Sunt pensionara, cu alte cuvinte nu mai sunt de multa vreme tanara. Si indraznesc sa va scriu, gandindu-ma ca poate ceea ce am sa va povestesc ar putea ajuta pe cineva. Am urmarit cu mare atentie paginile din revista dumneavoastra, in care s-a discutat despre casatorie, despre dragoste si despre felul in care e bine sa ne gandim la aceste lucruri, fie ca avem douazeci de ani, fie ca suntem cu tamplele albite de vreme. Eu pot sa spun acum, in deplina cunostinta de cauza, ca daca trupul inregistreaza mai usor semnele batranetii, sufletul ramane uneori stingher de tanar. Si ca sa va fac sa intelegeti ce vreau sa spun prin asta, am sa va povestesc o frumoasa intamplare de dragoste, pe care o traiesc acum. Ii spun intamplare de dragoste, pentru ca inca n-am gasit un alt cuvant mai potrivit pentru a o denumi. E o intamplare ca multe altele, care apar de-a lungul unei vieti, dar e o intamplare care a venit intr-un mod mai ciudat si mai neasteptat, exact in momentul in care nici macar in cele mai ciudate vise n-o puteam banui.
Am trecut prin viata asta, poate la fel ca multe alte femei, cu grija casei, a familiei, a copiilor. Cu grija de a fi toate in buna randuiala, asezate fiecare in rostul sau. Barbatul meu a fost un om bland, ingaduitor, niciodata n-a ridicat vocea la mine, niciodata n-a dezertat de la indatoririle lui de tata pentru copiii, care acum sunt asezati la casele lor. Era intre noi un fel de intelegere nescrisa, tot ceea ce era dincolo de usa casei, incepand de la corvoada achitarii taxelor, a drumurilor facute pentru aprovizionare, era in sarcina lui. Mie, in schimb, mi-a revenit grija de tot ceea ce era dincoace de usa - mancare, curatenie, copii, stiti si dumneavoastra cum se imparteau grijile acestea in familiile oarecum obisnuite, traditionale. N-am dezertat nici unul de la aceste indatoriri, n-am tradat nici unul intelegerea dintre noi, facuta demult, in tinerete, intr-o seara in care ne-am jurat dragoste vesnica, plimbandu-ne de mana, pe malul Muresului. Am suflat amandoi, pe rand, in focul iubirii pe care am intetit-o mereu. Casatoria noastra a fost ca o biserica, iubirea noastra a fost mai puternica decat un juramant de calugarie. Si totusi, ceea ce vreau sa va povestesc iese oarecum din tiparul comun dupa care s-a derulat viata mea, dar nu anuleaza si nu distruge ceea ce am trait.
Si aceasta poveste este poate inca un argument ca dragostea nu tine cont de numarul anilor, ca ceea ce conteaza cu adevarat este doar lumina aceea tainica ce-ti incalzeste inima si mintea. Am spus mintea si inima, pentru ca amandoua au rostul lor si nu se poate una fara alta. Ce inseamna sa fii tanar atunci cand iubesti? Dar ce inseamna sa fii batran? Scriu vorbele acestea si-mi dau seama ca anii trecuti intr-un certificat nu au acoperire in ceea ce-mi spune mie, acum, inima.
Dar daca tot am inceput, hai sa va povestesc. Barbatul meu s-a prapadit acum zece ani. Am trecut cu greu peste ce a urmat. O vreme au fost langa mine copiii, apoi ei au plecat din casa parinteasca la cuiburile lor. Am ramas oarecum singura, doar cu amintirile unei vieti pe care o credeam implinita pana atunci. Am inceput sa-mi ordonez viata dupa mici tabieturi ce ma ajutau sa trec mai usor peste singuratatea care se furisa tot mai mult in casa mea. M-am inconjurat de flori si de muzica buna, mi-am cumparat la fiecare pensie cate o carte, mi-am permis cate un spectacol de teatru din cand in cand si nu m-am lasat ingropata in amintiri. Am stiut ca in viata mea s-a inchis o usa. N-am vrut sa o mai deschid. Credeam ca ceea ce era dincolo de ea imi apartinea si era comoara care ma va apara de anii grei ai batranetii. Si acum cred acelasi lucru, dar intre timp, am mai invatat si altceva.
Intr-una din acele seri de toamna, in care nici nu stii la ce sa te mai gandesti si ce sa mai faci ca sa alungi atmosfera apasatoare a ploilor ce par ca nu se mai termina, a sunat telefonul. A trebuit sa treaca mai multe minute pina sa inteleg, surprinsa, ca la celalalt capat al firului era un vechi prieten, coleg de clasa in primii ani de liceu. Nu-l mai vazusem de o vesnicie, nu-l mai auzisem de zeci de ani, stiam doar ca e plecat din tara, ca a fost casatorit si ca a divortat. Cam atat. Detalii aflate intamplator, la intalnirile cincinale cu colegii de liceu. Ce-mi spunea vocea de la capatul firului? Mai nimic, la prima vedere. Am aflat ceea ce deja stiam. De ce mi-a telefonat mie si nu altcuiva? Pentru ca si-a amintit, mi-a spus, dupa zeci de ani, cat de stangaci am fost amandoi intr-o pauza, la scoala, cand incercand sa luam un caiet cazut pe jos, ne-am atins intamplator, oarecum altfel decat ne-am fi asteptat. Si cat de tulburatoare au fost pentru el acea atingere involuntara si zilele care au urmat, zile in care eu luasem deja in mintea lui chipul iubitei perfecte. Atunci n-am stiut nimic si n-am inteles ca in spatele ironiilor si glumelor baietesti se ascunde o mare tulburare. Cu siguranta, pentru unii dintre cititorii dumneavoastra pare hazliu sau poate chiar caraghios ce va povestesc: doi batranei aflati la mii de kilometri, care nu s-au vazut si auzit de aproape o jumatate de secol, vorbesc la telefon despre... despre ce? Despre cum au ridicat un caiet cazut...
De la acel telefon a inceput totul, adica toata intamplarea de dragoste dintre noi. Au trecut de la acel telefon sapte ani. Nu ne-am vazut in acest timp si nu ne vom revedea in aceasta viata. El este bolnav, tintuit intr-un carucior, eu nu pot sa calatoresc din cauza unor probleme de sanatate. Am hotarat amandoi sa lasam lucrurile asa cum sunt. Sa traim unul la un capat al lumii, celalalt la alt capat al ei, dar sa ne ingaduim ragazul de a vorbi cat mai des la telefon. De a ne ajuta unul pe altul sa trecem mai usor peste anii care vin. De a ne darui unul altuia atat cat mintea si inima mai pot sa o faca. Si atat cat imaginatia ne ajuta. Pentru ca, pe undeva, aceasta intamplare a noastra seamana cu acele iubiri virtuale, pe calculator, ale tinerilor grabiti din ziua de azi. In primele convorbiri am inteles ca omul acela avea nevoie de ajutor, ca cersea, oarecum, un pic de intelegere ca, plecat acolo, departe, este prea singur si bolnav. Asta a fost la inceput. I-am povestit si eu despre mine, si cand s-au incheiat, dupa mai multe convorbiri, aceste clarificari despre viata noastra, am crezut ca vom lua o pauza. Dar n-a fost asa. Abia dupa ce am pus deoparte oarecum tot ceea ce insemna biografie cotidiana, cand am inlaturat zgura zilnica, am inteles cat de mult inseamna sa construiesti o relatie, sa nasti iubirea, s-o faci sa existe din nimic. Sa ai grija de ea, ca de cea mai firava floare, sa n-o lasi sa se umbreasca prea tare si nici sa se topeasca de prea multa caldura. Puterea gandului este uriasa, si cand aceasta creste peste cea a inimii, nimic nu le mai poate pune piedica. Veti spune, desigur, ca mi-e usor sa vorbesc asa, pentru ca nu stau la un loc cu omul acela si nu ma impiedica nimic sa iau, sa aleg din aceasta relatie doar partea buna, convenabila mie. Repet, mai ales pentru cei tineri, nu aceasta este important, ci ceea ce mintea si inima au reusit impreuna.
Daca ma veti intreba cum e sa fii indragostit la saptezeci de ani, am sa va invit intr-o dimineata sa bem ceaiul impreuna. Vom fi doar noi, eu, dragul meu de departe si voi:
Am pus pe masa cana albastra pentru el si cea alba pentru mine. Stiu ca dincolo de mari si tari si el face acelasi lucru. I-am adus ziarele si le-am pus langa farfurioara. Cata vreme va citi stirile, eu voi face lista de cumparaturi pentru saptamana care incepe. Cand va aseza ziarul pe masa, am sa-i mai torn ceai si am sa-i povestesc despre magazinul cel nou, deschis in coltul strazii si despre Ela, fosta noastra colega de clasa. El nu zice nimic, caci e uneori tacut, dar imi acopera mana cu mana lui si mi-o duce incet, pana la marginea servetului sub care descopar o stangace si scolareasca declaratie de dragoste, scrisa fugar intr-o pauza, pe un caiet cu patratele, caiet pe care-l scapam din mana, unul din graba de a acoperi scrisul, celalalt din curiozitatea de-a vedea cat mai repede secretul. Apoi ma uit in oglinda de la capatul coridorului, imi aranjez gulerasul brodat pe care l-am pus in semn de bucurie ca nu sunt singura, prind cu o agrafa o suvita rebela si ma intorc cuminte la masa, pentru ca el, de acolo de la mii si mii de kilometri, tocmai mi-a pus o intrebare: Nu-i asa ca unii trandafiri infloresc cu adevarat numai toamna?.
FRIDA
05.06.2008, 23:52Atent Cititor
Doamna, nu indraznesc sa incerc sa va conving, dar v-as sugera totusi ,cat mai este timp, sa va intilniti in realitate si nu in vise sau prin telefon cu iubirea dvstra. Incercati sa va organizati un drum la el in strainatate...faceti si ultimul pas intilniti-va cu el fata in fata. Si poate cafeaua de dimineata cu ziarele o sa aiba alt gust...al realitatii, al surprizei si nu numai al visului romantic.
06.06.2008, 19:20Luiza-Maria Micu
Este prima oara cind mi se intimpla sa citesc un articol dupa ce am citit comentariul. Mi s-a parut atit de frumos si tandru si...diafan la fel ca articolul.
Mi-ar fi aproape imposibil sa mai adaug ceva.
Si totusi...
Domnule Atent Cititor sa mai scrieti. Va rog eu.
Doamna, pot doar sa va rog sa recititi comentariul domnului Atent Cititor. Si, daca va va incinta cu ceva, va spun ca aceleasi lucruri i le-as spune si mamei mele (cu toate ca nici eu nu-s asa tinara) si matusii mele si oricui mi-ar fi linga inima si ar avea aceasi virsta cu Dumneavoasta. Este prea frumos si adevarat ca sa nu face-ti tot posibilul sa vedeti fericirea cu ochii!
P.S. Spune-ti ce probleme de sanatate aveti. Cu ajutorul lui Dumnezeu, al sfaturilor din Formula As, eu cred ca in scurt timp nu ve-ti mai aduce ca scuza in problema zborului, sanatatea.
Din toata inima va spun, astept vesti.
06.06.2008, 19:32Andrea Lehrer
Am citit pe nerasuflate superba dvs. poveste unica!
Cuvintele mele isi pierd stralucirea si plina de tacere ma
inclin in fata durerii dvs!
O poveste de iubire... fara sfirsit!!!...
Doamna,
Intinde-ti mina si prindeti fericirea!!!... si trandafirii de toamna vor sta alaturi de cana albastra de ceai, o mingiiere tandra si bucuria iubirii implinite va vor insoti pasii...
P.S. Indraznesc sa va rog sa ne scrieti continuare povestii daca va exista!
07.06.2008, 11:56Monica B
Mergeti la el, doamna ! Nu va opriti la o dragoste virtuala, prin telefoane, internet si imaginatie ! Daca el nu poate sa vina in Romania, mergeti la el. Nu se poate sa nu se poata !!! Intalniti-va in realitate, intrati pe usa casei lui in realitate, cu un buchet de trandafiri in mana. Beti ceaiul de dimineata impreuna si faceti-va o viata frumoasa.
Monica.
07.06.2008, 20:29Rotaru Ada
Cu toate ca povestea nu se potriveste cu niciunul din tiparele unei iubiri, e o poveste emotionanta poate chiar stranie a doi oameni care se au sufleteste unul pe altul. Atingerea aceea de mana sau licarirea din priviri din copilarie e mai bine sa fie neatinsa de neputintele prezente. Nu ca s-ar schimba ceva, dar daca tot nu e posibil, mai bina sa stea asa. Important si incredibil e ca pot in ciuda distantei si a barierelor, trai o poveste emotionanta. Nu as numi-o de iubire ci una de legatura ancestrala deasupra tuturor tiparelor.
Ca se vor vedea sau nu nu cred ca are importanta, dupa cum nu mai conteaza nici sfarsitul care mai devreme sau mai tarziu va veni si se va disipa incetisor asa cum a si venit. Ceea ce va ramane si pentu unul si pentru altul e incredibila forta a unui gand ca cineva acolo la capatul lumii e alaturi de tine dincolo de spatiu si timp, si ca nu esti singur pe lume.
09.06.2008, 11:16A Anda
Va felicit pentru tot. Va felicit ca aveti parte de ceea ce in zilele noastre se intampla atat de rar. Va felicit ca ati avut curajul sa ne impartasiti si noua fericirea dumneavastra. Aveti curajul si mergeti mai departe, ca fericirea sa fie deplina.
Incerc un sentiment de "invidie" pentru ceea ce traiti. Probabil doar celor alesi le e dat sa traiasca asa ceva.
Multa sanatate pentru a putea ajunge la sufletul pereche!
09.06.2008, 22:58Petrescu Maria
Da, categoric merita sa va intalniti! Ganditi-va! Ce-ati avea de pierdut? Daca v-ati muta impreuna, ati alunga definitiv singuratatea. Mai ales la varsta dvs., eu cred c-ar trebui sa profitati de cadoul acesta pe care vi l-a facut viata intr-un moment cand nu mai sperati nimic. Ati lasat sa treaca deja 7 ani fara sa va vedeti. Cum v-ati simti daca intr-o buna zi, pe neasteptate ati afla c-a murit fara sa va fi vazut? N-ati fi coplesita de regrete?
Haideti doamna, curaj! Cred ca de fapt va e frica sa-l intalniti ca sa nu stricati ce s-a infiripat intre dvs, ca sa nu rupeti vraja si folositi problemele dvs. de sanatate drept paravan dupa care va ascundeti temerile...
Treceti la fapte, pentru ca timpul e pretios!!!
10.06.2008, 12:08Liliana Manole
Stimata Doamna,
Citind comentariile de mai sus vreau sa va rog , si eu, sa faceti tot posibilul sa va intilniti in aceasta viata.
E mare pacat sa n-o faceti. Treceti peste toate si , ca in povesti, traiti fericiti impreuna pina la adinci , adinci batrineti.
Va felicit din tot sufletul si sper , atunci cand va fi, sa am parte de aceeasi mare iubire.
Astept vesti de la Dvs. si daca nu va cer prea mult indraznesc sa va dau numarul meu de tel: 0723.170601.
Sarut Mana Stimata Doamna,
O femeie
10.06.2008, 15:18Monica-Liliana Buzdugan
Daca ar fi o nuvela, ar avea mai multa valoare literara daca povestea ar fi asa cum ati descris-o , sa nu va intalniti fizic... numai americanii fac filme cu happy-end, filme care isi pierd din valoare tocmai din acest lucru. Dar... mi-ar place si mie, recunosc, daca v-ati intalni. Dar cred ca nu vreti sa stricati magia aceasta, dand ochii cu prozaicul. As vrea sa mai aud vesti despre povestea dvs. de iubire. Va doresc numai bine!!
15.06.2008, 00:40S Julie
M-au cuprins fiori...rand cu rand citit...ce sentiment frumos va stapaneste stimata doamna...! Desi sunt tanara...si imi doresc sa-mi fie impartasit acest sentiment..mi-e greu sa ma incred ca va fi asa........
Trebuie fructificat...trebuie sa vreti mai mult...si imi doresc sa stiu..si va doresc...ca intocmai sentimentul acesta..al iubirii..sa fie cel care sa va ajute sa luati decizia de a face mai mult..si de a vrea mai mult in continuare...
Numai bine ...!
17.06.2008, 17:14Lidia M
Din experienta proprie indraznesc sa afirm pentru dvs ca se poate! Intr-adevar, iubirile virtuale...se desfasoara...cam in acelasi cadru...cunosc o astfel de iubire, ca si dvs..decisesem sa nu il cunosc niciodata....desi e chiar aici langa mine, in romania..Numai ca...m-am luptat cu mine..pentru iubire si am indraznit..am trecut peste principii..peste familie deja construita..peste mine, peste tot si am mers sa il cunosc....nu ne inselasem...si asta a fost sansa implinirii iubirii noastre..
Va scriu asta pentru a va incuraja, nu aveti idee..ce simtiti in momentul in care concretizati...si pana la urma..indiferent de starea de sanatate...stare financiara...relatia cu copiii..sau alte motive, ganditi-va..ce mai aveti de pierdut? E o sansa pe care nu toti o au..unii..nici nu viseaza la asa ceva..Prindeti curaj, ascultati-va inima si urmati-o..chiar de va fi ultimul lucru pe care il faceti in viata asta...veti trece dincolo impacata....sunt inca la inceput de drum, dar mai convinsa ca oricand ca nimic nu are valoare in viata asta decat iubirea...si daca avem sansa de a o trai inca o data....chiar daca diferit...nu pot spune decat ca suntem foarte norocosi...ganditi cu inima, scumpa doamna...este pentru sufletul dvs...si al dumnealui...profitati de sansa ce vi se ofera si indrazniti! Cu mana pe suflet va spun ca nu veti regreta o secunda....lasati..."Daca"..sau"daca".... in iubire...doar actionati asa cum inima va spune...sper ..sa reusiti sa ajungeti langa el, chiar si pentru o clipa sa-i reatingeti palma si sa ii priviti ochii...pentru ca, daca va fi, aceasta clipa...va va ajuta sa mergeti mai departe...intr-adevar fericita!
Toate cele bune, cu un gand langa dumneavoastra!
Eu