa&Timpul" (2005), "Despre toate si ceva in plus - De vorba cu Leonid Dragomir" (2005).
Am avut bucuria sa discutam o dupa-amiaza intreaga despre filosofie si Dumnezeu, in apartamentul sau incarcat de carti din centrul Bucurestiului.

"Am fost chinuit, de cand eram copil, de problema "marginii""

- Domnule Mihai Sora, sunteti unul dintre intelectualii care nu se sfiesc sa-si afirme credinta in Dumnezeu. Cum ati ajuns sa credeti: prin educatie, prin acumulari si decantari intelectuale, prin vreun eveniment de cotitura in viata dvs?

- M-am nascut in credinta, fiind baiat de preot ortodox din Ardeal. In perioada pubertatii si a adolescentei, am trecut si eu, ca si altii, printr-o perioada de bravura si de revizuire completa a valorilor mostenite. Aceasta perioada s-a facut simtita mai ales in relatiile mele cu tata, printr-o agresivitate negativista in raport cu valorile stabilite de el. Dar tata, un om foarte intelept, m-a lasat sa ma lamuresc singur, nu a incercat sa-mi impuna ceva.

- Mergeati la biserica in perioada aceea contestatara?

- Da, si eram plin de respect pentru institutia ca atare. N-as putea spune ca negam existenta lui Dumnezeu... Dar credinta copilariei este una spontana, totala, antropomorfa, in orice caz... Odata depasite formele acestea, in momentul in care trebuie sa vezi problemele transfigurate oarecum, apar dificultati in a crede, daca nu ai de ce sa te agati. Eu am fost chinuit, de cand eram copil, de problema "marginii". Se configura spatial pe atunci, adica mergi, mergi si cand ajungi la margine? Poti ajunge la margine? Daca ai ajuns la margine, mai poti face un pas? Ce se intampla daca ai ajuns la margine? Nu puteam concepe ca universul are o margine, dar nici nu puteam realiza oarecum intuitiv ca nu are o margine. In afara de asta, aveam totusi un fel de certitudine fundamentala, care imi dadea seninatate...

- De unde va venea aceasta certitudine?

- Am trait odata o experienta cvasireligioasa, la care ma raportez si astazi, ca la un fapt fondator pentru mine ca persoana. Pe la varsta de opt ani, in satul in care era preot tatal meu - Izvin, la 16 km de Timisoara spre Lugoj, mi-am petrecut o dupa-amiaza singur in camp. Era o zi de vara, la ceva timp dupa seceris. Era o liniste ca din alta lume. Am stat culcat pe spate, in iarba, o dupa-amiaza intreaga, uitandu-ma la cer... Am avut atunci un sentiment unic de comuniune perfecta intre mine si univers. Poate sa fi fost un sentiment teocosmic, pentru ca era strabatut de o vana de sacru. Simteam o bucurie intensa si o libertate completa. Totul avea un rost. Acea dupa-amiaza mi-a ramas in amintire ca un fapt capital in viata mea.

- Dar o experienta cu adevarat religioasa ati trait in copilarie?

- Sigur, traiam sentimentul religios frecvent in biserica, la slujbele oficiate de tata, unde eu eram baiat in cor. Eram un credincios activ si total.

"Am avut mereu certitudinea ca Dumnezeu exista"

- Dupa aceea ati crezut toata viata?

- Da, dar la un mod mai putin naiv, mai matur.

- Ati asimilat invatatura de credinta, fundamentele teologice?

- Le cunosteam foarte bine, pentru ca aveam ora de religie foarte consistenta la scoala, cu istoria Bisericii, cu Sinoadele Ecumenice, cu problematica fiecarui Sinod, cu dogmatica...

- Dincolo de gandirea si vorbirea despre Dumnezeu, simteati miraculosul in viata dumneavoastra?

- Da, sigur, l-am simtit intreaga viata, ca fundal.

- Cum il simteati? Va starneste emotie o slujba in biserica, aveti senzatia prezentei lui Dumnezeu in viata dumneavoastra, ati avut vreodata sentimentul ca sunteti ajutat de o mana divina, ca sunteti sub protectia unei aripi de inger?

- Nu stiu sa va explic in ce fel simt. De emotionat poate sa ma emotioneze trairea unei slujbe in biserica, la fel de bine cum ma poate scandaliza, daca preotul nu isi face cum se cuvine treaba, sau daca participantii au o atitudine nepotrivita.

- Avand in vedere formatia dvs. filosofica si preocuparea pe care o aveti pentru gandirea speculativa, n-ati fost tentat niciodata sa-l puneti sub semnul intrebarii pe Dumnezeu?

- Nu. Credinta in Dumnezeu este neclintita. Si asa a si ramas dupa ce-am iesit din adolescenta.

- Intelectualul are dileme, se indoieste, isi pune intrebari, cauta sa obtina certitudini, iar un filosof cu atat mai mult. Credinta este la polul opus. Dvs. nu ati avut aceasta framantare: exista sau nu Dumnezeu?

- Nu. Am avut mereu certitudinea ca exista. Sentimentul religios, sentimentul de dependenta de divinitate, ideea ca nu ne-am autocreat, ca am fost creati cred ca sunt definitorii si indubitabile pentru fiinta umana. Pot exista lungi perioade de inconstienta, de superficialitate, in care sa ignori, sa nu intelegi sau sa negi realitatea ca suntem facuti de Dumnezeu. Dar macar o data in viata iti pui problemele fundamentale: de unde vin, incotro merg? La ce bun? Pe ce se intemeiaza? Si daca esti onest cu tine, ajungi la un punct zero care nu-si poate, in nici un caz, avea autojustificarea in sine insusi. E evidenta insasi.

- L-ati avut profesor pe Nae Ionescu, unul dintre marii "teologi nespecialisti" din interbelic, care a facut scoala. V-a influentat felul de a va raporta la Dumnezeu si de a crede?

- La cursurile lui de logica nu prea vorbea despre Dumnezeu. El discuta problemele teologice in presa. Dar intr-un fel, m-a influentat. Eu am venit pentru el la facultate in Bucuresti; puteam foarte bine sa ma duc la Cluj. Sigur, mai erau si alte persoane care imi suscitau interesul, printre care Mircea Eliade. La diferenta de varsta care era intre mine si Eliade, el reprezenta un model, care la randul sau il avusese drept model pe Nae Ionescu, pe care si eu il voisem candva model.

- Cu toate acestea, in tinerete ati fost de stanga, nu de dreapta ca modelele dvs...

- De fapt, n-am fost nici asa, nici asa, pentru ca nu ma interesa sa ma angajez politic. Si am avut prieteni si din stanga, si din dreapta. Virarea mea spre stanga s-a facut dupa ce indurasem in Franta regimul de ocupatie nazist. A fost o adeziune de tip reactiv.

- Ati fost membru al partidului comunist francez.

- Da, dar dupa terminarea razboiului. Sigur, eram in legatura cu comunistii si in ilegalitate.

- Doctrina comunista, atee prin excelenta, nu intra in conflict cu omul religios care erati?

- In acei ani, in Rusia parea sa fie un aer de libertate, bisericile se redeschisesera, perioada de teroare crunta trecuse, iar in occident se intrezarea speranta in legatura cu comunistii. Naivii de occidentali credeau ca va urma o deschidere totala, o linistire a apelor, ca dupa orice revolutie ajunsa in faza de stabilizare. Nu credea nimeni in revolutia continua. Nu vedeau ca era vechea tactica leninista: un pas inainte, doi inapoi.

- V-ati intors in tara sa va vedeti familia si vi s-a interzis sa mai plecati.

- Nu-mi mai vazusem parintii de zece ani. Sotia mea fusese cu un an inainte in tara si putuse pleca din nou in occident, asa ca nu m-am gandit nici o clipa ca mi se va interzice iesirea din tara. Daca mi-as fi pus aceasta problema, n-as fi venit. Am scapat de puscarie, fata de alti colegi de generatie, pentru ca nu am avut un trecut politic de care comunistii sa ma poata acuza. Dar n-am mai sperat in nimic bun.

"Salasul credintei este in inima"

- Unii intelectuali evita sa vorbeasca despre credinta, considerand ca e ceva prea intim. Altii o marturisesc public si sunt chiar apologeti. Dvs. sunteti discret in aparitiile publice, dar, in raport cu credinta, in care "tabara" va plasati?

- Credinta poti s-o afirmi. E greu sa o maruntesti, caci pasesti pe un teren alunecos si spulberi din mister. Salasul credintei este in inima, dar marturisirea face parte din inima. Maruntirea este a ratiunii...

- Cum isi traieste un intelectual de varf credinta in Dumnezeu?

- Ca o deschidere, ca o speranta. Iluzia e punctuala - ti-o inchipui, dar speranta nu ti-o inchipui, e un fel de certitudine subliminala ca totul va fi bine, ca are grija Dumnezeu ca totul sa fie bine -, dar nu e obligatoriu ca speranta sa se cristalizeze in aceasta propozitie: "are grija Dumnezeu ca totul sa fie bine". Trairea sperantei se petrece fara vreun cuvant.

- Fara nici un efort? Dogmele, Sfintii Parinti, marii duhovnici ne invata ca la Dumnezeu se ajunge cu efort, prin pocainta, cu nevointa, cu post, rugaciune, prin impartasirea cu Sfintele Taine.

- Fara indoiala ca este nevoie de efort. Dar depinde de persoana. Pentru mine, poate fi un efort sa ma abandonez. Abandonul inseamna ca nu-i treaba mea, ca are Cineva grija, Cineva scris asa cu "C" mare si pe care nu-l cunosc! Situatiile limita prin care am trecut n-au fost treaba mea. Oricat m-as fi straduit nu gaseam nici un fel de solutie si totusi ele se rezolvau. Eu traiesc altfel credinta. Sunt mai dispus sa fac un efort fizic, intelectual, spiritual pentru altul decat pentru mine. Sunt de acord ca e nevoie sa urci toate treptele spirituale pana la impartasanie si mai departe. Dar nu trebuie sa fie un automatism al ritualului, ci chiar sa simti nevoia de a fi impreuna cu Hristos si atunci nu mai este neaparat un efort.

- In cartile dvs, bucuria si speranta sunt axe ale gandirii. Evident, ele sunt sentimente fundamentale pentru om, nazuinte. Izvorasc ele din credinta sau sunt pretexte de filosofare?

- Eu le percep ca pe o deschidere atotcuprinzatoare, care in primul rand include semenii, o disponibilitate de a-i ajuta pe cat imi sta in putinta... Datoria fata de semeni este sadita de divinitate. Exista o trimitere continua spre acest izvor al dumnezeirii. Nu e tematizata, nu se constituie intr-un ritual, se exercita spontan. De altfel, ma mefiez foarte tare de ritualurile osificate.

"Duhul sufla unde vrea"

- In documentarile pe care le facem pentru "Formula AS" descoperim adevarate miracole infaptuite unde nu te astepti. Forta rugaciunii se dovedeste enorma. Oameni fara cunostinte teologice, fara studii inalte, traiesc intr-o legatura permanenta cu Dumnezeu, care face minuni in viata lor. De ce credeti ca mai degraba se savarsesc minunile in ograda celor saraci cu duhul, sa zic asa, decat in vietile intelectualilor toba de carte si cunoscatori ai dogmei?

- Nu-mi explic. Duhul sufla unde vrea. De pilda, a fost fenomenul Petrache Lupu. Forta spirituala poate aparea oriunde, la un gangav, la un schiop etc. Iar lumea vede lumina care iradiaza din oamenii care cred. Si este atrasa de acestia, chiar daca ei, traitorii credintei, se ascund. Asa cum sunt marii duhovnici, de pilda, foarte cunoscuti, desi nu s-au vrut stiuti, vedete.

- Vi s-a implinit vreodata o rugaciune pentru ceva important, intr-un moment de cumpana din viata dvs.?

- In cele mai dese cazuri m-am rugat fara cuvinte.

- Cum adica fara cuvinte?

- Te abandonezi in credinta in El, in speranta ca vei fi ajutat, fara ca neaparat sa o ceri, ci mai degraba sa o aspiri.

- As vrea sa mutam acum reflectorul pe lumea in care traim, asa cum se vede ea prin ochii dvs. Se vorbeste mult despre superficialitatea tineretului de astazi, victima a unui stil de viata in care sunt nesocotite adevaratele repere si valori. Credeti ca mai este loc pentru Dumnezeu in inima acestui tineret?

- Cunosc tineri pentru care faptul religios este o realitate asumata. Sunt convins insa ca sunt in minoritate. Pe de alta parte, nu-mi dau seama daca in tinerii asa-zis superficiali nu exista un zacamant pe care ei insisi nu-l cunosc si pe care il pot descoperi la o cotitura a vietii. Nu este obligatoriu ca substanta umana din fiecare persoana sa se reveleze toata dintr-o data. Personal sunt destul de increzator in resursele acestei parti din Europa in care ne aflam. Exista o parte a Europei invechita, cu o civilizatie care i-a epuizat resursele. Marile culturi occidentale sunt in declin, dupa parerea mea. Nu mai au forta de creativitate. E randul Orientului sa dea si sa vina peste Occident.

- Asta nu inseamna neaparat o predominatie a culturii crestine orientale...

- Nu stim ce va fi. Sigur insa va fi o cultura religioasa. Poate, Doamne, fereste!, sa fie si islamica. Islamul are forta. Occidentul este slab pentru ca i-a pierit credinta.

"Omul nu mai are nici timp, nici dorinta, de a se bucura de viata adevarata"

- Dar Hristos mai poate fi un model pentru noi? Mai este vazut ca prezenta vie, care poate da o directie de viata?

- Cred ca da. Insa, necunoscute sunt caile Domnului. Eu cred ca nu numai tineretul si nu numai romanii, ci toata omenirea se afla intr-o faza extrem de agitata a istoriei, in care riscul cel mai mare este pierderea substantei adanci, aspirata de aspectele superficiale ale lumii in care traim. Traim o dinamica de suprafata, nu de adancime, care ne poate pierde. Interioritatea risca, daca nu e bine pazita de fiecare depozitar al ei, sa se risipeasca in exterioritate.

- Cand spuneti "substanta adanca", la ce va referiti?

- La strafundul fiintial al omului si la destinatia lui. Suntem in pericolul sa ne ignoram scanteia de divinitate si sa ne raportam numai la invelis, care e trupul, si la trebuintele acestuia. Omul nu mai are nici timp, nici dorinta de a se bucura de viata adevarata. E pur si simplu anulat de tehnologie. Ma uit la cat pot vorbi oamenii la telefonul mobil. Nu mai ies din ciclul comunicarii, dar fara sa comunice cu adevarat. Sunt prinsi intr-un vartej de informatii superficiale. Nu mai au ragaz sa vada ce frumos este cerul, ca lumea in care traiesc este o minune. Viata acestor oameni este de-o monotonie inspaimantatoare. Nu mai e loc in viata lor de nimic, de bucurie, de speranta. Si nici nu mai comunica. Pentru ca daca nu mai acumulezi senzatii, trairi, ganduri, imagini, nu mai ai ce substanta sufleteasca sa impartasesti intr-un adevarat act de comunicare.

- Cum va imaginati intoarcerea scanteii de divinitate la intreg, intalnirea fiecaruia dintre noi cu Dumnezeu, in viata vesnica?

- Lumina, bucurie, expansiune, regasire, pace - dar o pace activa, iradianta. Intr-un cuvant: viata.

- Aveti vreo teama legata de marea trecere din viata aceasta in cealalta?

- Sunt prin preajma ei. N-as putea spune ca o astept. Stiu ca va veni, trag nadejde sa nu ma imbolnavesc grav si sa o astept ca pe o salvare. Dar nu ma gandesc la ea. Am o totala incredere ca totul va fi bine.